Av. Ioan Mihai Tănase

Av. Ioan Mihai Tănase

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat ţara noastră pentru încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului după ce a stabilit că autorităţile române nu au anchetat faptele de violenţă domestică din partea fostului soţ al acesteia. (Cauza Buturugă contra României).
Conform C.E.D.O., autorităţile române nu au investigat eficient actele de violenţă şi nu au acordat atenţia necesară plângerii femeii referitoare la încălcarea secretului corespondenţei, care a fost legată de plângerea privind violenţa domestică.
Femeia s-a plâns autorităţilor că era victima violenţei domestice din partea fostului soţ, susţinând că a primit ameninţări cu moartea, i-a fost încălcat secretul corespondenţei prin accesarea de către acesta a conturilor de pe reţelele sociale, a fost victima unor fapte de violenţă fizică, deţinând in acest sens un certificat medico-legal, dar şi că fostul soţ nu respecta ordinul de protecţie.
Autorităţile au considerat că cele expuse nu fac obiectul unei infracţiuni, astfel încât nu au continuat investigaţiile şi nici nu au luat măsurile necesare pentru a se pune în aplicare ordinul de protecţie deja existent.
C.E.D.O. a stabilit că în cauză au fost încălcate Art.3 (interzicerea tratamentului inuman şi degradant) şi Art.8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
România este obligată să plătească femeii daune morale de 10.000 de euro.

De la finalul lunii ianuarie 2020 se va modifică legea Poliţiei Române. Actul normativ, ce va intra în vigoare începând cu data de 26 ianuarie 202, va conferi puteri sporite oamenilor legii, va enumera clar situaţiile în care o persoană poate fi dusă la secţie precum şi drepturile pe care le au cei conduşi la secţie, va prevede modalitatea în care se va legitima poliţistul, dar şi sancţiuni mai mari pentru contravenienţi.

Potrivit noii legi situaţiile în care o persoană va putea fi dusă la secţia de poliţie sunt următoarele:
- când nu se poate stabili identitatea ei sau când există suspiciuni că identitatea declarată nu e cea adevărată ori că documentele ar putea fi false;
- din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanţelor, ori bunurilor aflate asupra sa, creează motive pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală;
- prin acţiunile sale pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală, a sa ori a altei persoane sau ordinea publică;
- luarea unor măsuri legale, pe loc, ar putea crea un pericol pentru aceasta sau pentru ordinea publică.

Poliţistul va întocmi un document în care va preciza motivele pentru care persoana respectivă e condusă la secţie, care sunt măsurile luate, modalitatea în care i s-au adus la cunostinţă drepturile persoanei duse la secţie, rezultatul controlului bagajelor sau al celui corporal, mijloacele de constrângere folosite (dacă este cazul) precum şi ora începerii verificării persoanei. O copie de pe acest document se va înmâna persoanei respective.

Legea va enumera drepturile persoanelor duse la secţia de poliţie:
- dreptul de a fi informate cu privire la motivul pentru care s-a luat această măsură, precum şi care sunt drepturile sale;
- informarea unui membru al familiei sau a unei alte persoane cu privire la măsura dispusă;
- dreptul de a contesta măsura;
- dreptul de a fi asistate de un avocat, potrivit legii;
- dreptul de a solicita informarea reprezentanţilor diplomatici ai statului de provenienţă, în cazul cetăţenilor străini;
- dreptul de a fi consultată de un medic, la alegere, pe cheltuiala sa;
- de a comunica prin interpret sau prin intermediul unei persoane cu aptitudini de comunicare, în situaţia în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima.

