Marți, 12 Ianuarie 2016 00:00

Iar am dus gunoiul şi iar m-am umplut de nervi

Scris de
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Nu sunt o ecologistă înrăită, înţeleg faptul că civilizaţia nu avansează fără a aduce atingere planetei, dar iubesc natura şi mă doare când văd o totală lipsă de preocupare pentru protejarea ei, atât cât se poate.
Cred că românii nu au înţeles un lucru: tot ceea ce facem zi de zi, ceas de ceas, trebuie făcut cu mult bun simţ. Dacă avem copii, cu atât mai mult ar trebui să chibzuim bine înainte de a face sau de a spune ceva, pentru că micuţii noştri absorb precum un burete tot ceea ce văd şi aud. Mă umple de bucurie când văd cât de mult îi atrage pe copii fenomenul reciclării. Le place să selecteze deşeurile şi să le ducă acolo unde trebuie, le place să înveţe să refolosească ambalaje şi acest lucru e o victorie a societăţii româneşti. Copiii românilor sunt, câteodată, mai deştepţi şi mai respectuoşi cu natura decât părinţii lor. E un pas uriaş, dar unul pe terenuri mişcătoare, pentru că pe „nişte unii” îi doare drept la bască de eforturile făcute de dascăli, părinţi şi ecologişti şi nu le oferă copiilor posibilitatea de a face un gest frumos, util pentru societate şi bun pentru sufletul lor.
Şi eu m-am bucurat ca un copil când, acum câţiva ani, în cartierul meu au răsărit câteva containere colorate destinare reciclării. Dar au dispărut la fel de repede cum au apărut. Am reciclat şi mi-a plăcut sentimentul pe care îl încercam când duceam gunoiul acolo unde trebuie. Am vrut să păstrez acest sentiment şi după dispariţia containerelor colorate, aşa încât reciclez şi acum, dar am renunţat la a mai „vâna” containere colorate sau a mai merge la centre specializate. Mi-am făcut un sistem care funcţionează perfect: sticlele de plastic ajung la rudele de la ţară care le folosesc la stocarea apei, a vinului, a borşului de putină... iar şi iar, ani la rând. Hârtia de ziar şi revistele ajung tot acolo. Sunt citite şi răscitite, apoi sunt folosite la aprinderea focului. Borcanele de sticlă şi cutiile de plastic ajung tot la ţară, unde se umplu cu dulceţuri, compoturi, zarzavaturi, smântână sau untură şi fac anual un circuit oraş-ţară, când pline, când goale. Din când în când, prea uzate fiind, aceste ambalaje ajung la gunoi. La containerele acelea câcănii unde ajungem trecând prin gropi pline cu apă şi deşeuri aflate în putrefacţie, printre câini şi pisici fără stăpân, ocolind cu frică nişte zdrenţăroşi cu mintea tulburată. Aşa scapă românul de gunoi...
Din nefericire, am văzut cum se procedează în alte ţări, cu adevărat civilizate. Spun „din nefericire” pentru că, dacă nu aş fi avut termen de comparaţie, probabil că nu m-aş fi stresat atât. Aş fi murit în prostia mea, ducând gunoiul la container cu capul plecat şi golit de gânduri. Ce nu ştii nu te poate atinge... Dar eu am văzut, de exemplu, că în Suedia gunoiul ţi se ridică din faţa casei în anumite zile, ţi se cântăreşte şi ţi se trimite factura acasă. Ca să plăteşti mai puţin, mai scapi de gunoi... reciclând la containerele aflate în afara oraşului, unde nu dai bani dar nici nu ţi se dau. Eşti împăcat cu tine însuţi şi cu natura, pentru că ştii că ai reciclat maximul posibil şi gunoiul tău menajer ajunge şi el să fie ars în condiţii de siguranţpă pentru mediu şi aşa ajungi să ai acasă la tine apă caldă, căldură şi energie electrică mai ieftine. Civilizaţie! Şi mai ştiu şi cazul Belgiei, unde gunoiul se colectează separat în gospodărie, în saci menajeri speciali, pentru care dai bani mulţi. Românul poate cumpăra 100 de saci cu 3 lei şi tot nu duce gunoiul la container ambalat corespunzător. Aş vrea să-l văd dând 2 euro pe un sac de gunoi menajer, să văd dacă şi-ar mai permite să bage în el altceva decât coji de cartofi şi cotoare de măr.
Civilizaţia se învaţă. De voie sau de nevoie... Dar cineva trebuie să dea tonul! Între timp, eu beau un ceai de tei să mă calmez. Iar am dus gunoiul la containerul căcăniu...

Lasă un comentariu