Marți, 26 Iulie 2016 00:00

Îşi abandonează copiii pentru o nouă viaţă. Care viaţă?

Scris de
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Zilnic, în România, sute de părinţi îşi abandonează copiii pentru a pleca la muncă în străinătate. Se estimează că părinţii a peste 300.000 de copii au plecat în străinătate pentru un trai mai bun. Drama este că acest trai mai bun nu îi include, în multe cazuri, şi pe micuţi. Ei sunt lăsaţi în grija bunicilor, dar sunt foarte multe cazuri în care adolescenţii sunt pur şi simplu obligaţi să se descurce singuri. Fără îndrumarea unui părinte, mulţi aleg calea infracţionalităţii. Nu e  o surpriză, ci o consecinţă tristă a vremurilor pe care le trăim. Avem părinţi care nu ştiu să fie părinţi. Au turnat copii, pentru că aşa li s-a spus, iar apoi îi abandonează pentru că nu li se potriveşte statutul ăsta. Să trimiţi bani acasă este bine, dar departe de a fi suficient. Mulţi adolescenţi se apucă de fumat şi de băut sau de droguri, ca un strigăt de ajutor către cei dragi, cărora nu le mai pasă de ei. Există organizaţii care se ocupă de educaţia şi integrarea acestor copii în comunitate, dar este o picătură într-un ocean. Lipsa de implicare a statului ne-a adus în această situaţie. Există o lege care obligă părinţii să anunţe autorităţile că pleacă la muncă în străinătate, dar şi să indice o persoană din familie care se va ocupa de creşterea micuţilor. Intenţia este salutară, dar nu suficientă. Majoritatea covârşitoare a părinţilor ignoră pur şi simplu legea, pentru că atâta ştiu şi atâta fac. Totul porneşte din familie, dar şi de la şcoală. Când vezi că în familia ta totul e vraişte, tata e beat de dimineaţă până seara şi o bate pe mama iar bani nu sunt, nu poţi ajunge olimpic.
Există şi cazuri fericite, când, prin multă muncă şi perseverenţă, unii copii şi-au depăşit statutul de victime şi au ajuns acolo unde doreau. Mulţi profesori nu ştiu decât să se plângă de dimineaţa până seara că nu au bani, nu au condiţii optime pentru predare, dar sunt dascăli care scot an de an olimpici fără să fi spus vreodată ceva. Nimeni nu spune că nu trebuie semnalate problemele din sistemul de învăţământ - şi, slavă Domnului, sunt destule - dar nici dacă devenim corul de bocitoare al satului nu rezolvăm nimic. Nu mai vorbesc de cei care doar se plâng, fără să fi oferit vreodată valoare. E suficient să ne uităm la zecile de licee din ţară unde promovarea la Bacalaureat a fost zero. Care ar mai putea fi justificarea pentru leafa pe care o încasează lună de lună aceste persoane care îşi spun dascăli?
Revenind la părinţi, este trist să vezi cum se amăgesc mulţi conaţionali, care îşi abandonează copiii în România pentru o nouă viaţă alături de un italian sau spaniol. Care viaţă? Dacă nu ai avut suflet pentru o bucăţică de om, cu siguranţă nu te vei trezi o altă persoană în străinătate, decât dacă poate te va lovi Divinitatea între ochi. Ce vreau să spun: degeaba ne amăgim că primim miliarde de euro de la românii din afară, dacă preţul vor fi generaţii de copii abandonaţi şi obligaţi să ia calea infracţionalităţii. Sper să ne trezim la realitate până când nu va fi prea târziu.

Lasă un comentariu