Gabriela Filimon

Gabriela Filimon

Pe 15 octombrie, Andreea Bibiri a câştigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul Naţional de Comedie de la Galaţi. Întrebată despre felul în care a ajuns să se apropie de teatru, Andreea Bibiri a explicat că nu este ceva moştenit din familie. ”Să termin şcoala, cam asta era limita de speranţă la ai mei. Teatrul a fost salvator pentru mine. Energia neconsumată, toate pulsiunile astea, dacă nu sunt consumate sexual, ele trebuie consumate creativ. Dacă partea asta creativă îţi este inaccesibilă, ele se pot transforma într-un fel de isterie. În momentul în care îţi găseşti canalul ăsta, te duci cu toată viteza înainte”. Cea care avea să devină actriţa de astăzi chiulea împreună cu o colegă care era îndrăgostită de Claudiu Bleonţ şi care încerca să îl vadă cât mai mult. Bibiri nu înţelegea de ce ar sta într-un teatru, dacă chiuleşte. "Şi am nimerit o dată, întâmplător, la o repetiţie de-a lui Andrei Şerban (premiul de regie la Festival ), care avea o forma ritualică de atmosferă în care toată lumea, se comportă altfel decât oamenii de pe stradă. Andrei Şerban picta pur şi simplu, din lumini, din culori, atmosfera. Am fost fascinată”. Era în perioada mineriadelor, lumea se omora, iar tânăra avea senzaţia că nu va putea supravieţui în acea lume. "Lumea asta a teatrului mi s-a părut incredibilă. Oamenii nu se enervau pe bune, nu se omorau pe bune, în schimb, se întâmplau la o scară amplificată, lucruri care se întâmplau afară, dar safe.” Povestind despre spectacolul "O femeie singură", actriţa a explicat că protagonista, Maria, este o femeie uşor naivă, punctând că în România, dezechilibrul de gen este destul de mare, în special din pricina legislaţiei, care nu susţine această zonă a societăţii. Rolul din spectacolul "O femeie singură" i s-a potrivit mănuşă. În ciuda poveştii – mai degrabă dramatică –, Andreea Bibiri spune că spectacolul "O femeie singură" descreţeşte bine frunţile, pentru că "textul este scris cu foarte mult umor şi nu poţi să nu ţii cont de el. Eu m-am distrat foarte tare lucrându-l". La 32 de ani, Andreea Bibiri este o femeie care emană încredere, forţă şi pragmatism, dar care nu a uitat să se amuze pe seama trecutului sau să viseze cu ochii deschişi la viitor. De astfel de oameni avem nevoie.

De câteva zile, la tv familia de artişti cântăreţi Geambaşu, se află pe ring. ...O!... nu e ring adevărat, e ring de ciobit în suflet, în amintiri, trecut şi prezent... şi întreb şi eu ca orice muritor iubitor de familie şi creaţie, cum şi de ce un tată, fiu ,mamă îşi aduc injurii demonstrând cu ‘acte’- hârtii şi înregistrări pe ascuns, că relaţia lor scârţâie? În timp ce tatăl plecat sa cânte ‘afară’, mama şi-a pedepsit copilul, copilul şi-a bătut mama şi matuşa a fost părtaşă la toate evenimentele. Fiecare îşi justifică partea lui de adevar pe toate canalele avide de audienţă prin can-can. Tatăl - cântareţul Petre Geambaşu spune: ‘cine are să-i trăiască, cine nu să nu-şi dorească‘. Fiul – cântăreţul Călin Geambaşu scrie scrisori deschise pe Facebook, să se justifice şi să acuze. Mama vine în apărare cu alte ‘dosare ‘ şi o pleiadă că tot ce facut este jutificat de aversiunea copilului. Stau tâmpă încercând să înţeleg ce poate determina o familie - în aparentă jovială, fericită şi mai ales cunoscută, să ajungă să spele în public, în emisiuni care cerşesc rating... toate fricile, angoasele, fericirile cu minus? Părinţii sunt părinţi, nu îi alegem, venim în viaţa lor pentru că aşa se întâmplă, copii sunt copii, nu ni-i alegem, vin în viaţa noastră că ne iubim... şi...? atunci... cum se poate ajunge la ură, la primitivism, la cloacă? Televiziunea devine din ce în ce un ‘purificator’ de creiere spălate. Ne place Acces direct, ne place Agenţia Vip, ne place Wowbiz... cât despre Un show păcătos... acum cu nume schimbat şi cu mega cunoscutul Marcel Toader şi ale lui celebre şase neveste ne trebuie spaţiu şi timp de povestit (!). În ciuda poveştilor idioto-mediatizate, haideţi să mergem la teatru, pentru că acolo, pe scenă, există o viaţă mai vie. E adevărat că necesită ceva bani în plus şi ceva machiaj... dar, merită. Avem nevoie pentru trup, pentru suflet, pentru inimă.

