Miercuri, 31 August 2011 03:00

Nimic sfânt

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Am început să scriu aceste rânduri marţi, 30 august. Nu sunt superstiţioasă, să zic ceva de „Marţi 13, trei ceasuri rele”. M-am trezit devreme, cu un singur gând: înainte de a merge la redacţie, să mă opresc puţin în cimitir, deoarece se împlinea un an de la decesul mamei mele. La sfârşitul săptămânii trecute o pomenisem, alături de rude şi prieteni, aşa cum facem noi, creştinii. Tot atunci o pomenisem şi pe sora mea, Gianina, care o urmase pe mama la doar jumătate de an. Nu e prima oară când spun cu mâna pe inimă că cele două tragedii petrecute în viaţa mea în ultimul an m-au zguduit mai mult decât aş fi putut concepe vreodată. Durerea nu trece deloc, deşi se spune că timpul le rezolvă pe toate. Ba, parcă e tot mai greu. Se acumulează tot mai multe momente în care se simte lipsa lor, a „fetelor”. Cum spuneam, m-am abătut dimineaţă prin cimitir, aşa cum fac de două-trei ori pe săptămână. Mi-am luat cele de trebuinţă - căndeluţe, flori şi apă pentru florile plantate în jardiniera de marmură - şi am mers să le dau bineţe „fetelor”. Simţeam o gheară în piept, ca de altfel întotdeauna când merg la morminte, şi am mărit pasul, salutându-i pe fugă pe cei cu care mă întâlnesc regulat în curtea cimitirului. Am avut un şoc puternic în momentul în care m-am apropiat de locul în care se odihnesc cele două fiinţe dragi mie: din jardiniera dintre cele două morminte, unde plantasem cu mâna mea cinci flori frumos colorate, lipseau două plante. Nu fuseseră rupte, ci scoase cu grijă, cu pământul din jur. Cineva le luase să le replanteze. Nu e mare pagubă, încercam eu să mă liniştesc. N-am reuşit, însă, să-mi impun un sentiment de indiferenţă faţă de gestul lipsit de decenţă al unei persoane bipede. M-a cuprins brusc o stare de rău visceral şi o puternică durere de cap mi-a înceţoşat privirea. Nu e normal! - îmi venea să strig. Nu e normal ca un om, cât de sărac, cât de lipsit de credinţă ar fi, să fure flori de pe morminte. Şi să facă... ce? Să le planteze la alt mormânt? Unde e respectul pentru cei morţi? Dacă într-adevăr există viaţă de apoi, gestul său e de două ori jignitor: pentru cei de la care a furat şi pentru cel pentru care a furat. Chiar dacă nu există viaţă de apoi, e jignitor pentru mine dar şi pentru rudele sale, cărora a vrut probabil să le arate cum se îngrijeşte de mormântul unde a replantat florile. Sunt gesturi de om pe care mi-ar fi frică să-l întâlnesc pe străzi lăturalnice. Sunt gesturile unui om care nu are nimic sfânt. Pe mine m-a marcat profund acest mic incident. M-am mai simţit aşa în urmă cu 13 ani, când mi s-a spart maşina şi mi s-au furat, printre altele, cursurile de la facultate. Şi atunci, ca şi acum, m-am simţit... violată. Da, acesta este cuvântul. Şi atunci, ca şi acum, m-am întrebat ce fel de oameni pot face astfel de lucruri. Şi cum îi putem deosebi de ceilalţi? Din păcate, vremurile în care trăim ne-au transformat în nişte mici monştri, care ne devorăm între noi şi, uneori, ne devorăm chiar pe noi înşine. Nu mai avem nimic sfânt. Toată lumea fură ce poate. Unii fură flori din cimitir.

Lasă un comentariu