Gabriela Filimon

Gabriela Filimon

Vineri, 03 Noiembrie 2017 00:00

Spectacol ”All inclusive” la Galaţi

Lăsaţi Acces Direct pe 7 noiembrie şi încercaţi să vă învoiţi de la serviciu şi mergeţi la teatru, la Casa de Cultură a Sindicatelor, să vedeţi o comedie clasică, de situaţie cu o distribuţie de marcă: Medeea Marinescu, Marius Manole, Mirela Oprişor, Vlad Zamfirescu şi Diana Roman. All Inclusive, este o reprezentaţie spumoasă, în care hohotele de râs se împletesc cu emoţia autentică, iar iubirea, trădarea, entuziasmul contagios al tinereţii şi crizele comice ale maturităţii sunt ordinea zilei. Nu vi-l recomandam daca nu l-aş fi văzut (norocoasa de mine) şi am ieşit după spectacol fericită, uimită, bucuroasă şi întrebătoare. E un spectacol care distrage de la realitatea imediată şi ne lasă cu un zâmbet şi, poate, câteva întrebări. Nu pierdeţi întâlnirea cu nume reprezentative ale noii generaţii de aur a teatrului românesc, în această comedie spumoasă în care hohotele de râs se împletesc cu trăirea autentică şi cu momentele de mare tensiune emoţională. Regia spectacolului este semnată de Vlad Zamfirescu, iar scenografia de Mădălina Marinescu. Parcă le-aş fi cunoscut pe fiecare dintre personaje fară să le vorbesc niciodată. Spectacolul e o înşiruire de mistere. După fiecare scenă, te întrebi oare ce-o mai urma? Nu ai cum să anticipezi acţiunea pentru că totul e imprevizibil exact ca teatrul sau cum ar trebuie să fie teatrul în condiţii optime. Şi poate veţi reuşi să vă raspundeţi la intrebarea: Suntem ceeea ce facem sau facem ceea ce suntem? Biletele sunt între 80 - 100 lei... dar merită atâta timp când viaţa de zi cu zi nu ne oferă alternative la bucurie.

Boo-hoo-hoo! Ştim, ştim a fost Halloween-ul, am fost nerăbdători să ne îmbrăcăm costumele şi să petrecem alături de cei mai însetaţi vampiri şi cei mai înfricoşători monştri. Deşi nu e o sărbătoare tradiţională, Halloween-ul a devenit din ce în ce mai celebrat şi la noi în ţară după anii '90. Pentru mulţi nu înseamna mare lucru din punct de vedere religios, ci doar un pretext pentru distracţie. Alţii au transformat această sărbătoare într-o sursă de profit. Obiceiuri specifice de Halloween sunt dovlecii sculptaţi, luminaţi cu ajutorul felinarelor, folosiţi la decorarea caselor şi grădinilor şi ca lanterne, dar şi costumarea în personaje desprinse din poveştile de groază. Copiii costumaţi astfel colindă din casă în casă şi sunt recompensaţi cu dulciuri. Toată lumea ştie despre aceste obiceiuri. Dar ştiaţi că primele costume de Halloween produse în masă au apărut în magazinele americane în anul 1930? Sau că merele glazurate sunt cele mai populare dulciuri pregătite pentru această sărbătoare, un obicei tradiţional din Marea Britanie şi Irlanda? Printre alte mâncăruri asociate sărbătorii de Halloween se numără "barmbrack", o prăjitură uşoară cu fructe, în care se introduce un inel sau o monedă (obicei din Irlanda), caramelele (Marea Britanie), bomboanele în formă de cranii, plăcintă de dovleac sau pâine de dovleac. Creştinii au reacţii diferite faţă de Halloween. Unii nu văd nimic periculos în această falsă sărbătoare, deoarece nu este decât un prilej de distracţie pentru copii, iar alţii se opun participării la activitaţi organizate de Halloween. Până la urmă fiecare decide în ce mod crede sau nu în Halloween. Pentru cei cu bani poate fi prilej de distracţie, pentru cei plecaţi în alte zări poate fi un prilej de asimilare, pentru cei mai mulţi poate fi la fel... o zi de toamnă în calendar.

