Încep spectacolele de Crăciun, vine Moşul, ne bucurăm, cântăm, dansăm, şi mai ales rezonăm cu toţii, bunătate. Pe 8 decembrie 2017, elevii Şcolii Postliceale Carol Davila Galaţi organizează un eveniment cu iz de spectacol pentru inimi. Se va cânta, dansa, bobocii vor concura în probe de ţinute şi între probe vom asista la momente specifice iernii. Vom auzi colinde, pluguşoare ca în final să vină şi Moşu‘. Totul se va întâmpla la Teatrul Dramatic Fani Tardini Galaţi începând cu orele 15:00. Prin actul de dăruire dobândim fericire, împlinire sufletească din zâmbetul şi ochii calzi al celui care a primit de la noi bucurie. Nu dăruiţi pentru a primi înapoi, ci simţiţi atunci când dăruiţi. Nu dăruiţi pentru laude, recunoaştere, statut, pentru că acestea cel mai probabil nu vor veni. Daruiţi doar atunci cand inima voastră simte, dăruiţi o vorbă, un zâmbet, alinare, şi o secundă poate fi pretioasă. Într-atât încât să poată schimba viaţa cuiva! Să dăruim, iubind şi să iubim, dăruind! Numai aşa vom putea şti tot binele pe care-l face un zâmbet, o îmbraţişare, un gând. Cine nu poartă Crăciunul în adâncul inimii sale în fiecare zi, nu îl va găsi sub nici un brad.

Duminică seara a avut loc în direct pe TVR 1, deschiderea Anului Centenar la Teatrul Naţional Bucureşti. Ministrul Culturii, Lucian Romaşcanu a ţinut o cuvântare, în deschidere. Totul suna bine până când am auzit din gura dumnealui, după bla, bla-ul de rigoare, cuvintele "este nişte absenţe"... mută, am căutat în dex, am răsfoit gramatica, am sunat o prietenă. Dupa ce Ministrul Educaţiei, Liviu Pop, a acceptat să-şi analizeze "perlele" din ultima perioadă printre care şi discursul din Senat, în care a spus că "greşelile se pot corecta, erorile nu", "totul este sub control, operaţia la genunche a decurs bine", "şcoala e gratuită pentru copil. Plătesc statul şi părinţii", "este nişte erori" m-a facut să ies în stradă, să admir beculeţele, să privesc câteva sute de oameni, să ma uit spre cerul de toamnă care ne cheamă artiştii de suflet (27 noiembrie, actriţa Cristina Stamate a ales să joace pe scena din cer). Un tip trecut de 60 de ani, cu părul alb mi-a urat un „să auzim de bine”, la care am răspuns „să sperăm”. Vin sărbătorile, vrem să fim mai buni, vrem să iertăm, să iubim. Să începem de ieri, să continuăm azi şi să nu terminăm mâine. În clipele grele, singurul lucru care îl scapă pe om de suferinţă este speranţa, omul înfloreşte la prezenţa acesteia precum o floare la apariţia luminii.

Deşi credeam că stelele nu mor niciodată... Stela Popescu azi nu mai e. Chiar dacă lumina lor pare eternă, stelele mor. Se nasc, îşi trăiesc viaţa ca adolescenţii, adulţii şi ca bătrânii. Se nasc şi mor, lăsând mereu în urma lor adevărul, viaţa şi metafora despre felul în care au trăit. Dar, atenţie! Moartea stelelor este plină de fumuseţe. Pentru că stelele mor in picioare. Şi ne doare. Avea 81 de ani. Amândouă veştile ni se par ireale: vârsta ei. Şi faptul că nu mai e. O s-o ţinem mereu minte ca pe o doamnă la 50, care arată ca una de 30 şi râdea ca o adolescentă. Pleacă o parte din copilaria noastră cu ea... Poate, dacă cineva, mai puţin ahtiat de publicitate ar fi văzut - la ultima ei apariţie în public - că se întâmplă ceva cu Stela noastră cea din toate zilele, dacă nu ar fi fost lăsată singură, dacă nu ar fi fost ignorat momentul de incoerenţă verbală şi fizică, am fi vorbit altfel despre Stela Popescu. Ne-a părăsit prietena, mama, sfătuitoarea, actriţa, femeia. Dar... stelele nu mor niciodată. Le cad doar colţurile şi îşi sting uneori lumina... Doar câteva secunde însă. Suficient pentru a începe să strălucească dintr-un alt capăt, departe de lumea dezlănţuită.

