Gabriela Filimon

Gabriela Filimon

Şcoala Postliceală "Carol Davila" Galaţi merită apreciată pentru calitatea profesorilor şi a elevilor care îi păşesc şi termină de trecut pragul spre a fi competitivi pe piaţa nevoilor din domeniul sanitar. În aşteptarea Crăciunului, au împletit frumos, rafinat şi cu mult bun gust o aniversare a frumosului. Pe scena Teatrului Fani Tardini ne-a aşteptat în magie, muzică şi dans, Moş Crăciun. A fost un concurs de Miss şi Mister cu probe bine şi clar definite în care elevii s-au străduit să ne ofere, prin posibilitaţile lor financiare şi intuitive, o demostraţie de bun gust şi talent. Cea mai interesantă probă a fost cea ţinută de elevi în uniformă de asistenţi medicali. Dacă unii s-au zburătăcit în ţinute fanteziste, alţii au mers pe clasic şi real, la cei din urmă mă şi vedeam pacientă consultată şi îndrumată. Între probe s-au cântat colinde Moşului, extrem de vivace şi plin de energie pozitivă. Publicul a aplaudat şi ovaţionat tot ce se întampla pe scena. A fost o încantare pentru privire şi suflet. Dacă promoţiile în curs sau viitoare se vor purta la fel de îngrijit şi asumat, cu siguranţă va fi un plus în sănătatea noastră. Juriul a deliberat cinstit şi empatic fiecare reprezentaţie şi toţi au fost câştigători. Însă adevăraţii câştigători vor fi pacienţii care se vor întâlni în cabinete medicale şi spitale cu promoţiile ce ies de pe urmele acestei şcoli şi care, nu vor alege să lucreze departe de ţară. Mulţumiri pentru acest festin merită organizatorii, elevii şi publicul. Şi nu în ultimul rând Moş Crăciun.

Marți, 12 Decembrie 2017 00:29

Un Crăciun pentru fiecare zi

Urmează Crăciunul! Vine şi Revelionul! Este vremea să fim mai buni, să ne îndreptăm privirea şi spre cei mai nefericiţi ca noi, să dăruim iubire, să fie pace şi prietenie! Vă sună cunoscut acest refren? Doar îl auzim în fiecare an negreşit pe toate canalele media. Şi mă intreb... De ce numai de sărbători suntem îndemnaţi să ne amintim că trăim pe lumea asta nu tocmai perfectă, mult mai mare decât cercul nostru restrâns, şi să dăruim mai mult din noi, să dăruim bani, obiecte materiale, să dăruim orice, numai să dăruim ca sa fim în spiritul sărbătorilor ca şi cum cineva ar contabiliza aceste evenimente şi noi am avea profit. Nu spun că nu e o politică bună, ba din contra. Dar doar de Sărbători se merită să dăruieşti? Răspunsul este clar nu, şi ar trebui în fiecare zi să ne amintim să dăruim, atât cât putem noi, lucruri mici şi poate neînsemnate pentru noi. Pentru că viaţa e făcută din lucruri mărunte. Pentru că dacă vom dărui în fiecare zi, sau cât mai des posibil, vom primi mult mai mult decât am dat, vom primi iubire. Necondiţionat! Şi în mod continuu. Dacă împărţiţi efectul unui cadou de Crăciun la 365 de zile, el este insignifiant. Sigur că orice copil se bucură de un cadou. Dar atunci când ciocolata din pachet se termină sau e prea multă că vine deodată, ce rămâne în urmă? Un copil bolnav rămâne internat în spital şi în altă lună din an. Un copil dintr-un centru de plasament nu are pe nimeni care să îi poarte de grijă şi în altă lună din an. Un copil dintr-o familie fără venituri nu va putea continua şcoala şi în altă lună din an. Pentru toate acestea e nevoie de oameni implicaţi pentru mai mult de o zi din an. Haide-ţi să facem  radiografie pe suflet şi să întelegem că anul are 12 luni pe care ar fi bine să le umplem tot anul cu bunătate, har şi grijă.

