Marți, 13 Octombrie 2015 00:00

Avem sau nu nevoie de un paravan?

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoţii zburători/Când pe mândre paravane de mătase diafană/Când pe crengi, când pe bazinuri”. „Tu, cu inima şi mintea poate eşti un paravan/După care ea atrage vre un june curtezan”. „Te-am ales pe tine de cavaler.../Zi mai bine că m-ai ales de paravan”. Versuri frumoase, versuri care poate că unora dintre noi ne-au încălzit cândva inimile (asta dacă am avut inimile cumva legate de creier şi nu de maşina lu' babacu' sau de contul din bancă a lu' babaca). Că era vorba de Eminescu sau de Alecsandri, nici nu mai contează, important este că vreau sau nu vreau, simt deodată nevoia unui paravan. Pe vremuri, un paravan era folosit pentru a ascunde goliciunea unei femei atunci când îşi schimba budigăii sau gogoşarii ăia cu care se împopoţonau femeile pe vremea lui „Ludovic al nu ştiu câtălea” (că au fost şi ăştia de nu se mai terminau, precum dosarele DNA de pe la noi în zilele astea). Un paravan era folosit chiar şi înaintea franţujilor, chiar pe vremea romanilor atunci când voiau să se apere de săgeţile barbarilor de pe la noi, când au venit să guste „mierea de albine” de pe plaiurile „ne-mioritice” de pe vremea aia. Deci, până aici, ne-am lămurit, paravanul a fost inventat pentru a acoperi goliciunea unei femei atunci când se schimba de haine, pentru a se apăra nişte războinici de nişte săgeţi haine sau pentru a ascunde ceva de privirile altora. Până în zilele noastre, nimic nou sub soare cum ar spune unii. Acum, dacă se întruneşte CSAT-ul românesc, se adună după un paravan, cică discută chestii strict secrete. Bun, aşa o fi! Dacă vreun grangur de prin politichia românească sau de prin mediul de afaceri românesc este săltat de DNA, se lasă deodată paravanul, presa n-are voie să aibă acces la informaţii, exceptând jurnaliştii de pe la marile publicaţii care au viermişorii lor care se infiltrează pe după orice paravan, şi uite aşa, grangurul ăla este protejat de un mare paravan, de după care iese după oleacă de timp, ba pe caz de boală (boală de care nu suferea până la intrarea după „paravan”), ba pentru că este găsit deodată nevinovat. Apropo de asta, încă n-am văzut nici un d-ăsta anchetat şi ascuns, care în momentul eliberării să dea în judecată DNA-ul, Statul sau pe cine l-a băgat la răcoare, pentru calomnie, pentru daune morale, pentru că i-a pus familia pe drumuri pe la penitenciarele pe unde a fost plimbat, pentru că i-au plâns copiii acasă că tata a ajuns la „mititica” sau la „răcoare”. N-am văzut nici unul să iasă de după paravanul ăsta al făţărniciei şi să spună sus şi tare că a fost judecat, anchetat şi închis pe nedrept. Oare de ce? Acum, simt şi eu nevoia unui paravan, nu de alta, dar ruşii se bagă peste tot, americanii nu se lasă nici ei mai prejos, avem paravan la Deveselu (adică scutul ăla antirachetă) şi, cu toate astea, parcă simt şi eu nevoia de un paravan.

 

Mai multe din această categorie: « Mentalitatea face firma La timpuri noi, tot... noi »

Lasă un comentariu