Duminică, 29 Octombrie 2017 07:13

”Pelicanul” la teatrul Fani Tardini Galaţi

”Pelicanul” a avut premiera la Teatrul Fani Tardini Galaţi în iulie 2016. Spectacolul este reluat spre bucuria publicului şi în 2017. De ce merită să-l vedem sau să-l revedem? Pentru că teatrul e viaţă şi viaţa e uneori visul devenit realitate. Un peisaj tragic al unei familii disfuncţionale, în care tăioasele colţuri ale triunghiului amoros sunt foarte bine puse în evidenţă de jocul excelent al actorilor: Ana Maria Ciucanu, Ciprian Braşoveanu, Flavia Călin, Ştefan Forir, Liliana Lupan. Pelicanul este, simbolul sacrificiului matern (ori patern) pentru binele celor neputincioşi, a celor care vor continua lumea. Este atât de apăsătoare piesa asta, încât îţi vine să uiţi că eşti spectator şi să sari în ajutorul personajelor. Toţi sunt îndoliaţi, chiar şi amantul, chiar si  văduva care vrea să ascundă un adevar crud, care se vede păcălită de cel pe care voia să-l atragă cu bani, neiubită de copii şi acuzată de servitoare. Când intri în sala mică (Scenografia: Daniel Divrician ) totul îţi creează impresia  de lucruri care nu există dar care ti se pare ca  le ştii din amintire. E o piesă complicată şi jucată filigranat de toti actorii. Dacă nu ştiam că sunt la o piesă de teatru puteam să jur că lucrurile alea nebune chiar se întamplă. Spectacolul este unul profund, o imagine a lumii în care trăim, o lume a distrugerii sufleteşti. Strindberg este de o modernitate acută tocmai prin detaliile acestei apocalipse familiale. În realitate, niciun alt scriitor nu a slăvit atât de mult femeia ca Strindberg. În ceea ce priveşte jocul actorilor, mi s-a părut absolut ireproşabil. Regizoral (Regia artistica: Cătălin Vasiliu) spectacolul naşte in tine întrebări, revelaţii, tăceri acuzatoare. Sala de 80 de locuri este numai bună pentru o piesă de genul acesta, oferind apropierea de scenă şi senzaţia de confort necesară “digestiei” corecte. Acest spectacol are puterea de a pune spectatorul pe gânduri. Şi merită jucat şi văzut/revăzut.

Joi, 26 Octombrie 2017 00:00

Bătrânii noştri...

Am vrut să mă adaug campaniei "Niciodată singur - prietenii vârstnicilor" mă simt undeva, aproape de ei, nu biologic, ci ca om ce traieşte aici, în Galaţi. Am primit un formular de înscriere... am rezonat fericită şi l-am completat...O!... era doar pentru vârstnicii din Bucureşti, mi-a spus la telefon o tânără cu voce de miere. În Galaţi, se pare că nu avem vârstnici - oare? La fel am făcut şi pentru "Telefonul Vârstnicului"... voiam să fiu voluntar... O! Era, iar, doar pentru Bucureşti... se pare că în ţara asta nu există vârstnici decât în Bucureşti... Şi vă întreb pe voi, oameni buni şi candizi din Galaţi... chiar sunteţi cu toţii tineri? Merg pe stradă, în autobuz, la piaţă şi văd doar pensionari grijulii, spitalele sunt pline de oameni tăcuţi, bolnavi şi neputincioşi... ce înseamnă asta? Că ai noştrii nu au nevoie de aşa grijă? Sau poate ai noştri edili şi ale noastre organizaţii locale - umanitare - au timp să se promoveze doar de sărbători? Poate nu ştiu eu sau poate chiar avem nevoie să ne împăunăm că facem şi dregem doar atunci când sunt alegeri... Oamenii îmbătrânesc şi au nevoie de cuvânt şi grijă în fiecare zi. Hei, aleşilor, minunat votaţi, care aduceţi de sărbători să ne cânte x şi y... şi să bem vin fiert şi să spargem seminţe, învăţaţi să gândiţi că viaţa se întâmplă şi în octombrie, martie, iunie... şi dacă mă îndârjesc să vă dau exemple întâlnite pe stradă - nu la coafor - va suna trist şi în urechile voastre ca şi în ale celor mii de anonimi parăsiţi de copiii plecaţi în alte ţări ca să ducă şi să aducă în Galaţi, o viaţă mai bună. Trist, dar adevarat.