Cum e să ajungi într-o săptămâna de două ori pacient într-un spital din Galaţi? Crunt. Alambicat. Filozofic.Vreau să cred că doctori indiferenţi nu există. Şi, că cei pe care s-a întâmplat să-i întâlnesc, pot redeveni buni, prin iubire. E atât de trist să vezi cum unii medici au ajuns să nu mai vadă omul din spatele banilor şi cum se răţoiesc la cei sărmani fără să cunoască ce gust a avut viaţa lor pâna atunci, uitând că şi ei la final vor ajunge la fel de săraci. În cele câteva zile, am întâlnit pacienţi obosiţi de boală şi saturaţia cadrelor medicale, supăraţi pe copiii lor plecaţi afară, de mâncarea de nemâncat din spital, de orele care curg încet într-un insalubru acceptat cu umilinţă. În acelaşi timp am întâlnit şi pacienţi fără mâini, fără picioare care desenau sau alergau aşa cum noi cei ”înzestraţi" nu suntem în stare s-o facem. Am văzut oameni bolnavi, cu diagnostice crunte şi care se bucurau cu atâta lumina în ochi de fiecare clipa, neirosindu-şi secundele de preţ plângându-şi de milă. De la aceşti oameni, necunoscuţi, dar existenţi ar trebui să învăţăm să fim cu adevărat puternici, să învingem durerea, sau neputinţa cu-n zâmbet şi să ne bucurăm. Şi am mai învăţat ceva, că nu toţi medicii sunt la fel, însă pentru că sunt puţini şi avalanşa problemelor medicale îi depăşesc, scot din ei pe lângă profesionalism şi o formă de protecţie care pentru unii pacienţi înseamnă indiferenţă. Cărămizile şi aparatele nu vindecă oamenii de unele singure. Criza sănătăţii din România e mult mai adâncă. Şi pentru a întelege astfel de probleme, să ne gândim că nu medicii sunt vinovaţi, ci sistemul, şi alegerile noastre greşite. Crunt e că boala nu ţine cont de alegeri, vine ca o hoaţă şi elimină din noi orice urmă de umanitate pe care o căutam ca o salvare în medicii obosiţi de prea multa suferinţă şi prea puţin interes din partea guvernanţilor.

Filmul Hawaii a intrat în cinematografe pe 17 noiembrie 2017. Filmul spune povestea despre cum să ajungi la o moştenire de trei milioane de dolari într-o vreme când un singur dolar deţinut în casă era motiv să-ţi pierzi libertatea pe viaţă. Este un film de acţiune, despre dragoste, dar şi despre bani cu care îţi poţi cumpăra dacă nu fericirea, măcar libertatea de a alege să fii nefericit. Acţiunea se desfăşoară în România, în anul 1988. Filmul promite iubire, acţiune, redarea întocmai a vieţii noastre în comunism, mica şpagă cu săpun Fa, şi un taxi roşu Dacia 1310. Vremuri în care, cafeaua adevărată era înlocuită cu "nechezol", de Pepsi şi Cola te bucurai dacă aveai "pile", raţia lunară putea fi puţin mărită de vânzătoarea de la alimentară, din prietenie, rudenie sau interes. Cei care au prins acele vremuri au putea încerca puţină nostalgie, iar cei care s-au născut după, s-ar putea să se amuze crezând că urmăresc un SF. Din distribuţia filmului românesc "Hawaii" fac parte: Dragoş Bucur, Constantin Cojocaru, Andi Vasluianu, Rodica Lazăr, Cristina Flutur, Gheorghe Ifrim.

Pentru a fi onorat cu un premiu se presupune, fireşte, că ori ai făcut ceva excepţional, ori ai dovedit că eşti cel mai bun dintre cei care au concurat pentru premiu alături de tine. La Piteşti, între 6 şi 12 noiembrie a avut loc Festivalul Internaţional al Teatrului de Studio, manifestare la care au participat mai multe teatre din România, Italia şi Columbia. Fie că au fost drame sau comedii, toate spectacolele au avut o particularitate: s-au jucat aproape de public. Din juriul de specialitate au făcut parte: Mircea Morariu, Doina Papp, Aura Corbeanu, Matei Varodi şi Cristina Ciucu. Premiul pentru cel mai bun actor a fost acordat actorului gălăţean Ciprian Braşoveanu pentru rolul „Tom”, şi pentru cea mai bună scenografie - Ioan Bocoş, pentru spectacolul „Fat Pig” -Teatrul „Fani Tardini” din Galaţi. Ciprian Braşoveanu este unul dintre actorii minunaţi ai teatrului gălăţean care ştie şi crede că urma lăsată de actori ar dispărea, dacă dincolo de aplauze n-ar exista sufletul şi iubirea spectatorului. Aşa că iubirea este în el, la fel ca prietenia şi credinţa. Pentru el, ca actor, este importantă încrederea în sine, în text, în parteneri, în regizorul şi scenograful care trebuie să te cunoască altfel decât cei din jurul tău, pentru a putea să-ţi ceară mai mult decât se poate. Pentru că doar astfel dai rod bun. Are experienţă în teatru, film, televiziune şi cu fiecare transpunere artistică demonstrează că poate fi şi mai bun. Pentru a vă convinge lăsaţi cancan-urile tv şi computerele, mergeţi la teatru, ocupaţi locurile de la parter, de la balcon, daţi ascultare cuvântului, priviţi pe viu personajele, pentru că numai teatrul, dintre toate artele, înseamnă cuvântul din gură-n gură, privirea din ochi în ochi, gestul din mână în mână, de la corp la corp.