Actorul Victor Rebengiuc a fost decorat de preşedintele Iohannis cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler. După ce un fost primar PSD l-a atacat folosind cuvinte de nescris, actorul nu ripostează. Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai importanţi actori din România, cu creaţii uriaşe atât în teatru, cât şi în film. A fost rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică şi director al Teatrului Bulandra, teatru în care a şi jucat cel mai mult, din anul 1957 şi până azi. Marele actor s-a născut pe 10 februarie 1933 şi din cei 84 de ani de viaţă, peste 60 de ani i-a petrecut pe scenă, în roluri care au făcut istorie. Cu modestie declară :”Mi se spune de multe ori marele actor Rebengiuc. Eu nu mă consider un mare actor. Eu tind să fiu un mare actor, dar drumul e lung şi nu ştiu dacă o să am timp să-l parcurg până acolo. Însă n-am să obosesc niciodată să merg pe el şi să încerc să-l câştig metru cu metru, ca să ajung, într-un final, cât mai aproape“. Pe 6 octombrie, la Libraria Humanitas Bucureşti a avut loc o întâlnire deschisă cu actorul Victor Rebengiuc în cadrul întâlnirilor Yorick şi într-o sală arhiplină, artistul a vorbit despre România de azi: "Nenorocirea este că sunt destul de bătrân şi de la o varstă destul de fragedă, de pe la 13 ani, trăiesc în comunism...şi nu-mi place asta. A existat o scurtă perioadă, de încercare de a uita comunismul şi de a trece la lucruri mai plăcute, dar văd că în ultima vreme, se insistă să ne întoarcem din nou în perioada comunistă. Lucrul ăsta mă enervează şi nu cred că merităm aşa ceva, o să mor tot in comunism, credeam ca nu.” Cât adevar trist e in cuvintele maestrului.

Miercuri, 18 Octombrie 2017 16:29

Azi, actriţa Olga Tudorache a ales cerul

Când iubirile mor... Olga Tudorache, Marea Doamnă a Teatrului Românesc a plecat în cer. Olga semăna mult cu Sarah Bernhardt şi Maria Ventura. Un cocktail dinamită. Şi cum să uit minunata întâlnire avută cu ea după un spectacol - "Amintirile Sarei Bernhardt" în care juca cu inegalabilul partener ce o aşteaptă începând de azi, în cerul înstelat de deasupra noastră - Ştefan Iordache. Am intrat sfios în cabină şi ea tăcea. Preţ de secunde au curs între noi râuri de linişte. Sfioasă, m-am apropiat să o ating, s-a întors încet şi m-a întrebat, "Ce-i cu tine aici?" ... "O, scuze!", i-am răspuns, "... am vrut să mă conving că sunteţi vie", a zâmbit şi în zâmbetul acela am simţit toată cascada de fericire pe care o poţi trăi în lumină. "Draga mea, nu pot decât să tac acum, te rog mai târziu, poate vom vorbi mai mult " şi am înţeles că desprinderea de personaj pentru ea, e de durată. Am plecat tristă şi fericită, mă aştepta un tren, într-o gară. Şi azi îmi e greu să spun de ce am alergat spre tren în loc să aştept să-i treacă tăcerea. De fapt acum înţeleg că, de frică, frica să nu sperii iluzia că am atins un munte de talent convertit în om sincer, direct, calm, tăcut. Drum lin şi aplauze în cer, cei ramaşi pe pământ nu vor conteni să vă iubească.