O prevedere importantă a noii legi este aceea că poliţiştii vor putea intra în locuinţă fără acordul proprietarilor. De exemplu: dacă are indicii că acolo cineva se află în pericol, cum ar fi victima unei violenţe domestice sau pentru a preveni răspândirea unei epidemii; doar dacă există suspiciuni că ar fi o persoană decedată înauntru. Refuzul de legitimare se poate sancţiona cu o amendă de trei ori mai mare ca în prezent, ajungând până la 1.500 lei.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, la data de 17 octombrie 2019, că un angajator ar putea să supravegheze video salariaţii în situaţiile în care îi suspectează că ar fi comis infracţiunea de furt. Situaţia expusă reprezintă o excepţie, iar angajatorul este obligat să ia doar măsurile necesare pentru a depista aceste fapte.
Hotărârea C.E.D.O. a fost pronunţată în cauza López Ribalda şi alţii contra Spaniei. În speţă, cinci reclamanţi, foşti angajaţi ai unei companii, au invocat încălcarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) după ce au fost concediaţi. Angajatorul acestora a decis supravegherea video a angajaţilor după ce a constatat timp de cinci luni neconcordanţe între nivelul stocului şi cifra de afaceri, de unde a rezultat că anumiţi angajaţi au furat din bunurile companiei.
C.E.D.O. a menţionat că „o simplă suspiciune că a fost comisă o abatere de către un angajat nu justifică supravegherea video a acestuia”, ceea ce presupune că suspiciunea trebuie să fie rezonabilă. De asemenea, monitorizarea nu se poate efectua în toalete sau în vestiare deoarece ar aduce atingere vieţii private a angajaţilor. În cazul expus camerele video se aflau în zona caselor de marcat.
Curtea a stabilit că în cauză nu a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Trei dintre judecători au formulat opinii separate, susţinând că angajatorul ar fi încălcat prevederile articolului menţionat.
Pe de altă parte, conform G.D.P.R. orice situaţie de monitorizare video trebuie adusă la cunoştinţa salariaţilor vizaţi. Autoritatea Naţională de Protecţie a Datelor a reiterat recent obligaţia de informare a salariaţilor monitorizaţi video, fără să facă nicio referire la vreo excepţie de la această obligaţie.

Referendumul pe tema justiţiei, care a avut loc pe 26 mai 2019, simultan cu alegerile pentru Parlamentul European, la iniţiativa Preşedintelui României, Klaus Iohannis, a declanşat multe discuţii şi valuri politice pe tema amnistiei şi graţierii. Referendumul a fost validat în condiţiile în care 41,28% dintre românii cu drept de vot s-au prezentat la urne. Cu toate acestea, mulţi confundă cele două măsuri legislative deşi există diferenţe clare între amnisitie şi graţiere.

Amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită. Aceasta poate fi acordată numai prin lege organică adoptată de către Parlament. Dacă amnistia intervine după condamnare înlătură atât executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor educative şi nici asupra drepturilor persoanelor vătămate. Codul Penal prevede că în cazul recidivei nu se ţine cont de infracţiunile amnistiate.

Graţierea reprezintă un act de clemenţă prin care puterea de stat (Preşedintele ori Parlamentul) dispune înlăturarea executării pedepsei în întregime sau doar în parte sau preschimbarea acesteia într-una mai uşoară. Graţierea nu produce efecte în cazul măsurilor de siguranţă precum şi în cazul celor educative. În ţara noastră graţierea  poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României sau colectiv, prin lege organică de către Parlament.

Principala diferenţă dintre amnistie şi graţiere este aceea că în cazul amnistiei răspunderea penală este înlăturată cu totul, iar în ceea ce priveşte graţierea este înlăturată numai obligaţia de a executa pedeapsa ori numai o parte din aceasta.

