Un om cu suflet de floare a plantat, săptămâna trecută, panseluţe colorate pe un întreg de pământ, aproape de Baia Comunală, într-o zonă cu blocuri în care poţi crede că locuiesc doar oameni de calitate. A muncit mult, a săpat pământul, a udat, a iubit florile care se ridicau spre soare ca şi mulţumire. A doua zi florile dispăruseră. Din loc în loc panseluţe singure îşi plângeau surorile furate. Educaţia nu e forţa noastră, trăim vremuri în care suntem dominaţi de a avea, însă florile ce vină au? Şi ea, doamna cu suflet de floare, se îndârjeşte şi a promis că va planta flori până când hoţii vor obosi să fure flori şi vor înţelege că furtul lor înseamnă o luptă câştigată prin iubire. Da, trăim vremuri grele, avem şomaj, avem bolnavi, avem război, însă ce vină au florile? Un oraş care nu-şi preţuieşte semenii, care nu se bucură de frumos, de linişte şi de ce pot face unii concetăţeni dedicaţi, nu pentru ei ci pentru urbe, cum se cheamă? Un oraş în care educaţia veche sau nouă se confruntă cu dezamăgiri şi toate se dau în vina politicului fără a înţelege că fiecare din noi are dreptul, nu numai la a striga, ci şi a face ceva, pare că doarme. Se vandalizează refugiile din staţii, se rup afişe, se scrie pe ziduri, se sparg seminţe peste tot şi se aruncă gunoiul pe lângă containere. Aici politicul nu are vină, ci doar noi şi educaţia noastră, trecem nepăsători pe lângă cei care fură, înjură, scuipă, pentru că ne e frică să ripostăm, pentru că legile sunt prea blânde, pentru că nu ne pasă. Haideţi să ne trezim, să avem opinii sociale, să apreciem, să ne revoltăm când se trece pe roşu , când se aruncă gunoi peste tot, când se fură flori din parcuri şi locuri de care ar trebui să ne bucurăm.

Omul cu suflet de floare, care pictează şi confecţionează veşminte pentru trup şi suflet ne invită la un vernisaj în care să ne regăsim. Mereu atentă la nuanţe, la culori şi la ce semnifică pentru fiecare privitor sau cumpărător, aşează în fiecare pastel o parte din bucurie. Şi pentru că ce gândeşte şi execută merită purtat, oferit, apreciat, dar şi pentru că fiecare pastel adaugat într-un material capătă viaţă, ar fi bine să ne facem timp să participăm la un vernisaj în care exponatele vor adăuga primăvara.
Vernisajul are loc vineri, 9 martie 2018, la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi.

Trăim într-o ţară în care ruşinea nu există. "Dragii" noştri politicieni, nu vă e ruşine ce se întâmplă între voi, cu noi, cu noi şi alte ţări, cu viaţa însăşi? Până când o să vă mai suportăm colecţia de vorbe atent alese pentru a vă promova interesele şi a schingiui la maxim un popor devenit populaţie prin atâtea plecări în alte zări? Până când o sa ne mai râdeţi în faţă, minţindu-ne cu realizările voastre, fără a avea curaj să coborâţi în realitatea crudă a străzii? Suntem obosiţi de ce se întâmplă în ţara asta, suntem tăcuţi, cenuşii, depresivi, ne bucurăm doar în părţile noastre de viaţă în care pot intra doar oamenii de aproape. Ne-aţi furat speranţa, ne alungaţi siguranţa, vă votaţi între voi şi vă alegeţi doar oamenii care pot dansa după cum voi cântaţi. Părinţii ne sunt bolnavi, prietenii şi rudele aleg să plece în lumea largă, noi, cei rămaşi abia îndrăznim să ne bucurăm minţindu-ne că ce trăim azi e doar tranziţie. Ei bine, tranzităm de atâţia ani şi de fapt nu facem decât să stagnăm. Lăsaţi DNA-ul să-şi facă treaba pentru că mai are multe de spus şi îşi face treaba bine. Ceea ce vouă nu vă convine. Oare de ce? Săpaţi groapa altuia... aţi uitat ce spune proverbul?