Noiembrie, gălăţenii fără centrală aşteaptă căldura în calorifere... dialog în staţia de autobuz: "Păi ce sa fac dragă? Mă învelesc cu ce pot, că dacă nu mi-a mai rămas nimic din pensie, că vezi şi tu cât costă medicamentele astea şi ai mei duşi în Italia nu au putut să-mi trimită bani peste ce îmi dădea primăria! Eu ce să fac... mai pun o pătură că sunt obişnuită... măcar ăla de dinainte ne dădea raţie... ăştia de azi se fac doar ca ne fac viaţa mai uşoară". Tristă, urc în autobuzul supraaglomerat care mă va duce spre casă. Am avut o zi grea. Fericită, zăresc un scaun liber şi mă aşez. Nu stau nici doua minute, că observ un bătrân. Mă ridic politicoasă şi îi cedez locul cu un zâmbet. În schimb primesc o privire blânda şi deschisă. Toate acestea în timp ce un alt bătrân se certa cu un tânăr pentru un loc. Cei doi s-au luat la ceartă şi apoi s-au înjurat de mama focului. Culmea e că în acest timp a venit şi controlul Transurb care a găsit pe cineva fără bilet şi a început altă ceartă. Capul a început să mă doară şi să nu mai înţeleg nimic. Acesta este TRANSURB-ul. Cu bătrâni deranjaţi de "tinerii din ziua de azi" care le iau faţa, cu locuri pentru gravide ocupate de barbaţi în putere, cu oameni obosiţi care se întorc de la muncă şi se uită cu dezaprobare la cei în vârstă care se întorc din parc. Şi mai este şi cealaltă faţă a TRANSURB-ului. Cea în care oamenii le oferă locul celor care au nevoie, în care eşti ajutat dacă ţi se face rău, în care ţi se răspunde întotdeauna la intrebare dacă ceri să fii ghidat. Un bilet aduce cu sine o poveste, iar un abonament o carte întreagă pe care o poţi citi şi trăi în drumul spre casa.

Pe plan naţional, criza familiei a luat amploare după 1989, ca un efect al libertăţii prost înţelese de români. Sub larga umbrelă a libertăţii au apărut comportamente deviante promovate şi amplificate de-a lungul anilor, comportamente copiate în special de la ţările "civilizate". Acestor cauze se adaugă situaţia materială în general precară ce a avut ca efect scăderea natalităţii, creşterea ratei divorţurilor şi a abandonurilor si creşterea numărului celor plecaţi la muncă în străinătate. „Familii” e un spectacol care pune sub lupă probleme actuale de interes social general, precum homosexualitatea, adopţia, abuzul fizic şi psihic, lipsa de comunicare. „Familii” este testimoniul celei mai strânse legături între oameni. Şi totuşi, ce reprezintă o familie în ziua de azi? Aceste teme sunt des abordate prin seminarii pretenţioase, conferinţe şi sesiuni de dezbateri cu titluri lungi şi complicate, iar in acest spectacol sunt puse pe scenă şi se transformă într-o demonstraţie dramatică, perfect realistă. Ce poate fi mai trist decât să vezi doi fraţi vitregi nevoiţi să convieţuiască împotriva voinţei lor, o tânără mamă care se confruntă cu alcoolismul soţului ei, un frate şi-o soră care se reîntâlnesc cu ocazia decesului mamei lor, un cuplu tânăr care trece prin momente de criză? Prin acest proiect, regizorul Eugen Jebeleanu caută să pună întrebări spectatorului, să îi trezească spiritul critic şi civic şi să îl facă să reflecteze asupra unor preconcepţii sau etichetări de excluziune sociala. Spectacolul chestionează conceptul de familie integrat în actualitatea secolului XXI. Urmărind evoluţia acestor familii distincte, se pun sub lupă probleme actuale de interes social general, precum homosexualitatea, adopţia, abuzul fizic şi psihic, lipsa de comunicare. Este familia de azi în pericol? M-aş bucura să pot spune că nu. Din păcate, realitatea de zi cu zi este una din ce în ce mai nefavorabilă. Poate în zilele noastre nu mai putem vorbi despre familia clasică: o femeie, un bărbat şi copiii lor. Putem vorbi însă despre tradiţionalele valori precum înţelegerea, respectul, învăţarea. Dar, mai ales, vorbim despre un ingredient fără de care nu se poate: dragostea.