Marți, 05 Decembrie 2017 00:36

Ţara lui nimeni

Ţara în care Oana Zăvoreanu donează haine de firmă şi televiziunile se îngrămădesc să transmită oroarea, graba, furia, jena, bătalia  de a obţine haine, poşete, accesorii scumpe pentru rating. Unde am ajuns oare? Ce se întâmplă cu noi? Da, suntem săraci, ne merităm soarta, însă, decenţa, bunul simţ, educaţia... pe unde le-am lăsat? Facebook-ul urlă în draci, în acord cu transmisiunile tv ... Ce se întâmplă în şi cu ţara asta? Viitorul sună a sărăcie şi disperare. Guvernanţii îşi aranjează averile pentru "de după"... şi noi, o mulţime de oameni care încă gândesc şi speră în a fi mai bine, ne amuzăm cu tristeţe privind avalanşa de disperare a celor puţini dar mulţi care caută avantaje din şi de la nimic. Care-i mecanismul, care e raţionamentul care-ţi spune că dacă ţi-ai tras o vila şi/sau maşină şi "boarfe" super eşti ăl mai mare şmecher care s-a pomenit şi valoare ca a ta nu mai are nimeni? Tristă ţară, trişti şi disperaţi locuitori.

Despre ce se întâmpla şi probabil, încă se întâmplă în judeţul şi oraşul Galaţi, despre oameni simpli cu probleme diverse şi evenimente mai puţin plăcute care se întâmplă în viaţa de zi cu zi, relatează corect şi cu empatie, autorul Gheorghe Marcu, decorat cu Ordinul “In serviciul Patriei, clasa 1”, în cartea lui, Prădători Sentimentali. Descrie clar, firesc, uşor citibil o serie de amintiri şi întâmplări reale din activitatea lui de poliţist din perioada 1978- 2005. Cartea a apărut la editura Axis Libri – în 2017. Povestirile sunt inspirate din experienţe trecute care, din păcate sunt foarte actuale .  Autorul cucereşte  prin scris, sensul ascuns al unui astfel de judeţ, iar povestirile din carte  par spuse de zeci de oglinzi ascunse în zeci de familii. În volum regăsim minciuni traite din relaţii începute pe faceebok, dragoste făcută la margine de drum contra unei sume de bani , certuri fără rezolvare, bătrâni minţiţi pentru a li se fura veniturile, dispute şi conflicte care nu se aplanează în timp, oameni care se simpatizează şi oameni care, dacă ar putea, nu s-ar mai întâlni niciodată. Însă vieţile sunt adevărate, ne par cunoscute, fiindcă în fiecare povestire elementele redau ce se întâmplă în viaţa noastră cea de toate zilele, cu bune şi rele, defecte, asprimi, regrete, mulţumiri şi lacrimi. Toate ne sunt cunoscute, ne aparţin în aceeaşi măsură în care le negăm existenţa. Oameni diferiţi, cu vieţi diferite, trăiesc experienţe de existenţă pe care autorul le-a relatat simplu, firesc, uneori cu tristeţe şi amărăciune. Se vorbeşte despre oameni simpli, minţiţi şi chinuiţi de semenii lor pentru care banul are o conotaţie specială şi o realizează prin furt direct sau indirect. Miliţianul de ieri, poliţistul pensionar de azi – Gheorghe Marcu, le filtrează cu sinceritate şi bun simţ asumat şi le redă în scriitură, pentru ca cititorii să înţeleagă, să se păzească, să povestească şi celorlalţi că viaţa se compune şi dintr-o parte mai puţin frumoasă. Luminile nu sunt blânde în acest volum semnat de Gheorghe Marcu, însă exprimă o realitate despre care fiecare din noi ar trebui să ştim că a existat şi există. Şi să fim atenţi. Poveştile nu se întrepătrund întocmai ca saluturile dintre oameni, ritmul vieţilor din fiecare întâmplare ne face să descoperim odată cu lectura acestui volum, cum unele personaje decid să încalce regulamentul de ordine interioară, prin mici şmecherii care aduc nefericire şi frică, semenilor. O carte de citit, de învaţat, de înţeles şi care ne poate ajuta cum să ne ferim de suferinţa întâmplărilor nefericite.

Încep spectacolele de Crăciun, vine Moşul, ne bucurăm, cântăm, dansăm, şi mai ales rezonăm cu toţii, bunătate. Pe 8 decembrie 2017, elevii Şcolii Postliceale Carol Davila Galaţi organizează un eveniment cu iz de spectacol pentru inimi. Se va cânta, dansa, bobocii vor concura în probe de ţinute şi între probe vom asista la momente specifice iernii. Vom auzi colinde, pluguşoare ca în final să vină şi Moşu‘. Totul se va întâmpla la Teatrul Dramatic Fani Tardini Galaţi începând cu orele 15:00. Prin actul de dăruire dobândim fericire, împlinire sufletească din zâmbetul şi ochii calzi al celui care a primit de la noi bucurie. Nu dăruiţi pentru a primi înapoi, ci simţiţi atunci când dăruiţi. Nu dăruiţi pentru laude, recunoaştere, statut, pentru că acestea cel mai probabil nu vor veni. Daruiţi doar atunci cand inima voastră simte, dăruiţi o vorbă, un zâmbet, alinare, şi o secundă poate fi pretioasă. Într-atât încât să poată schimba viaţa cuiva! Să dăruim, iubind şi să iubim, dăruind! Numai aşa vom putea şti tot binele pe care-l face un zâmbet, o îmbraţişare, un gând. Cine nu poartă Crăciunul în adâncul inimii sale în fiecare zi, nu îl va găsi sub nici un brad.

