Marți, 06 Iulie 2010 20:34

Inerţia care ne-ar putea costa prea scump

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Nu ştiu când am devenit - noi, românii, şi în special gălăţenii - aşa de insensibili (nu-i aşa că sună altfel decât nesimţiţi?!) încât preferăm să aşteptăm să ne ia apa decât să ne mişcăm fundurile pentru ridicarea unui dig. Digul s-a ridicat şi fără noi, nu-i vorbă, dar parcă simt un gol în suflet, pentru că tare mândră aş fi fost să văd cum concitadinii mei se implică pentru salvarea oraşului.
Discutam ieri cu nişte colegi pe tema lipsei de reacţie a gălăţenilor şi am auzit opinii nu tocmai măgulitoare la adresa noastră, a tuturor. Am aflat că în oraş s-au vândut pe sume derizorii conserve primite ca ajutoare, că locuitorii din Valea Oraşului „s-au dat loviţi în aripă” când au auzit că e nevoie de ei pentru a căra sacii de nisip şi că unii chiar se rugau să le intre apa în case, pentru că „cineva trebuie să-i despăgubească şi să le dea un apartament în locul magherniţei”. Vreau să cred că acestea au fost cazuri izolate. Pentru că eu sunt convinsă că aceste cazuri sunt reale! Sper, însă, să fie doar mici „accidente” în această societate nebună, pe care democraţia a diluat-o, aducând-o la stadiul de „eu şi numai eu!”.
Vreau, de asemenea, să cred că aritmetica preşedintelui Băsescu e corectă, că adunând „debitul Dunării cu debitul Prutului şi cu debitul actual al Siretului, nu dă inundaţii la Galaţi”. Dar ştiu că preşedintele nu a fost un elev prea silitor şi nici în consilierii lui nu prea aş pune bază.
Dacă Dunărea ne va da peste nas, atunci cu toţii vom regreta inerţia şi optimismul ieşit din comun. Dacă vom scăpa, de asemenea ne va fi greu să scoatem capul în lume, pentru că nu gălăţenii au a se lăuda cu faptul că au oprit Dunărea, ci alţii, aduşi de aiurea, să ne facă nouă stavilă în faţa puhoiului.
Acum două zile am primit un mail de la un cititor. L-am citit de două ori, crezând că n-am văzut eu bine. Nu scria decât atât: „Scoateţi şomerii la făcut diguri!”. Da, e adevărat, şomeri avem destui. Avem şi mulţi asistaţi social. Ei, şi?! Seara, în drum spre casă, la semafor, un tânăr de 26-28 de ani, înalt de vreo 1,80, cu un bebeluş în braţe, cerşea la geamul maşinii. Nu cred că avea casă la Vânători, nici apartament în centrul oraşului. Sigur nu avea loc de muncă şi la fel de sigur... primea ajutor social. Unul dintre cei mulţi, de la care nu mă aştept la iniţiativă civică, solidaritate şi empatie. Dar m-aş fi aşteptat de la alţii...

Lasă un comentariu