Gabriela Filimon

Gabriela Filimon

Publicul vrea comedie, o spun toate sondajele, o arată de multe ori şi biletele vândute, da, publicul vrea să vină la teatru şi să râdă. Există multe feluri în care te poţi apropia de o piesă de teatru. Cu teamă, cu pioşenie, cu îndrăzneală, curaj, inconştienţă, superioritate, curiozitate, având certitudini, având nedumeriri. Stai în sală şi printre replicile actorilor simţi atitudinea regizorului faţă de text. Textul viu, plin de sensibilitate şi de umor, al lui Mimi Branescu, nu abordează deloc convenţional problema dragostei. Toate aceste inimi diferite bat mai repede atunci când realitatea nu e ceea ce pare a fi. Un drum iniţiatic, în care sondarea trecutului dezvăluie treptat adevărul despre prezent. De la o dramă familială ajungem, cu umor, la comedia vieţii cotidiene. Marina, afectată cândva de un accident vascular cerebral, porneşte acum împreună cu fiica sa, Lena, într-o călătorie, vizitându-şi rând pe rând fratele şi sora după moartea soţului ei. Intoleranţa la nedreptate devine leit motivul pentru comentariile sale despre rude şi evenimente petrecute în familie, descrise cu lux de amănunte într-un caiet pe care Marina abia acum, simte nevoia de a le dezvălui. După moartea mamei sale, ce survine destul de curând Lena, însoţită de caietul mamei sale, va relua vizitarea rudelor, un drum ce va deveni iniţiatic, cercetarea trecutului dezvăluindu-i din ce în ce mai tare, de fapt, adevărul despre prezent. O demonstraţie impecabilă de virtuozitate actoricească. Deşi întâmplările par a nu avea nimic comic, zâmbeşti, nu o dată, surprins de ideile regizorale. Nu există o secundă vreun deget băgat în ochiul spectatorului, ci un umor perfect stăpânit care decurge din replicile unei piese cu structură impecabilă şi replici livrate milimetric. Ritmul nu cade nicio secundă, iar toboganul de boroboaţe comice primeşte câte o nouă volută cu fiecare subiect abordat. Sunt oameni atât de vulnerabili, încât sunt îngenuncheaţi şi de cele mai mici furtuni trecătoare; sunt oameni prăbuşiţi care renasc din propriul hău în care s-au pierdut şi sunt oameni care poartă în ei puterea de a-şi vindeca durerile sufletului şi trupului. Nu avem toţi aceeaşi rezistenţă în faţa a tot ceea ce primim de la viaţă, şi totuşi, ne apărăm când suntem acuzaţi deşi ştim că greşelile trecutului fragilizează prezentul. Şi asta e viaţa, cu tot ce trăim, bun, rău, alambicat. Piesa "Şi negru şi alb şi gri" de la Teatrul Metropolis Bucureşti a fost la Galaţi cu distribuţia, Dana Dogaru, Carmen Tănase, Mirela Oprişor, Natalia Călin, Adrian Titieni, Vlad Zamfirescu şi Tudor Aaron Istodor în regia Mimi Brănescu şi scenografia Nina Brumuşilă.

Spectacolul "Pe lacul auriu”, în traducerea regretaţilor Radu Beligan şi Liviu Dorneanu şi în regia unui creator de valoare al “teatrului adevărat”, Dinu Cernescu, a surprins spectatorii veniţi la festival prin fineţe, naturaleţe, firesc, umor cald şi implicare adevarată. Regizorul întotdeauna a servit cu credinţă conceptul că un spectacol trăieşte în faţa publicului în primul rând prin actori şi ne-a oferit prilejul întâlnirii unor roluri consistente în interpretarea actorilor Virgil Ogăşanu, Valeria Ogăşanu, Ana Ioana Macaria, Lucian Ifrim şi tânărului student încă la actorie, Alin Potop. Doi bătrâni, o casă şi un lac. Superficial, doar atât conţine piesa. Când însă intri în spaţiul ei interior, descoperi cât de bogată este. De 50 de ani Kate îl iubeşte pe Tom, bărbatul ei; Claudia, fiica lor, luptă pentru dragostea lui Tom care ar fi dorit un băiat. Billy, copilul bezmetic al lui Bill caută şi el dragostea familiei lui. Bill se va căsători cu Claudia şi toate conflictele se vor linişti, acolo, la malul lacului. "Spectacolul nostru se vrea o oază de zâmbete, de dragoste şi de linişte într-o lume anormală care ne înconjoară. În final cred că toţi am dori să rămânem acolo, pe malul lacului auriu", spune Dinu Cernescu. Şi a fost o fericire că am respirat câteva ore aerul unui câmp verde încărcat de o melodramă de familie care merge direct la sufletul publicului. Un spectacol încântător, o comedie cu fin umor şi sensibilă poezie de la care orice spectator a plecat cu zâmbetul pe buze şi o lacrimă în colţul ochiului. “Pe lacul auriu” este un spectacol curat, aşteptat de publicul sătul de mizeria din jur a realităţii, o reprezentaţia amuzantă şi emoţionantă despre noi şi familiile noastre, o bucurie pentru suflet.

