Vineri, 23 Septembrie 2011 03:00

Ne trebuie atât de puţin să fim fericiţi...

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Ziua de azi, joi, când scriu aceste rânduri, se anunţa una extrem de încărcată pentru mine. Ştiind câte am de făcut, nici somnul nu s-a prea lipit de mine, aşa că, odată cu răsăritul soarelui, am sărit din pat şi m-am pregătit de mers la birou. Mă vedeam în oglindă încruntată, preocupată de orele ce urma să vină, nemulţumită că nici pârdalnica de răceală nu mă slăbea, dar mi-am luat inima în dinţi şi am trecut pragul casei. Mi-am rezolvat din fugă câteva treburi personale de maximă urgenţă şi am luat-o la pas spre redacţie. Megeam pe trotuar, în Micro 20, cu privirea în jos, planificându-mi deja treburile zilei. La un moment dat ceva m-a făcut să mă opresc brusc. În faţa mea, la vreun metru, un porumbel ciugulea ceva de pe jos. Am stat vreo două secunde privindu-l, să văd dacă e rănit sau se sperie. Nu s-a speriat, ci a mai mers liniştit încă vreo jumătate de metru. Atunci am îndrăznit şi eu să fac un pas, apoi încă unul... Porumbelul s-a dat liniştit din calea mea şi şi-a văzut de ce făcea el acolo. Am trecut mai departe şi, după câţiva metri, m-am întors să văd dacă mai e acolo. Era la fel de liniştit, pe trotuar, preocupat doar de ciuguleala lui. În acel moment m-a cuprins şi pe mine o linişte inexplicabilă. Nu mai eram stresată de munca ce mă aştepta la birou, de munca ce mă aştepta apoi acasă, de treburile restante, de trupul vlăguit de virusul care m-a trântit la pat în urmă cu o săptămână... Eram senină şi parcă re-energizată. Am mărit pasul, dar nu pentru că mă grăbeam, ci pentru că picioarele mele se simţeau vioaie. Eu mă simţeam vioaie. Un porumbel - lucru rar întânit în Galaţi, pe străzi - a avut darul de a-mi însenina sufletul. Poate credeţi că bat câmpii, dar asta am simţit eu. Cu toţii am văzut, în poze sau la TV, porumbeii din parcurile marilor oraşe europene. Mulţi cred că nu au înţeles rostul acestora şi cred că nu s-au gândit niciodată care este rolul acestora şi de ce se extaziază cei care stau să-i privească şi să-i hrănească. Eu am întâlnit o astfel de imagine în Amsterdam, acum vreo 3-4 ani. Mi s-a părut ceva aparte, ceva ce ţine doar de ţările civilizate, unde este respect pentru om şi natură. Mărturisesc sincer că nu m-am gândit nici măcar o secundă că Galaţiul ar putea avea un parc în care copiii să poată hrăni porumbei. La asta mă gândeam în timp ce mă îndreptam spre redacţie. În Þiglina I, nu departe de sediul ziarului, am avut a doua surpriză a zilei. M-am oprit ca trăsnită în momentul în care, în faţa mea, pe trotuar, am văzut alţi doi porumbei, gri cu guler negru, la fel ca primul. Care sunt şansele ca într-un oraş ca Galaţiul, aşa cum îl ştim cu toţii, cu „bubele” lui, să întâlneşti trei porumbei pe trotuar, în două zone diferite, la interval de jumătate de oră? Pentru mine vederea acestor porumbei a fost de natură să mă remonteze şi să-mi dea speranţă. Am rămas marcată de ideea că mi-a trebuit atât de puţin ca fruntea mea să se descreţească şi să-mi revină optimismul. Cred că, preţ de câteva zeci de minute, am fost chiar fericită. Trei porumbei...

Lasă un comentariu