Este unul dintre cei mai fascinanţi şi discreţi actori care vorbeşte calm, blând, serafic, firesc despre teatru şi viaţă. M-am îndrăgostit incurabil de el după ce am văzut serialul "În derivă". Şi am rămas la fel de îndrăgostită şi azi, după ce am văzut ultimul lui film "Octav" despre care ilustrul declară: "Nu primeşti în fiecare zi şi nu poţi pune în fiecare zi pariul ăsta, de a-l întruchipa pe cel mai mare muzician şi cel mai mare dirijor de pe planetă. M-a tentat şi cred că a ieşit ceva". Iubesc actorii, le "fur" cuvinte, fericită că toamna a venit împreună cu MARCEL IUREŞ. Filmul "Octav" este o dramă psihologică care explorează teme universale precum trecerea implacabilă a timpului, nostalgia după anii tinereţii în care ce era mai frumos în viaţa personală a avut momente de o puritate şi extaz sufletesc care nu s-au desăvârşit. Înţelegerea şi reinterpretarea trecutului şi purificarea sufletească prin lumea copilăriei, poate însemna pentru fiecare o punte spre a fi. "Ne poate ajuta să ne reamintim cine suntem cu adevărat şi să ne facem curaj să ne explorăm trecutul, iar pentru cei mai norocoşi dintre noi este o reafirmare a generozităţii infinite a vieţii", declară regizorul Serge Ioan Celebidachi. Cu ceva timp in urma, Marcel Iureş spunea cu modestie şi firesc: "Educaţia înseamnă, în primul rând, respect faţă de ceea ce crezi tu că e valoros. Şi, mai ales, faţă de familie. Şi ideea de joc o înţeleg, dar să plăteşti bani grei că să ţi se facă o poşetă virtuală, pe care nu o vei atinge niciodată, n-am să pot înţelege". În cele mai dificile momente există un vis care ne înalţă mereu peste greutăţile vieţii. Gonim spre soarele înecat în flăcări, gonim nebuneşte spre a avea, căutând adevărata fericire. Toamna asta are gust de primăvară şi pentru că un film cu excelentă vizionare - OCTAV - a ştiut să picteze pe un ecran, căutatul din noi, şi nu numai pentru asta ar fi bine să ne înclinăm, să iubim, să mulţumim.

Pe 15 octombrie, Andreea Bibiri a câştigat premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Festivalul Naţional de Comedie de la Galaţi. Întrebată despre felul în care a ajuns să se apropie de teatru, Andreea Bibiri a explicat că nu este ceva moştenit din familie. ”Să termin şcoala, cam asta era limita de speranţă la ai mei. Teatrul a fost salvator pentru mine. Energia neconsumată, toate pulsiunile astea, dacă nu sunt consumate sexual, ele trebuie consumate creativ. Dacă partea asta creativă îţi este inaccesibilă, ele se pot transforma într-un fel de isterie. În momentul în care îţi găseşti canalul ăsta, te duci cu toată viteza înainte”. Cea care avea să devină actriţa de astăzi chiulea împreună cu o colegă care era îndrăgostită de Claudiu Bleonţ şi care încerca să îl vadă cât mai mult. Bibiri nu înţelegea de ce ar sta într-un teatru, dacă chiuleşte. "Şi am nimerit o dată, întâmplător, la o repetiţie de-a lui Andrei Şerban (premiul de regie la Festival ), care avea o forma ritualică de atmosferă în care toată lumea, se comportă altfel decât oamenii de pe stradă. Andrei Şerban picta pur şi simplu, din lumini, din culori, atmosfera. Am fost fascinată”. Era în perioada mineriadelor, lumea se omora, iar tânăra avea senzaţia că nu va putea supravieţui în acea lume. "Lumea asta a teatrului mi s-a părut incredibilă. Oamenii nu se enervau pe bune, nu se omorau pe bune, în schimb, se întâmplau la o scară amplificată, lucruri care se întâmplau afară, dar safe.” Povestind despre spectacolul "O femeie singură", actriţa a explicat că protagonista, Maria, este o femeie uşor naivă, punctând că în România, dezechilibrul de gen este destul de mare, în special din pricina legislaţiei, care nu susţine această zonă a societăţii. Rolul din spectacolul "O femeie singură" i s-a potrivit mănuşă. În ciuda poveştii – mai degrabă dramatică –, Andreea Bibiri spune că spectacolul "O femeie singură" descreţeşte bine frunţile, pentru că "textul este scris cu foarte mult umor şi nu poţi să nu ţii cont de el. Eu m-am distrat foarte tare lucrându-l". La 32 de ani, Andreea Bibiri este o femeie care emană încredere, forţă şi pragmatism, dar care nu a uitat să se amuze pe seama trecutului sau să viseze cu ochii deschişi la viitor. De astfel de oameni avem nevoie.