Teatrul Odeon Bucureşti se poate lăuda cu actori consacraţi şi anume Nicoleta Lefter, Ana Bianca Popescu, Gabriel Pintilei, Cezar Antal, Constantin Cojocaru, Conrad Mericoffer, Dimitrii Bogomaz, ce îşi joacă rolul în piesa ”Armele şi omul” de G.B. Shaw, în regia lui Andrei Şerban şi scenografia Ankăi Lupeş. Această piesă a fost scrisă de Bernard Shaw când avea 38 de ani şi a fost reprezentată pentru prima dată în anul 1894, la Londra. E o piesă care vorbeşte despre divizarea Europei, despre naţionalism şi xenofobie, despre iluzia păcii, dar şi despre iluzia dragostei de a înfrumuseţa realitatea. Actorii “trăiesc” dramatic situaţiile imaginate de Shaw, rezultatul fiind comicul. Regizorul nu omite şi participarea directă a publicului, când interpreţii se adreseaza spectatorilor luaţi drept parteneri în declaraţiile referitoare la război, la patriotism şi dragostea în cuplu. Se râde mult la acest spectacol. Se râde de amatorismul cu aere de profesionalism, de aristocratismele închipuite, de obedienţă faţă de stăpân sau de şef, de ipocrizia atotstăpânitoare. Se râde de cei ce nu-şi cunosc locul şi rostul pe lume, se râde de cei incapabili să-şi recunoască şi urmeze sentimentele, de cei ce visează mărunt şi meschin. Dramaturgul şi regizorul satirizează lumea, actorii îşi satirizează personajele, personajele îşi satirizează replicile, replicile îşi satirizează sensul, vorbele, gesturile, iar grimasele devin simple măşti. La acest spectacol râdem de fapt, de noi înşine, cei captivi într-o lume bolnavă, măcinată de populism. Se râde de trecutul şi prezentul trist şi adevarat. Soldatul pare a fi de ciocolată amăruie pentru că, dincolo de slăbiciunea sa pentru praline, personajul transmite un gust de cafea amară asupra legăturilor pe care le avem cu ceilalţi oameni, cum vedem în nuanţe de roz acţiunile celor pe care-i iubim şi dezaprobăm acţiunile celor pe care se presupune că-i urâm prin indiferenţă şi ignorare. Foarte actuală în Rusia lui Putin, piesa face aluzii la expansionism militar, nebunia dictaturii şi iluzia libertăţii. Teatrul e artă de echipă şi împlinirile culturale, spirituale, poetice ale unui spectacol, au loc numai dacă există o bună comunicare în grup. Îi suntem recunoscători lui Andrei Şerban pentru minunata lecţie de râs, uşor filigranată şi excepţional dantelată pe un text bun.

