Miercuri, 18 Iulie 2012 03:00

Galaţiul, aşa cum a fost şi cum ar trebui să fie

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Trăim într-un oraş cu un potenţial inimaginabil. Din păcate, nu vedem acest lucru. Ne pierdem în lucruri mărunte şi ignorăm evidenţa. Eu m-am născut în acest oraş şi în cei 45 de ani de viaţă am locuit în trei locaţii. Una dintre ele nu mi-o amintesc foarte bine, pentru că am plecat de acolo când eram un bebeluş, dar am revenit ulterior, în drum spre locul de muncă al părinţilor mei: Bădălan. Cei mai în vârstă ştiu despre ce vorbesc. Era acolo o mlaştină, cu mult stufăriş şi nişte case părăginite. Când am revenit acasă de la bunici, am mai trecut prin zonă. Deja părinţii se mutaseră în Micro 19, în spatele Spitalului Judeţean, în zona celebrelor G-uri, devenite ulterior ghetou al Galaţiului. Mai târziu, după 1978, ne-am mutat în Micro 18, un cartier nou, cu blocuri turn. Cum ziceam, Bădălanul era o zonă în care trăiai ca în era preistorică, aşa că Ceauşescu a avut grijă să mute oamenii de acolo în oraş. Din păcate, şi acum trăiesc acolo mulţi oameni, deşi e o zonă industrială. Trec des pe acolo, când merg la pescuit. Văd superba şosea Galaţi-Giurgiuleşti, terenuri agricole bine lucrate, dar şi multe bodegi, gunoaie la tot pasul şi copii jucându-se printre ele. Această din urmă imagine se suprapune celei descrise de bunicul meu din partea mamei, cel care, vizitându-şi nepoata pentru prima dată la vârsta de 11 luni şi văzând în ce condiţii trăieşte, a decis să o ia la el acasă, la ţară. „Să nu uiţi niciodată, fată dragă, de unde ai plecat. Creşteai într-o colibă de lut, fără curte, cu încă 11 suflete. Când te-am văzut prima oară, te jucai cu o cutie de conservă pe o grămadă de gunoi, printre câini şi şobolani. Aveai părul bălai şi am ştiut imediat că eşti a noastră, erai singura albă dintr-o liotă de tuciurii. Niciun copil nu merită să trăiască în asemenea condiţii”, îmi spune adesea bunicul meu, un om înţelept, de la ţară, care nu trăia în sărăcie, dar nici bogat nu era. Era însă demn şi avea o viziune despre lume care te făcea să te gândeşti la viitor ca la un basm frumos, în care totul devenea de nerecunoscut în scurt timp. Şi Galaţiul s-a schimbat. Şi viaţa mea s-a schimbat. În Micro 19, unde m-am mutat în 1974, aveam un apartament fără bucătărie - aveam o chiuvetă în una din camere - dar cu baie. Era chiar mai bine ca la ţară. Peste ani m-am mutat în Micro 18, în apartamentul în care locuiesc şi astăzi. Îmi aduc aminte că pe locul unde este acum Micro 17 era doar pădure. Iubesc la nebunie acea perioadă, în care trăiam într-un oraş cu multă verdeaţă, un adevărat rai al copiilor. Copiii din ziua de astăzi nu au ceea ce am avut noi. Însă au altele, lucruri la care noi n-am visat niciodată. Lumea evoluează şi fiecare etapă are farmecul ei. Galaţiul nu vrea, însă, de o vreme, să evolueze. Nu ştiu cum se face, dar toţi cei care s-au perindat la conducerea urbei au avut, parcă, ochelari de cal. Să vă spun eu ce mi-aş dori: un aeroport, o faleză amenajată, o plajă bine întreţinută - nu îndrăznesc să vorbesc de aquaparc sau aqualand -, multe spaţii verzi bine dotate şi întreţinute, străzi bune, curăţenie şi o economie locală care să duduie, pentru ca oamenii să se poată bucura de tot fără grija zilei de mâine. Nu ştiu dacă mi-a scăpat ceva, dar... oricum cer prea mult, nu?!

Lasă un comentariu