Când vine vorba de politică ne transformăm în nişte maimuţe cu care nu se poate discuta. Fiecare ştie o poveste şi n-are chef să audă nicio altă părere. Fiecare e expert. Fiecare deţine adevărul. Fiecare e moral... Şi toţi politicienii fură, mai puţin cel cu care votăm noi. În România ultimilor ani, votul a fost mai degrabă tăcere, abţinere, resemnare. Am renunţat parcă să mai avem opinii, exprimate prin vot, prin acţiune. Le-am exprimat oriunde altundeva, dar nu la urne! Pentru că suntem dezamăgiţi, pentru că nu mai credem în clasa politică, pentru că ne doare sau pentru că nu ne mai interesează, pentru că indiferent dacă locuim în oraşe mari sau la sate, dacă suntem absolvenţi de facultăţi sau doar de câteva clase, dacă suntem tineri sau seniori, dacă muncim sau suntem pensionari, dacă avem propriile afaceri sau suntem liber profesionişti, dacă locuim în ţară sau în afară ei, am încetat să credem că în România poate fi bine! România este o ţară prost gestionată, dar cu lideri prosperi şi noi trebuie să respectăm asta. Să acceptăm, să garantăm, să înghiţim, să nu schimbăm, să girăm şi să perpetuăm felul ăsta de a face politică! Cine ne mai poate scăpa din acest vârtej de conducători neştiutori de carte, colecţionari de tablouri, case şi conturi în banci, bolnavi de putere şi aroganţi între ei şi cu noi? "Straşnică mai este şi politica asta! Unii o mănâncă pe pâine şi o sting cu un pahar de vin, alţii fac mutări peste mutări de parcă ar trăi pe o tablă de şah!", îşi zise cetăţeanul turmentat.

Pe un balansoar imaginar, tristeţea şi bucuria se iau de mână şi intri într-o atmosferă de vis în care trei femei ajunse la bătrâneţe îşi trăiesc poveştile trecute şi prezente într-un amalgam de sentimente, se ceartă, se accepta, se cauta şi se cheamă una pe alta, toate având ca liant dorinţa de a mai iubi. Copilăria lor personalizată prin trecerea celor trei copile, clopoţelul, felinarul, perdeaua care pare de fum, completează emoţionant un întreg trunchiat între ce a fost, este şi va fi. Personajul masculin cu voce de umbră, te înfioară, te copleşeşte, îţi induce tot felul de situaţii pe care le trăim în realitate prin mijloacele de comunicare actuale. Nu ştiu cum a reuşit talentatul regizor Eugen Făt să adapteze un text, care vorbeşte despre experienţa întâlnirii iminente cu moartea, acum, aici, într-o oră şi treizeci de minute, să dirijeze trei actriţe cu emblema, cu ajutorul scenografiei rafinate realizată de Sorana Ţopa. Probabil cu multe gânduri, ore şi nopţi nedormite. Cu acurateţe şi implicare emoţională a reuşit să livreze râsul şi plânsul în pastile învelite într-un strat dulceag, dar al căror conţinut dulce se dizolvă în tihnă, în aşa fel încât să le simţi efectul uşor amărui, mai târziu. Spectacolul pare coborât pe pământ pentru a ne face să înţelegem că spre final, din tot ce am trăit, contează dragostea. Cele trei actriţe, Liliana Lupan, Svetlana Friptu şi Carmen Albu reuşesc o compoziţie de zile mari, terifiant de emoţionantă printr-un joc viu, un amestec de tandreţe, lacrimi, feminitate caldă şi tristă, slăbiciune, dorinţa, atent traspuse pe muchia fină unde se întâlnesc iubirea şi ridicolul aşezate discret pe emoţia care nu te lasă indiferent. Ele şi-au împrumutat pe sine personajele făcând cu duioşie trecerea între ani, vis, dorinţă, dragoste, tristeţi, astfel încât la sfârşitul piesei, spectatorii cântăresc mai mult decât atunci când au intrat în sală. Încărcătura psihologică atârnă greu şi generează impresii colosale. Drama cu gust de comedie se arde la temperaturi înalte şi îi simţi dogoarea. O interpretare ca de catifea, completează perfect strălucirea actorilor, cele trei fetiţe: Sarah Bivol, Alexandra David şi Alexandra Suchoverschi, delicate, suave, inocente, par păpuşi vii. Permanentul schimb de nuanţe, de la ironii la răutăţi aproape tandre, în spatele cărora găseşti povesti de viaţă cu slăbiciuni şi unghere ascunse arată că iubirea şi dorinţa învinge timpul. Finalul spectacolului justifică pe deplin soluţia scenică, întunericul şi apariţia actorului din voce, excelent Dan Căpăţână care induce plecarea spre cer printr-un alt apel adresat unei voci plină de aşteptare – Delia Gheorghe, te face pentru câteva minute să crezi că timpul trăit începe iar şi lumea se reflectă şi se afundă în ea însăşi. Un ochi plânge şi-un ochi râde, cam aşa priveşti mai tot timpul spectacolului. Regizorul Eugen Făt pare că stă ascuns şi le şopteşte actorilor să ne arate parte din viata trăită cu inimă perfect curată. Iar ei îl ascultă şi ne spun să-ţi iubeşti aproapele şi să-ţi doreşti plenitudine până la final. Rar mi-e dat să văd un spectacol în care toţi cei implicaţi acceptă să intre cu totul în poveste, să se facă una cu textul. De ce n-am scris prea mult despre fiecare interpretare, despre unul sau altul dintre actorii pe care i-am numit, despre complexitatea regiei? Cum poţi să-i spui fratelui tău altfel decât frate? Te duci, oare, la serviciu să le spui colegilor, prietenilor că au râs prea tare? Sau că au stat să plângă pentru nimica toată? Le descrii gesturile? Le măsori cuvintele? Îi judeci?... Nu pierdeţi acest spectacol, pentru că, veţi pierde... Spectacolul se joacă astăzi, 2 februarie 2018, de la ora 19:00.