În situaţia în care aţi primit un proces verbal de constatare a unei contravenţii care vi se pare abuziv sau neconform cu realitatea aveţi posibilitatea să formulaţi o plângere. OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prevede exact ce date şi informaţii trebuie consemnate în cuprinsul procesului-verbal. Astfel, potrivit art. 16, alin. (1), următoarele menţiuni trebuie prevăzute obligatoriu:
- data şi locul unde este încheiat;
- numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;
- datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă ale contravenientului;
- descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
- indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;
- indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie;
- posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;
- termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea.
Art. 17 prevede că un proces verbal de constatare este nul de drept dacă nu conţine urmatoarele informaţii:
- numele, prenumele şi calitatea agentului constatator;
- numele şi prenumele contravenientului sau, în cazul persoanei juridice, denumirea precum şi sediul acesteia;
- fapta săvârşită de contravenient;
- data comiterii faptei;
- semnătura agentului constatator.
Conform prezentului articol, nulitatea se poate constata şi din oficiu.
Împotriva unui proces-verbal de constatare a unei contravenţii se poate face plângere la instanţa judecătorească competentă în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării, conform art. 31 din OG 2/2001.
În situaţia în care contravenientul semnează procesul-verbal, acesta se consideră a fi momentul luării la cunoştinţă. Dacă contravenientul refuză semnarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, data comunicării este data primirii acestuia prin poştă cu confirmare de primire, prin curier, sau data afişării (pe uşa sediului societăţii comerciale sau pe uşa domiciuliului în cazul persoanelor fizice) şi din acel moment curge termenul de 15 zile.
Instanţa competentă este judecătoria în a cărei circumscripţie a fost savârşită contravenţia.
Atacarea unui proces-verbal se poate face în instanţă cu privire la două aspecte: aspectul legalităţii actului întocmit şi aspectul temeiniciei faptelor consemnate. Cu privire la primul aspect, al legalităţii actului întocmit, OG. 2/2001 prevede menţiunile care nu trebuie să lipsească din procesul verbal, menţiuni pe care le-am precizat mai sus.
În ceea ce priveşte temeinicia faptelor consemnate, în motivarea plângerii trebuie să se arate faptul că între situaţiile consemnate şi situaţia din realitate există diferenţe, că aprecierea faptelor este exagerată sau împrejurările sunt incorect descrise, inclusiv sub raportul cauzalităţii.

Joi, 13 Aprilie 2017 00:00

Malpraxisul medical

Malpraxisul are o definiţie legală cuprinsă în legea nr. 95/2006 privind reforma în sectorul sanitar: „Malpraxis este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale”. Malpraxisul este de fapt sinonim cu eroarea medicală.
Pentru a se putea stabili dacă într-o anumită situaţie este vorba de malpraxis trebuie făcută distincţia între eroare şi greşeală. Astfel, greşeala constă în nerespectarea regulilor privind comportarea profesională a unui medic, în situaţia în care un alt medic cu aceeaşi pregătire profesională le respectă, în timp ce eroarea intervine atunci când evoluţia complicată a bolii sau simptomele atipice îl fac pe medic să reacţioneze în acelaşi mod indiferent de situaţia în care se află.
Acordarea unei asistenţe medicale corespunzătoare se poate realiza numai după diagnosticarea corectă a pacientului. O eroare în această etapă poate conduce la agravarea stării acestuia sau la ineficienţa tratamentului. Pacienţii pot fi victimele mai multor tipuri de erori medicale, cum ar fi: un tratament stabilit gresit, erori în timpul operaţiilor chirurgicale, boli contactate în spital, operaţii desfăşurate asupra unui alt pacient decât cel ce trebuia operat, transfuzii greşite de sânge, obiecte uitate în trupul pacientului etc.
O persoană are dreptul de a reclama un cadru medical atunci când drepturile sale ca pacient au fost încălcate. Legea 46/2003 reglementează următoarele drepturi ale pacienţilor:
– dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate;
– dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nicio discriminare;
– dreptul de a primi informaţii medicale;
- dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului;
- dreptul la tratament şi îngrijiri medicale;
- pacientul trebuie să-şi dea consimţământul cu privire la intervenţia medicală.
Pentru angajarea răspunderii juridice a unui medic trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate între conduita culpabilă şi rezultatul vătămător, vinovăţie din partea personalului medical şi să nu existe împrejurări sau cauze care înlatură răspunderea juridică.
Atunci când actul medical este îndeplinit defectuos şi are ca efect vătămarea corporală a pacientului, personalul medical poate fi tras la raspundere penală şi pedepsit în mod corespunzător. Cercetarea penală poate fi dispusă din oficiu, de către organele de cercetare penală, sau la plângerea părţii interesate. Personalul medical va fi cercetat şi, dacă este cazul, pedepsit în mod corespunzător pentru infracţiuni precum vătămare corporală din culpă ori ucidere din culpă.
Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii atunci când:
a) acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale (intraspitaliceşti), efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei acordate;
c) când îşi depăşeşte limitele competenţei în cazuri de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.