Oana Pellea declară: "Asta poate să facă un om pe Pământul ăsta, să dăruiască, să iubească şi să dăruiască iubire. Cred că de aia am venit aici pe Pământ, să înţelegem lecţia asta. Datorită facebook, am trăit evenimente frumoase. Nu m-a atins deloc filmul despre facebook, dar, uite, fenomenul m-a atins. Partea lui bună. Pentru că, la fel ca orice fenomen, nu are numai părţi bune... am cunoscut oameni frumoşi pe facebook dar mă feresc să îl deschid prea des pentru că mă duce din frumuseţe în frumuseţe... şi timpul fuge... Acum pe internet poţi vedea muzee, poţi citi cărţi rare, poti călători în virtual, etc... Poate deveni uşor periculos. Nu am postat niciodată pe Facebook dacă nu am simţit, aici în stomac, să postez. Şi am încercat să postez nu la mişto, dar ceva călduţ. Şi like-urile nu au venit. Încercaţi să faceţi experienţa: în clipa în care vă doare ceva, şi arde ceva şi postaţi atunci se întâmplă, se umple ecranul. Cred, că există o responsabilitate reală a ceea ce aruncăm în virtual. Există o responsabilitate care trebuie să fie asumată. Nu cred că poţi să arunci orice, nu dau niciodată sfaturi, urăsc să dau sfaturi. Chiar cred că m-am ivit pe pământ, nu să mă plictisesc, nu să casc. Pentru că dacă casc, casc pe viaţa mea şi pe timpul meu“. Mai nou participă la Campania Magic Camp. Părinţii copiilor bolnavi de cancer din România “locuiesc” luni întregi pe scaunul de spital. Un gest simbolic, plecând de la această realitate şi zeci de mii de mesaje în doar cateva zile. Zeci de vedete, oameni cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, dar şi oameni obşinuiţi au stat pe un scaun de spital, lângă un pat, în centrul Capitalei, la Galeriile Galateca. Vor sta în continuare. Gestul lor a mişcat. Vor sta până se strâng 100.000 de SMS-urii pentru a se termina construcţia Magic Home, un centru care oferă găzduire gratuită, suport şi alte facilităţi familiilor cu copii diagnosticaţi cu cancer sau alte afecţiuni grave. După lista celor care au stat până acum pe scaun vedeţi realitatea dură din spatele acestui gest simbolic: 5.000 de copii sunt trataţi de cancer în prezent în România, 500 de cazuri noi în fiecare an.
Puteţi trimite un SMS cu textul MAGIC la numărul 8844 (pe reţelele Digi, Orange şi Vodafone). Fiecare SMS este echivalentul unei donaţii de 2 euro/lunar pentru Refugiul Părinţilor copiilor cu afecţiuni grave.

Trupa Joy ART Teatre Junior, clasa Oana Preda (actrită talentată la Teatrul Fani Tardini Galaţi) vă invită vineri, 10 noiembrie 2017, ora 18:30, în Sala Studio a Teatrului Dramatic Fani Tardini, să fiţi alături, să aplaudaţi şi să vă bucuraţi privind spectacolul "Trenul cu amintiri" - un colaj după textele lui Caragiale, într-o distribuţie de marcă: 14 copii talentaţi cu vârste cuprinse între 7 şi 12 ani vor prezenta primul spectacol pe o scenă profesionistă. "- Cum vă simţiţi copii jucând acest spectacol? - Bucuroşi, emoţionaţi, veseli şi plini de curaj, pentru că ne place foarte mult să ne jucăm cu suflet de copil ca şi cum am fi oameni mari." În acest context ce putem spune mai mult ... ? Să ne mândrim, copiii noştri de azi, viitorul nostru de mâine, poate fi o nouă şansă spre evoluţie şi speranţă că lucrurile vor intra pe făgaşul normal. Haideţi să fim alături de ei şi pentru o oră să uităm de griji... până vine Moşul mai e puţin, însă o parte din daruri au ajuns mai devreme prin chipul acestor copii.