De câteva zile, la tv familia de artişti cântăreţi Geambaşu, se află pe ring. ...O!... nu e ring adevărat, e ring de ciobit în suflet, în amintiri, trecut şi prezent... şi întreb şi eu ca orice muritor iubitor de familie şi creaţie, cum şi de ce un tată, fiu ,mamă îşi aduc injurii demonstrând cu ‘acte’- hârtii şi înregistrări pe ascuns, că relaţia lor scârţâie? În timp ce tatăl plecat sa cânte ‘afară’, mama şi-a pedepsit copilul, copilul şi-a bătut mama şi matuşa a fost părtaşă la toate evenimentele. Fiecare îşi justifică partea lui de adevar pe toate canalele avide de audienţă prin can-can. Tatăl - cântareţul Petre Geambaşu spune: ‘cine are să-i trăiască, cine nu să nu-şi dorească‘. Fiul – cântăreţul Călin Geambaşu scrie scrisori deschise pe Facebook, să se justifice şi să acuze. Mama vine în apărare cu alte ‘dosare ‘ şi o pleiadă că tot ce facut este jutificat de aversiunea copilului. Stau tâmpă încercând să înţeleg ce poate determina o familie - în aparentă jovială, fericită şi mai ales cunoscută, să ajungă să spele în public, în emisiuni care cerşesc rating... toate fricile, angoasele, fericirile cu minus? Părinţii sunt părinţi, nu îi alegem, venim în viaţa lor pentru că aşa se întâmplă, copii sunt copii, nu ni-i alegem, vin în viaţa noastră că ne iubim... şi...? atunci... cum se poate ajunge la ură, la primitivism, la cloacă? Televiziunea devine din ce în ce un ‘purificator’ de creiere spălate. Ne place Acces direct, ne place Agenţia Vip, ne place Wowbiz... cât despre Un show păcătos... acum cu nume schimbat şi cu mega cunoscutul Marcel Toader şi ale lui celebre şase neveste ne trebuie spaţiu şi timp de povestit (!). În ciuda poveştilor idioto-mediatizate, haideţi să mergem la teatru, pentru că acolo, pe scenă, există o viaţă mai vie. E adevărat că necesită ceva bani în plus şi ceva machiaj... dar, merită. Avem nevoie pentru trup, pentru suflet, pentru inimă.

Actorul Victor Rebengiuc a fost decorat de preşedintele Iohannis cu Ordinul Steaua României, în grad de Cavaler. După ce un fost primar PSD l-a atacat folosind cuvinte de nescris, actorul nu ripostează. Victor Rebengiuc este unul dintre cei mai importanţi actori din România, cu creaţii uriaşe atât în teatru, cât şi în film. A fost rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică şi director al Teatrului Bulandra, teatru în care a şi jucat cel mai mult, din anul 1957 şi până azi. Marele actor s-a născut pe 10 februarie 1933 şi din cei 84 de ani de viaţă, peste 60 de ani i-a petrecut pe scenă, în roluri care au făcut istorie. Cu modestie declară :”Mi se spune de multe ori marele actor Rebengiuc. Eu nu mă consider un mare actor. Eu tind să fiu un mare actor, dar drumul e lung şi nu ştiu dacă o să am timp să-l parcurg până acolo. Însă n-am să obosesc niciodată să merg pe el şi să încerc să-l câştig metru cu metru, ca să ajung, într-un final, cât mai aproape“. Pe 6 octombrie, la Libraria Humanitas Bucureşti a avut loc o întâlnire deschisă cu actorul Victor Rebengiuc în cadrul întâlnirilor Yorick şi într-o sală arhiplină, artistul a vorbit despre România de azi: "Nenorocirea este că sunt destul de bătrân şi de la o varstă destul de fragedă, de pe la 13 ani, trăiesc în comunism...şi nu-mi place asta. A existat o scurtă perioadă, de încercare de a uita comunismul şi de a trece la lucruri mai plăcute, dar văd că în ultima vreme, se insistă să ne întoarcem din nou în perioada comunistă. Lucrul ăsta mă enervează şi nu cred că merităm aşa ceva, o să mor tot in comunism, credeam ca nu.” Cât adevar trist e in cuvintele maestrului.