Pe Adrian Titieni, cel care a primit premiul pentru cel mai bun rol secundar în spectacolul "Şi negru şi alb şi gri" al Teatrului Metropolis din Bucureşti în cadrul Festivalului de Comedie Galaţi 2017, îl ştiu dintr-o poveste de viaţă... şi deşi pare să nu se simtă confortabil atunci când vorbeşte despre el, e amuzant şi seducator în acelaşi timp, mai ales când vorbeşte de descoperirea de sine. Are un CV impresionant în teatru şi film, mult premiat, aplaudat şi iubit … şi e seducător şi minunat în familie. Spune despre copiii lui că i-ar place să-i vadă într-o zonă de autonomie şi echilibru, iar el să nu îmbătrânească urât, să-i ţină Dumnezeu mintea ancorată în realitate. O radiografie a traseului său ne arată că provocările din viaţă n-au fost uşor de biruit. Teatrul a fost pentru el nu o meserie, ci o meserie şi pasiune. “Nu înseamnă efort, nu înseamnă oboseală, înseamnă o pasiune care şi-a găsit cadrul. Mă bucur că am putut să ajung să-mi practic profesia, nu ştiu cât de bine o fac, dar cert este că îmi face o mare şi deosebită plăcere. Eu cu publicul sunt într-o relaţie de complementaritate, de simbioză, este un act de comunicare important. Eu mă strădui să fac cât mai bine ceea ce ştiu şi ceea ce pot în relaţia cu regizorul, dramaturgul, scenograful şi toţi reprezentanţii actelor sincretice care fac parte din această ecuaţie, fără îndoială pentru public. Este un lucru pe care l-am ales, mi s-a potrivit şi mă bucur că am reuşit să-l fac”, spune actorul Adrian Titieni. Îşi propune să sufle în pânzele unei vieţi normale, plină de convieţuire şi respect. Şi reuşeşte. Şi ne-a dovedit şi în festival. Şi pentru că l-am văzut recent şi în filmul "Ana, mon amour" ce mai e de zis, decât … mulţumim Maestre.

Publicul vrea comedie, o spun toate sondajele, o arată de multe ori şi biletele vândute, da, publicul vrea să vină la teatru şi să râdă. Există multe feluri în care te poţi apropia de o piesă de teatru. Cu teamă, cu pioşenie, cu îndrăzneală, curaj, inconştienţă, superioritate, curiozitate, având certitudini, având nedumeriri. Stai în sală şi printre replicile actorilor simţi atitudinea regizorului faţă de text. Textul viu, plin de sensibilitate şi de umor, al lui Mimi Branescu, nu abordează deloc convenţional problema dragostei. Toate aceste inimi diferite bat mai repede atunci când realitatea nu e ceea ce pare a fi. Un drum iniţiatic, în care sondarea trecutului dezvăluie treptat adevărul despre prezent. De la o dramă familială ajungem, cu umor, la comedia vieţii cotidiene. Marina, afectată cândva de un accident vascular cerebral, porneşte acum împreună cu fiica sa, Lena, într-o călătorie, vizitându-şi rând pe rând fratele şi sora după moartea soţului ei. Intoleranţa la nedreptate devine leit motivul pentru comentariile sale despre rude şi evenimente petrecute în familie, descrise cu lux de amănunte într-un caiet pe care Marina abia acum, simte nevoia de a le dezvălui. După moartea mamei sale, ce survine destul de curând Lena, însoţită de caietul mamei sale, va relua vizitarea rudelor, un drum ce va deveni iniţiatic, cercetarea trecutului dezvăluindu-i din ce în ce mai tare, de fapt, adevărul despre prezent. O demonstraţie impecabilă de virtuozitate actoricească. Deşi întâmplările par a nu avea nimic comic, zâmbeşti, nu o dată, surprins de ideile regizorale. Nu există o secundă vreun deget băgat în ochiul spectatorului, ci un umor perfect stăpânit care decurge din replicile unei piese cu structură impecabilă şi replici livrate milimetric. Ritmul nu cade nicio secundă, iar toboganul de boroboaţe comice primeşte câte o nouă volută cu fiecare subiect abordat. Sunt oameni atât de vulnerabili, încât sunt îngenuncheaţi şi de cele mai mici furtuni trecătoare; sunt oameni prăbuşiţi care renasc din propriul hău în care s-au pierdut şi sunt oameni care poartă în ei puterea de a-şi vindeca durerile sufletului şi trupului. Nu avem toţi aceeaşi rezistenţă în faţa a tot ceea ce primim de la viaţă, şi totuşi, ne apărăm când suntem acuzaţi deşi ştim că greşelile trecutului fragilizează prezentul. Şi asta e viaţa, cu tot ce trăim, bun, rău, alambicat. Piesa "Şi negru şi alb şi gri" de la Teatrul Metropolis Bucureşti a fost la Galaţi cu distribuţia, Dana Dogaru, Carmen Tănase, Mirela Oprişor, Natalia Călin, Adrian Titieni, Vlad Zamfirescu şi Tudor Aaron Istodor în regia Mimi Brănescu şi scenografia Nina Brumuşilă.