În cazul producerii unui accident rutier care se soldează cu vătămarea corporală a victimei sau cu decesul acesteia, partea vătămată, respectiv rudele acesteia (în cazul decesului) se pot constitui parte civilă în vederea acoperirii prejudiciului suferit. Este indicat ca victima/rudele victimei să apeleze la ajutorul unui avocat specializat încă de la început, din faza de urmărire penală, pentru ca acesta să participe la toate actele de urmărire penală (declaraţii, expertiză judiciară, expertiză tehnică etc.) şi, de asemenea, să comunice cu societatea de asigurări în numele persoanei vătămate şi a familiei acesteia.
Cine plăteşte despăgubirile?
1. Dacă maşina care produce accidentul este asigurată în România, asigurătorul român va fi obligat la plata despăgubirilor.
2. Dacă maşina condusă de şoferul vinovat de producerea accidentului nu este asigurată, dar maşina este înmatriculată în România, va fi obligat la plată Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.
3. Dacă autorul accidentului a rămas neidentificat va fi obligat la plată Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.
4. Dacă maşina condusă de şoferul vinovat este înmatriculată şi asigurată în străinătate, societatea de asigurări din străinătate va plăti despăgubirile.
5. În cazul în care maşina condusă de şoferul vinovat este înmatriculată în străinătate, dar poliţa RCA nu este valabilă, organismul omologat al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii din statul unde este înmatriculată maşina va fi obligat la plata daunelor.
Norma 39/2016 privind asigurările auto din România emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, ce a intrat în vigoare în decembrie 2016, prevede că pentru accidente produse începând cu data de 1 ianuarie 2017 se aplică următoarele limite de despăgubiri:
• pentru vătămări corporale şi decese: 6.070.000 de euro pentru cererea totală de despăgubire (indiferent de numărul de victime);
• pentru prejudicii materiale: 1.220.000 de euro pentru cererea totală de despăgubire.

Judecătoria Constanţa a admis cererea formulată de reclamantul B.A. prin care a solicitat instanţei să oblige Asociaţia de Proprietari nr. X să efectueze lucrările de hidroizolaţie la acoperişul blocului unde acesta deţine un apartament, precum şi să plătească reclamantului despăgubiri materiale pentru degradările aferente imobilului acestuia prin infiltrarea apei pluviale.
În fapt, Asociaţia de Proprietari a efectuat o lucrare de reparaţie a acoperişului, dar lucrarea s-a realizat defectuos, astfel încât apele pluviale s-au infiltrat în apartamentul proprietarului, deteriorându-l. Din raportul de expertiză tehnica judiciară efectuat în cauză rezultă că apartamentul a suferit daune la tavane şi la pereţii camerelor ca urmare a infiltrării apei pluviale. De asemenea, expertul a constatat că daunele provocate de infiltraţiile prin tavane şi pereţi se datorează modului ineficient în care s-a realizat reparaţia acoperişului.
Potrivit art.649 alin.1 lit.b C.civ. „sunt considerate părţi comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel: b)fundaţia, curtea interioară, structura de rezistenţă, pereţii perimetrali şi despărţitori dintre proprietăţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scările şi casa scărilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice proprii şi ascensoarele”.
Conform Legii nr.230/2007, „Administrarea, întreţinerea, investiţiile şi reparaţiile asupra proprietăţii comune sunt în sarcina asociaţiei de proprietari”.
Potrivit disp.art.1385 C.civ., prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
În temeiul dispoziţiilor legale menţionate, instanţa a admis cererea reclamantului, obligând asociaţia de proprietari la plata reparaţiei acoperişului, precum şi la plata despăgubirilor materiale către reclamant.