Marți, 28 Noiembrie 2017 00:00

”Este nişte absenţe”

Duminică seara a avut loc în direct pe TVR 1, deschiderea Anului Centenar la Teatrul Naţional Bucureşti. Ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu a ţinut o cuvântare, în deschidere. Totul suna bine până când am auzit din gura dumnealui, după bla, bla-ul de rigoare, cuvintele "este nişte absenţe"... mută, am căutat în dex, am răsfoit gramatica, am sunat o prietenă. Dupa ce Ministrul Educaţiei, Liviu Pop, a acceptat să-şi analizeze "perlele" din ultima perioadă printre care şi discursul din Senat, în care a spus că "greşelile se pot corecta, erorile nu", "totul este sub control, operaţia la genunche a decurs bine", "şcoala e gratuită pentru copil. Plătesc statul şi părinţii", "este nişte erori" m-a facut să ies în stradă, să admir beculeţele, să privesc câteva sute de oameni, să ma uit spre cerul de toamnă care ne cheamă artiştii de suflet (27 noiembrie, actriţa Cristina Stamate a ales să joace pe scena din cer). Un tip trecut de 60 de ani, cu părul alb mi-a urat un „să auzim de bine”, la care am răspuns „să sperăm”. Vin sărbătorile, vrem să fim mai buni, vrem să iertăm, să iubim. Să începem de ieri, să continuăm azi şi să nu terminăm mâine. În clipele grele, singurul lucru care îl scapă pe om de suferinţă este speranţa, omul înfloreşte la prezenţa acesteia precum o floare la apariţia luminii.

Vineri, 24 Noiembrie 2017 14:58

Când mor stelele...

Deşi credeam că stelele nu mor niciodată... Stela Popescu azi nu mai e. Chiar dacă lumina lor pare eternă, stelele mor. Se nasc, îşi trăiesc viaţa ca adolescenţii, adulţii şi ca bătrânii. Se nasc şi mor, lăsând mereu în urma lor adevărul, viaţa şi metafora despre felul în care au trăit. Dar, atenţie! Moartea stelelor este plină de fumuseţe. Pentru că stelele mor in picioare. Şi ne doare. Avea 81 de ani. Amândouă veştile ni se par ireale: vârsta ei. Şi faptul că nu mai e. O s-o ţinem mereu minte ca pe o doamnă la 50, care arată ca una de 30 şi râdea ca o adolescentă. Pleacă o parte din copilaria noastră cu ea... Poate, dacă cineva, mai puţin ahtiat de publicitate ar fi văzut - la ultima ei apariţie în public - că se întâmplă ceva cu Stela noastră cea din toate zilele, dacă nu ar fi fost lăsată singură, dacă nu ar fi fost ignorat momentul de incoerenţă verbală şi fizică, am fi vorbit altfel despre Stela Popescu. Ne-a părăsit prietena, mama, sfătuitoarea, actriţa, femeia. Dar... stelele nu mor niciodată. Le cad doar colţurile şi îşi sting uneori lumina... Doar câteva secunde însă. Suficient pentru a începe să strălucească dintr-un alt capăt, departe de lumea dezlănţuită.

Joi, 23 Noiembrie 2017 12:01

Spital, pacienţi, medici...