Spectacolul "Pe lacul auriu”, în traducerea regretaţilor Radu Beligan şi Liviu Dorneanu şi în regia unui creator de valoare al “teatrului adevărat”, Dinu Cernescu, a surprins spectatorii veniţi la festival prin fineţe, naturaleţe, firesc, umor cald şi implicare adevarată. Regizorul întotdeauna a servit cu credinţă conceptul că un spectacol trăieşte în faţa publicului în primul rând prin actori şi ne-a oferit prilejul întâlnirii unor roluri consistente în interpretarea actorilor Virgil Ogăşanu, Valeria Ogăşanu, Ana Ioana Macaria, Lucian Ifrim şi tânărului student încă la actorie, Alin Potop. Doi bătrâni, o casă şi un lac. Superficial, doar atât conţine piesa. Când însă intri în spaţiul ei interior, descoperi cât de bogată este. De 50 de ani Kate îl iubeşte pe Tom, bărbatul ei; Claudia, fiica lor, luptă pentru dragostea lui Tom care ar fi dorit un băiat. Billy, copilul bezmetic al lui Bill caută şi el dragostea familiei lui. Bill se va căsători cu Claudia şi toate conflictele se vor linişti, acolo, la malul lacului. "Spectacolul nostru se vrea o oază de zâmbete, de dragoste şi de linişte într-o lume anormală care ne înconjoară. În final cred că toţi am dori să rămânem acolo, pe malul lacului auriu", spune Dinu Cernescu. Şi a fost o fericire că am respirat câteva ore aerul unui câmp verde încărcat de o melodramă de familie care merge direct la sufletul publicului. Un spectacol încântător, o comedie cu fin umor şi sensibilă poezie de la care orice spectator a plecat cu zâmbetul pe buze şi o lacrimă în colţul ochiului. “Pe lacul auriu” este un spectacol curat, aşteptat de publicul sătul de mizeria din jur a realităţii, o reprezentaţia amuzantă şi emoţionantă despre noi şi familiile noastre, o bucurie pentru suflet.

Teatrul Odeon Bucureşti se poate lăuda cu actori consacraţi şi anume Nicoleta Lefter, Ana Bianca Popescu, Gabriel Pintilei, Cezar Antal, Constantin Cojocaru, Conrad Mericoffer, Dimitrii Bogomaz, ce îşi joacă rolul în piesa ”Armele şi omul” de G.B. Shaw, în regia lui Andrei Şerban şi scenografia Ankăi Lupeş. Această piesă a fost scrisă de Bernard Shaw când avea 38 de ani şi a fost reprezentată pentru prima dată în anul 1894, la Londra. E o piesă care vorbeşte despre divizarea Europei, despre naţionalism şi xenofobie, despre iluzia păcii, dar şi despre iluzia dragostei de a înfrumuseţa realitatea. Actorii “trăiesc” dramatic situaţiile imaginate de Shaw, rezultatul fiind comicul. Regizorul nu omite şi participarea directă a publicului, când interpreţii se adreseaza spectatorilor luaţi drept parteneri în declaraţiile referitoare la război, la patriotism şi dragostea în cuplu. Se râde mult la acest spectacol. Se râde de amatorismul cu aere de profesionalism, de aristocratismele închipuite, de obedienţă faţă de stăpân sau de şef, de ipocrizia atotstăpânitoare. Se râde de cei ce nu-şi cunosc locul şi rostul pe lume, se râde de cei incapabili să-şi recunoască şi urmeze sentimentele, de cei ce visează mărunt şi meschin. Dramaturgul şi regizorul satirizează lumea, actorii îşi satirizează personajele, personajele îşi satirizează replicile, replicile îşi satirizează sensul, vorbele, gesturile, iar grimasele devin simple măşti. La acest spectacol râdem de fapt, de noi înşine, cei captivi într-o lume bolnavă, măcinată de populism. Se râde de trecutul şi prezentul trist şi adevarat. Soldatul pare a fi de ciocolată amăruie pentru că, dincolo de slăbiciunea sa pentru praline, personajul transmite un gust de cafea amară asupra legăturilor pe care le avem cu ceilalţi oameni, cum vedem în nuanţe de roz acţiunile celor pe care-i iubim şi dezaprobăm acţiunile celor pe care se presupune că-i urâm prin indiferenţă şi ignorare. Foarte actuală în Rusia lui Putin, piesa face aluzii la expansionism militar, nebunia dictaturii şi iluzia libertăţii. Teatrul e artă de echipă şi împlinirile culturale, spirituale, poetice ale unui spectacol, au loc numai dacă există o bună comunicare în grup. Îi suntem recunoscători lui Andrei Şerban pentru minunata lecţie de râs, uşor filigranată şi excepţional dantelată pe un text bun.