Andreea Fleşter – Colaborator Cabinet Individual de Avocatură „Tănase Ioan Mihai”

Vineri, 10 Februarie 2017 00:00

Însuşirea bunului găsit

Infracţiunea de însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor este prevăzută în Codul penal la art.243 şi incriminează fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit celui care l-a pierdut sau autorităţilor sau de a dispune de acel bun ca fiind al său. De asemenea, infracţiunea incriminează şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine unei alte persoane, ajuns din eroare la făptuitor.
Un bun este considerat pierdut atunci când persoana care îl deţinea a încetat fără voia sa să mai aibă un contact material cu bunul, deci aceasta nu ştie unde se află respectivul bun şi se află în imposibilitate de a reintra în posesia bunului. Dacă posesorul a lăsat un bun într-un anumit loc în mod intenţionat, cel care şi-l însuşeşte comite infracţiunea de furt.
Infracţiunea se poate săvârşi în două modalităţi: nepredarea unui bun găsit şi dispunerea de bunul găsit ca de un bun propriu. Termenul de zece zile începe odată cu momentul găsirii bunului şi ia sfârşit la împlinirea celor zece zile. Dacă ziua în care expiră termenul este nelucrătoare, bunul se poate preda autorităţilor în ziua următoare. În situaţia în care cel care găseşte bunul îl vinde, îl imprumută, îl donează sau îl foloseşte înăuntrul termenului de zece zile, fapta se consideră consumată înainte de trecerea celor zece zile.
Bunul ajuns din eroare în posesia faptuitorului este acel bun predat datorită unei erori făcute de persoana care a efectuat remiterea, iar acesta l-a primit crezând că îi este destinat. În situaţia în care predarea este provocată de cel care primeşte bunul, fapta constituie infracţiunea de înşelăciune.
Fapta de a nu preda bunul găsit celui care l-a pierdut sau autorităţilor în termen de 10 zile se pedepseşte cu închisoarea de la o luna la trei luni sau cu amendă. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Andreea Fleșter – Colaborator

 

Divorţul reprezintă o modalitate legală de desfacere a căsătoriei ca urmare a acordului dintre soţi sau din motive imputabile cel puţin unuia dintre aceştia. Potrivit art. 373 din Noul Cod Civil, divorţul poate avea următoarele forme: divorţul prin acordul părţilor; divorţul pentru motive temeinice, denumit şi divorţ din culpă; divorţul ca urmare a unei separări în fapt de cel puţin 2 ani; divorţul la cererea soţului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
Divorţul prin acord reprezintă cea mai simplă şi rapidă modalitate de desfacere a căsătoriei întrucât nu se administrează probe, nu se audiază martori, iar hotărârea nu se motivează, căsătoria fiind desfăcută fără a se preciza cui aparţine culpa. Cererea de divorţ trebuie semnată de ambii soţi sau introdusă de un soţ şi acceptată de celălalt la primul termen de judecată. Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Există posibilitatea ca divorţul prin acord să se realizeze pe cale administrativă sau prin procedură notarială, însă este de preferat ca părţile să aleagă calea judiciară deoarece o hotărâre judecătorească beneficiază de autoritate de lucru judecat, în timp ce actul ofiţerului de stare civilă şi actul notarial pot fi atacate în instanţă cu acţiune în anulare/constatare nulitate pentru vicii de formă sau de fond.
Divorţul din motive temeinice poate fi pronunţat din culpa comună sau din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, în cazurile în care, din motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă. Deşi nu sunt prevăzute expres în lege, practica judiciară a statuat ca motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei următoarele împrejurări: violenţa fizică şi/sau verbală, părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal, neînţelegeri grave, consumul excesiv de alcool, adulterul etc. aceste aspecte trebuie dovedite cu probe: martori, certificate-medico legale, alte înscrisuri.
Divorţul din cauza separării în fapt poate fi pronunţat atunci când soţii nu mai convieţuiesc împreună de cel puţin 2 ani, caz în care instanţa va verifica existenţa şi durata separării în fapt.
Divorţul din motive de sănătate este solicitat de către soţul bolnav atunci când starea acestuia de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei. În acest caz, instanţa va administra probe cu privire la existenţa bolii şi a stării de sănătate a soţului bolnav şi va pronunţa divorţul fără a face menţiune despre culpa pentru defacerea căsătoriei.

Oana Gherghe,
colaborator Cabinet Individual de Avocatură „Tănase Ioan Mihai”

Pagina 1 din 2