Miercuri, 18 Octombrie 2017 16:29

Azi, actriţa Olga Tudorache a ales cerul

Când iubirile mor... Olga Tudorache, Marea Doamnă a Teatrului Românesc a plecat în cer. Olga semăna mult cu Sarah Bernhardt şi Maria Ventura. Un cocktail dinamită. Şi cum să uit minunata întâlnire avută cu ea după un spectacol - "Amintirile Sarei Bernhardt" în care juca cu inegalabilul partener ce o aşteaptă începând de azi, în cerul înstelat de deasupra noastră - Ştefan Iordache. Am intrat sfios în cabină şi ea tăcea. Preţ de secunde au curs între noi râuri de linişte. Sfioasă, m-am apropiat să o ating, s-a întors încet şi m-a întrebat, "Ce-i cu tine aici?" ... "O, scuze!", i-am răspuns, "... am vrut să mă conving că sunteţi vie", a zâmbit şi în zâmbetul acela am simţit toată cascada de fericire pe care o poţi trăi în lumină. "Draga mea, nu pot decât să tac acum, te rog mai târziu, poate vom vorbi mai mult " şi am înţeles că desprinderea de personaj pentru ea, e de durată. Am plecat tristă şi fericită, mă aştepta un tren, într-o gară. Şi azi îmi e greu să spun de ce am alergat spre tren în loc să aştept să-i treacă tăcerea. De fapt acum înţeleg că, de frică, frica să nu sperii iluzia că am atins un munte de talent convertit în om sincer, direct, calm, tăcut. Drum lin şi aplauze în cer, cei ramaşi pe pământ nu vor conteni să vă iubească.

Pe Adrian Titieni, cel care a primit premiul pentru cel mai bun rol secundar în spectacolul "Şi negru şi alb şi gri" al Teatrului Metropolis din Bucureşti în cadrul Festivalului de Comedie Galaţi 2017, îl ştiu dintr-o poveste de viaţă... şi deşi pare să nu se simtă confortabil atunci când vorbeşte despre el, e amuzant şi seducator în acelaşi timp, mai ales când vorbeşte de descoperirea de sine. Are un CV impresionant în teatru şi film, mult premiat, aplaudat şi iubit … şi e seducător şi minunat în familie. Spune despre copiii lui că i-ar place să-i vadă într-o zonă de autonomie şi echilibru, iar el să nu îmbătrânească urât, să-i ţină Dumnezeu mintea ancorată în realitate. O radiografie a traseului său ne arată că provocările din viaţă n-au fost uşor de biruit. Teatrul a fost pentru el nu o meserie, ci o meserie şi pasiune. “Nu înseamnă efort, nu înseamnă oboseală, înseamnă o pasiune care şi-a găsit cadrul. Mă bucur că am putut să ajung să-mi practic profesia, nu ştiu cât de bine o fac, dar cert este că îmi face o mare şi deosebită plăcere. Eu cu publicul sunt într-o relaţie de complementaritate, de simbioză, este un act de comunicare important. Eu mă strădui să fac cât mai bine ceea ce ştiu şi ceea ce pot în relaţia cu regizorul, dramaturgul, scenograful şi toţi reprezentanţii actelor sincretice care fac parte din această ecuaţie, fără îndoială pentru public. Este un lucru pe care l-am ales, mi s-a potrivit şi mă bucur că am reuşit să-l fac”, spune actorul Adrian Titieni. Îşi propune să sufle în pânzele unei vieţi normale, plină de convieţuire şi respect. Şi reuşeşte. Şi ne-a dovedit şi în festival. Şi pentru că l-am văzut recent şi în filmul "Ana, mon amour" ce mai e de zis, decât … mulţumim Maestre.

Pagina 4 din 5