Când ne mor valorile, ni se sfârtecă trupul ca şi cum ei ar face parte din familia noastră de suflet. Când ni se întâmplă cu cei dragi, murim cu ei şi înviem după.Viaţa merge înainte pentru că florile înfloresc şi avem motive să credem că vor veni vremuri mai bune. Fericirea se compune din cioburi şi din minunile de oameni care sunt în viaţa noastră pentru a ne face mai buni, mai puternici, mai umani. Cine are prieteni şi familia aproape se poate considera fericit. Deşi, ca şi definiţie, fericirea are şi ea colţuri: "Nu există nici fericire, nici o nenorocire pe lume, există doar compararea unei stări cu cealaltă şi atâta tot. Doar cel care a simţit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire", Alexandre Dumas; "Dacă vrei să înţelegi viaţa, asta să-ţi fie învăţătura dintru început şi temelia tuturor raţionamentelor şi dorinţelor tale: Nu ai drept la nimic şi nimeni nu-ţi este dator cu nimic, nici societatea, nici natura. Dacă le ceri fericirea, eşti un prost, iar dacă te crezi nedreptăţit pentru că nu ţi-o dau, eşti încă şi mai prost", Hippolyte Adolphe Taine. Dacă mergem la spital suntem nefericiţi, dacă citim sau vedem un spectacol minunat suntem fericiţi, dacă aleşii se vor gândi şi la noi ne va fi bine şi toate citatele se vor plia pe dorinţele noastre şi/sau se vor realiza. Ce drum frumos! Ce greu şi ce mirific, dacă şi noi şi ei, gândim şi simţim la fel!

Pe 27 şi 28 ianuarie 2018 mergem la teatru, pentru a participa la prima premieră din acest an. Un spectacol care ne va pune pe gânduri şi ne va purta pe fiecare în tărâmuri cunoscute, trăite, şi uneori refuzate. Personajele povestesc cu amar, veselie şi dorinţă despre încercarea de a aduce trecutul în prezent şi a se întoarce la ce au trăit şi pierdut. Finalul îl va înţelege fiecare după propriile simţiri.
"Cele trei graţii" - Adaptare după piesa "Cele trei graţii" (comedie în două acte), de Valentin Krasnogorov, traducerea Elvira Platon Râmbu.
Ne vom întâlni cu actori de seamă ai teatrului într-o regie de mare clasă: Liliana Lupan, Svetlana Friptu, Carmen Albu, Dan Căpăţână, Copiii Sarah Bivol, Alexandra David şi Alexandra Suchoverschi. Regia artistică - Eugen Făt, scenografia - Sorana Ţopa, regia tehnică - Jeana Lungu şi sufleor - Delia Gheorghe
Merită să lăsăm televizorul închis şi să ne transpunem într-o poveste încărcată de emoţie.