Vineri, 08 Iulie 2011 03:00

Cum să duci de râpă o ţară

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
De obicei, când vine vorba de distrugerea unei naţii, toată lumea se gândeşte mai întâi la nişte cataclisme de o amploare fără precedent, gen mega-cutremure, super-inundaţii, foamete, epidemii fără leac, vreun război nimicitor, apocalipsa săptămânală, un asteroid sărit de pe fixul lui ş.a.m.d. De fapt, pentru a duce de râpă o ţară este nevoie de mult mai puţin. Chiar de foarte puţin, dacă ne raportăm la scara planetară. Aşadar, ce ne trebuie ca să băgăm o ţară în faliment? Să vedem: În primul rând, e nevoie să stabilim despre ce fel de ţară vorbim. Dacă e vorba de o naţiune balcanică, aşa cum sunt destule prin lume, nu ne trebuie mare lucru. Mai întâi, ne trebuie nişte preşedinţi pe care să-i doară în spate (nu în dos, că acea nobilă porţiune a corpului este intens folosită la dormitul în fotoliu în pauzele dintre campaniile electorale) de soarta fraierilor pe care vor să-i conducă. De preferat e ca respectivii preşedinţi să fie puţintel grobieni, cu ceva reminiscenţe comuniste, să hăhăie mai tot timpul, chiar şi fără motiv, să pară în acelaşi timp sfătoşi, preocupaţi de binele „boborului”, dar şi „băieţi de gaşcă”, mereu dornici să participe la o cumetrie cu interlopi, un bairam minoritar, ori să se prindă într-o horă populară fără culoare politică, să pară atenţi la necazurile mulţimii, să se priceapă, să promită că le vor rezolva şi atât. A, era să uit: insul respectiv trebuie să ştie să-şi ţină subalternii în lesă, să nu cumva să dea dovadă de vreo iniţiativă nelalocul ei. Apoi, ne trebuie musai un guvern, că de, doar vorbim de o ţară democratică. Varianta cea mai folositoare (pentru preşedinte) e un guvern condus de un premier fără apucături de lider, care să stea sluj în faţa preşedintelui şi să facă doar ce-i spune el. Oricum, chiar dacă l-ar păli vreun acces de independenţă, ar fi repede pus cu botul pe labe, pentru că nu e la curent cu toate mânăriile făcute de clica politică. Apoi, ca să păstrăm în continuare aparenţa democraţiei, ne mai trebuie un parlament. Cu o cameră, cu două, cu trei, contează mai puţin. Esenţial e ca gaşca de acolo să-şi cunoască bine interesele şi să şi le apere cu ghearele şi cu dinţii, dar nu atât încât să contravină intereselor şefului de stat, că doar ăla e şef... Să nu uităm: ne mai trebuie o încrengătură de agenţii, oficii, servicii, direcţii şi autorităţi centrale, care să nu ştie niciuna ce face, dar să existe, aşa, să aibă unde tăia frunza la câinii comunitari clientela de partid. În ce priveşte provincia, aici treaba e mai simplă. Se face „la centru” un pui de consultare, se negociază împărţirea influenţei politice (a se citi economice, că până la urmă totul se reduce la bani...) în teritoriu, se ticluiesc niscaiva planuri de regionalizare, judeţenizare, reîmpărţire sau cum s-o mai numi treaba asta care nu foloseşte nimănui, apoi fiecare partid îşi ia gaşca şi pune stăpânire pe câte-o regiune sau judeţ sau ce-o mai fi ăla, în numele şefului, şi-al adjunctului, şi-al sfintei şpăgi, amin! Dacă se aplică metoda prezentată vreme destul de lungă, vreo 20 de ani, de exemplu, cu siguranţă ţara respectivă se va duce dracului. În mod democratic...

Lasă un comentariu