Vineri, 30 Septembrie 2011 03:00

Clubul, fiţa şi maneaua. Poftim cultură!

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Ştiam de prea multă vreme că în România se poate orice. Dacă ai bani, tupeu, nesimţire sau o sacoşă de relaţii, te poţi considera un mic dumnezeu fără crez şi principii, care face şi îi pune pe alţii să facă exact ce vrea el. Nu-ţi mai trebuie cultură (poate doar cultura anturajului potrivit), nu-ţi mai trebuie ştiinţă (sau poate doar ştiinţa de a te folosi de toţi şi toate în folos propriu), nu-ţi trebuie nimic altceva decât voinţă (deşi termenul e prea înălţător pentru unu' care nu ştie decât să dea buzna peste alţii) şi gata, ţi-ai rezolvat orice problemă! În fond, asta e lumea în care trăim, asta se cere acum în societate, asta vedem oriunde - pe stradă, la televizor, prin ziarele şi revistele de bârfă şi cancan, prin cercurile prin care suntem obligaţi să ne învârtim de cele mai multe ori. „Þara are nevoie şi de frizeri, nu numai de doctori şi profesori”, zicea ceva mai demult preşedintele Băsescu. Corect, nu te duci la chirurg să-ţi aranjezi chelia sau favoriţii, aşa cum nu te duci la un dascăl ca să-ţi citească pozele dintr-o gazetă. Dar dacă, totuşi, ai nevoie de doctor sau de profesor, e bine să-i ai la dispoziţie, nu să alergi ca bezmeticul după asemenea „specii rare”. Dintr-un punct de vedere, Băsescu are dreptate: numărul absolvenţilor de facultate a crescut exponenţial în ultimii ani, de parcă românaşii noştri s-au deşteptat subit peste noapte, ori au făcut niscai cursuri cu fantoma lui Einstein, şi s-au supracalificat în absolut toate domeniile. Ca mâine o să vedem, dacă vom continua la fel, că vânzătorul de la buticul din colţul străzii are vreo două-trei doctorate în fizică subatomică, moşul de la care cumperi zarzavatul pentru borş e proaspăt licenţiat în inginerie aerospaţială, iar baba care îţi aduce lapte şi ouă de la ţară e docent în lingvistică. Ar fi rău? Ar fi bine? Să fim serioşi: dacă ajungem la aşa ceva, înseamnă ori că învăţământul românesc nu mai are valoare nici cât negru sub unghie, ori că lumea a devenit atât de „inteligentă” că ne trebuie câte 10-15 ani de specializare ca să învăţăm cum se ţine lingura în mână. Iar dacă ne uităm peste tot prin jurul nostru, tindem să credem că a doua ipoteză e cea corectă: cine mai vede azi tineri care să stea pe o bancă, în parc, cu o carte în mână (carte deschisă, pe care s-o citească, nu s-o bălăngăne faţă-spate, că aşa e „cool”)? Cine mai vede azi, cele demult dispărute, cozi de prin librării, când vânzătoarea le şoptea cunoscuţilor „s-au băgat cărţi noi”? Cine se mai uită azi la un film artistic - dar artistic în adevăratul sens al cuvântului - în loc să se holbeze tâmp la „superproducţiile” gen telenovelă ori reality-show? Deunăzi, cineva de pe un forum al cinefililor se plângea că ar vrea mult de tot să vadă o re-ecranizare a „Cireşarilor”, mini-seria care i-a încântat copilăria, iar alt forumist i-a răspuns, sec şi pragmatic: „Unde ai să mai vezi tu acum adolescenţi care să se plimbe prin munţi, să facă vacanţe ştiinţifice şi să citească documente istorice, în loc să-şi piardă timpul prin cluburi, să asculte manele şi să comenteze ultima escapadă amoroasă a vreunui fotbalist?”. Chiar aşa - unde?
Mai multe din această categorie: « i-politica Turism la spitalul groazei »

Lasă un comentariu