Prima zi, ploioasă, bogăţie de râs şi multă căldură, în sala de spectacol. Spectacolul de deschidere al gălăţenilor la Festivalul Naţional de Comedie, care merită să fie văzut şi iubit este "Visul unei nopţi de vară", o comedie romantică scrisă de William Shakespeare, în care acţiunea prezintă aventurile a patru iubiţi din Atena, a unui grup de actori amatori şi relaţiile care se creează între personajele umane şi spiriduşii care locuiesc în pădure. Iubirea este, în viziunea foarte pesimistă a lui Shakespeare, numai o iluzie, ca şi viaţa însăşi. Nebunul, îndrăgostitul şi poetul, toţi sunt alcătuiţi din fantezie. Un vis populat de zei şi muritori, de duhuri, spiriduşi şi zâne, în interpretarea unor actori consacraţi ai teatrului gălăţean. Lucian Pinzaru, Carmen Albu, Oana Mogos, Vlad Volf, Cristina Uja-Neagu, Tamara Constantinescu, Ştefan Forir, Vasile Dănila, Flavia Călin, Elena Anghel, Radu Horghidan, Ciprian Braşoveanu, Ionuţ Moldoveanu, Dan Căpăţâna, Răzvan Clopoţel, Aureliu Bâtcă, Cristian Gheorghe şi Vlad Ajder au reuşit să amestece prezentul cu alte vremuri, jucând viu şi cu voie buna. În regia lui Eugen Gyemant, scenografia Biancăi şi a Sabinei Vesteman şi coregrafia Elenei Anghel.
Dario Fo este câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1997 şi este un om al teatrului, colaborând ca actor, dramaturg, scenograf şi pictor, dar şi ca regizor pe scenele din Italia. Alături de soţia sa, actriţa Franca Rame, artistul italian a scris unele dintre cele mai cunoscute monoloage inspirate din lupta italienilor pentru drepturile omului. „O femeie singură” este un spectacol la care o parte de suflet râde şi o alta plânge. O comedie în care se face haz de necaz şi care te poartă printr-o mulţime de stări. Actriţa Andreea Bibiri reuşeşte să treacă foarte repede de la o stare la alta, făcând un rol de compoziţie foarte bine susţinut pe tot parcursul piesei, împletitura aceasta de comedie şi dramă i-a venit manuşă. Ritmul alert în care se desfăşoară acţiunile şi intensitatea sentimentelor transmise ne-au făcut să trăim acţiunea alături de Maria, personajul din piesă. Artista a întruchipat o femeie închisa în casă de propriul soţ, după ce avusese o relaţie cu un bărbat mai tânăr şi apoi încercase să se sinucidă. Femeia îşi împarte ziua între îngrijirea copiilor şi a socrului paralizat şi libidinos, gătind, spălând şi ocupându-se de curaţenie, timp în care este privită pe ascuns de un barbat din vecini şi agresată telefonic de un alt barbat care îi vorbeşte murdar. Dincolo de ceea ce se intâmplă pe scenă, acest spectacol poate fi considerat un strigăt al femeilor abuzate fizic, verbal sau non-verbal. Avem nevoie de astfel de spectacole, care să ne pună pe gânduri şi poate să ajute societatea să mişte lucrurile spre evoluţie.

Teatrul „George Ciprian” Buzău a venit în festival cu spectacolul „Zăpezile de Altădată”, adaptare după Dumitru Solomon de Ilinca Stihi. Regia: Ilinca Stihi. Scenografia: Imelda Manu. Light design: Gheorghe Jipa. Muzica originală: Vlad Pasencu. Cu: Anca Sigartău, Cristi Iacob şi Constantin Cojocaru. Dumitru Solomon, care a mai scris despre Socrate, Platon şi despre arma secretă a lui Arhimede (fiind influenţat şi de dramaturgia lui Camil Petrescu şi a lui Henrik Ibsen), a îmbrăţişat până la urmă teatrul de avangardă, experimentalist.
Textul lui Dumitru Solomon este o comedie savuroasă c­re trimite la versul „Dar unde sunt zăpezile de altădată?“ din poezia lui François Villon. Spectacolul oglindeşte cenuşa care rămâne din visele de odinioară ale unui cuplu, este un spectacol la care se râde la replică, întreg eşafodajul pe care a fost creat, sprijinindu-se pe un meci de cuvinte, spumos, comic, revigorant între soţia care visează la un veşnic romantism, soţul pragmatic şi administratorul insomniac, băgăcios şi filozof. O chimie perfectă între cei trei pe scenă, iar asta s-a transpus în râsetele cu lacrimi şi aplauzele îndelungi, de la final. Anca Sigartău marturiseşte zâmbind: ”Odata cu fardul, şterg toate apăsările sufleteşti“. Încerc să o cred. Dar nu-mi iese.

Pagina 2 din 3