Cum e să ajungi într-o săptămâna de două ori pacient într-un spital din Galaţi? Crunt. Alambicat. Filozofic.Vreau să cred că doctori indiferenţi nu există. Şi, că cei pe care s-a întâmplat să-i întâlnesc, pot redeveni buni, prin iubire. E atât de trist să vezi cum unii medici au ajuns să nu mai vadă omul din spatele banilor şi cum se răţoiesc la cei sărmani fără să cunoască ce gust a avut viaţa lor pâna atunci, uitând că şi ei la final vor ajunge la fel de săraci. În cele câteva zile, am întâlnit pacienţi obosiţi de boală şi saturaţia cadrelor medicale, supăraţi pe copiii lor plecaţi afară, de mâncarea de nemâncat din spital, de orele care curg încet într-un insalubru acceptat cu umilinţă. În acelaşi timp am întâlnit şi pacienţi fără mâini, fără picioare care desenau sau alergau aşa cum noi cei ”înzestraţi" nu suntem în stare s-o facem. Am văzut oameni bolnavi, cu diagnostice crunte şi care se bucurau cu atâta lumina în ochi de fiecare clipa, neirosindu-şi secundele de preţ plângându-şi de milă. De la aceşti oameni, necunoscuţi, dar existenţi ar trebui să învăţăm să fim cu adevărat puternici, să învingem durerea, sau neputinţa cu-n zâmbet şi să ne bucurăm. Şi am mai învăţat ceva, că nu toţi medicii sunt la fel, însă pentru că sunt puţini şi avalanşa problemelor medicale îi depăşesc, scot din ei pe lângă profesionalism şi o formă de protecţie care pentru unii pacienţi înseamnă indiferenţă. Cărămizile şi aparatele nu vindecă oamenii de unele singure. Criza sănătăţii din România e mult mai adâncă. Şi pentru a întelege astfel de probleme, să ne gândim că nu medicii sunt vinovaţi, ci sistemul, şi alegerile noastre greşite. Crunt e că boala nu ţine cont de alegeri, vine ca o hoaţă şi elimină din noi orice urmă de umanitate pe care o căutam ca o salvare în medicii obosiţi de prea multa suferinţă şi prea puţin interes din partea guvernanţilor.

Filmul Hawaii a intrat în cinematografe pe 17 noiembrie 2017. Filmul spune povestea despre cum să ajungi la o moştenire de trei milioane de dolari într-o vreme când un singur dolar deţinut în casă era motiv să-ţi pierzi libertatea pe viaţă. Este un film de acţiune, despre dragoste, dar şi despre bani cu care îţi poţi cumpăra dacă nu fericirea, măcar libertatea de a alege să fii nefericit. Acţiunea se desfăşoară în România, în anul 1988. Filmul promite iubire, acţiune, redarea întocmai a vieţii noastre în comunism, mica şpagă cu săpun Fa, şi un taxi roşu Dacia 1310. Vremuri în care, cafeaua adevărată era înlocuită cu "nechezol", de Pepsi şi Cola te bucurai dacă aveai "pile", raţia lunară putea fi puţin mărită de vânzătoarea de la alimentară, din prietenie, rudenie sau interes. Cei care au prins acele vremuri au putea încerca puţină nostalgie, iar cei care s-au născut după, s-ar putea să se amuze crezând că urmăresc un SF. Din distribuţia filmului românesc "Hawaii" fac parte: Dragoş Bucur, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Rodica Lazăr, Cristina Flutur, Gheorghe Ifrim.

Pentru a fi onorat cu un premiu se presupune, fireşte, că ori ai făcut ceva excepţional, ori ai dovedit că eşti cel mai bun dintre cei care au concurat pentru premiu alături de tine. La Piteşti, între 6 şi 12 noiembrie a avut loc Festivalul Internaţional al Teatrului de Studio, manifestare la care au participat mai multe teatre din România, Italia şi Columbia. Fie că au fost drame sau comedii, toate spectacolele au avut o particularitate: s-au jucat aproape de public. Din juriul de specialitate au făcut parte: Mircea Morariu, Doina Papp, Aura Corbeanu, Matei Varodi şi Cristina Ciucu. Premiul pentru cel mai bun actor a fost acordat actorului gălăţean Ciprian Braşoveanu pentru rolul „Tom”, şi pentru cea mai bună scenografie - Ioan Bocoş, pentru spectacolul „Fat Pig” -Teatrul „Fani Tardini” din Galaţi. Ciprian Braşoveanu este unul dintre actorii minunaţi ai teatrului gălăţean care ştie şi crede că urma lăsată de actori ar dispărea, dacă dincolo de aplauze n-ar exista sufletul şi iubirea spectatorului. Aşa că iubirea este în el, la fel ca prietenia şi credinţa. Pentru el, ca actor, este importantă încrederea în sine, în text, în parteneri, în regizorul şi scenograful care trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ţi ceară mai mult decât se poate. Pentru că doar astfel dai rod bun. Are experienţă în teatru, film, televiziune şi cu fiecare transpunere artistică demonstrează că poate fi şi mai bun. Pentru a vă convinge lăsaţi cancan-urile tv şi computerele, mergeţi la teatru, ocupaţi locurile de la parter, de la balcon, daţi ascultare cuvântului, priviţi pe viu personajele, pentru că numai teatrul, dintre toate artele, înseamnă cuvântul din gură-n gură, privirea din ochi în ochi, gestul din mână în mână, de la corp la corp.

Pagina 1 din 4