Prima zi, ploioasă, bogăţie de râs şi multă căldură, în sala de spectacol. Spectacolul de deschidere al gălăţenilor la Festivalul Naţional de Comedie, care merită să fie văzut şi iubit este "Visul unei nopţi de vară", o comedie romantică scrisă de William Shakespeare, în care acţiunea prezintă aventurile a patru iubiţi din Atena, a unui grup de actori amatori şi relaţiile care se creează între personajele umane şi spiriduşii care locuiesc în pădure. Iubirea este, în viziunea foarte pesimistă a lui Shakespeare, numai o iluzie, ca şi viaţa însăşi. Nebunul, îndrăgostitul şi poetul, toţi sunt alcătuiţi din fantezie. Un vis populat de zei şi muritori, de duhuri, spiriduşi şi zâne, în interpretarea unor actori consacraţi ai teatrului gălăţean. Lucian Pinzaru, Carmen Albu, Oana Mogos, Vlad Volf, Cristina Uja-Neagu, Tamara Constantinescu, Ştefan Forir, Vasile Dănila, Flavia Călin, Elena Anghel, Radu Horghidan, Ciprian Braşoveanu, Ionuţ Moldoveanu, Dan Căpăţâna, Răzvan Clopoţel, Aureliu Bâtcă, Cristian Gheorghe şi Vlad Ajder au reuşit să amestece prezentul cu alte vremuri, jucând viu şi cu voie buna. În regia lui Eugen Gyemant, scenografia Biancăi şi a Sabinei Vesteman şi coregrafia Elenei Anghel.
Dario Fo este câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1997 şi este un om al teatrului, colaborând ca actor, dramaturg, scenograf şi pictor, dar şi ca regizor pe scenele din Italia. Alături de soţia sa, actriţa Franca Rame, artistul italian a scris unele dintre cele mai cunoscute monoloage inspirate din lupta italienilor pentru drepturile omului. „O femeie singură” este un spectacol la care o parte de suflet râde şi o alta plânge. O comedie în care se face haz de necaz şi care te poartă printr-o mulţime de stări. Actriţa Andreea Bibiri reuşeşte să treacă foarte repede de la o stare la alta, făcând un rol de compoziţie foarte bine susţinut pe tot parcursul piesei, împletitura aceasta de comedie şi dramă i-a venit manuşă. Ritmul alert în care se desfăşoară acţiunile şi intensitatea sentimentelor transmise ne-au făcut să trăim acţiunea alături de Maria, personajul din piesă. Artista a întruchipat o femeie închisa în casă de propriul soţ, după ce avusese o relaţie cu un bărbat mai tânăr şi apoi încercase să se sinucidă. Femeia îşi împarte ziua între îngrijirea copiilor şi a socrului paralizat şi libidinos, gătind, spălând şi ocupându-se de curaţenie, timp în care este privită pe ascuns de un barbat din vecini şi agresată telefonic de un alt barbat care îi vorbeşte murdar. Dincolo de ceea ce se intâmplă pe scenă, acest spectacol poate fi considerat un strigăt al femeilor abuzate fizic, verbal sau non-verbal. Avem nevoie de astfel de spectacole, care să ne pună pe gânduri şi poate să ajute societatea să mişte lucrurile spre evoluţie.

Teatrul „George Ciprian” Buzău a venit în festival cu spectacolul „Zăpezile de Altădată”, adaptare după Dumitru Solomon de Ilinca Stihi. Regia: Ilinca Stihi. Scenografia: Imelda Manu. Light design: Gheorghe Jipa. Muzica originală: Vlad Pasencu. Cu: Anca Sigartău, Cristi Iacob şi Constantin Cojocaru. Dumitru Solomon, care a mai scris despre Socrate, Platon şi despre arma secretă a lui Arhimede (fiind influenţat şi de dramaturgia lui Camil Petrescu şi a lui Henrik Ibsen), a îmbrăţişat până la urmă teatrul de avangardă, experimentalist.
Textul lui Dumitru Solomon este o comedie savuroasă c­re trimite la versul „Dar unde sunt zăpezile de altădată?“ din poezia lui François Villon. Spectacolul oglindeşte cenuşa care rămâne din visele de odinioară ale unui cuplu, este un spectacol la care se râde la replică, întreg eşafodajul pe care a fost creat, sprijinindu-se pe un meci de cuvinte, spumos, comic, revigorant între soţia care visează la un veşnic romantism, soţul pragmatic şi administratorul insomniac, băgăcios şi filozof. O chimie perfectă între cei trei pe scenă, iar asta s-a transpus în râsetele cu lacrimi şi aplauzele îndelungi, de la final. Anca Sigartău marturiseşte zâmbind: ”Odata cu fardul, şterg toate apăsările sufleteşti“. Încerc să o cred. Dar nu-mi iese.

Sărbătoare pentru suflet, minte, bucurie şi har, toate acestea se întâmplă în Galaţi în perioada 7 - 15 octombrie, pentru că atunci începe cea de-a 29-a ediţie a Festivalului Naţional de Comedie Galaţi 2017. Ne vom bucura, vom râde, vom aplauda şi ne vom încânta vizionând şi participând la 18 spectacole, două colocvii şi trei workshop-uri, împreună cu actori din  Bucureşti, Oradea, Baia Mare, Brăila, Buzău, Constanţa, Petroşani,  Chişinău, în spectacole regizate de nume consacrate - Andrei  Şerban, Gelu Colceag, Felix Alexa, Mimi Brănescu şi Radu Iacoban, pe texte clasice – Cehov, Bernard Shaw, Dumitru Solomon, Bulgakov, G. M. Zamfirescu, Moliere, dar şi autori  moderni şi contemporani, Mimi Brănescu, Radu Iacoban, Dario Fo şi Franca Rame. Teatrul gazdă va intra în festival cu o comedie shakespeariană, regizată de Eugen Gyemant, "Visul unei nopţi de vară". Doina Papp, publicist şi critic de teatru, a ales pentru festival spectacole care să ne bucure, dar să ne şi rămână în spatele retinei deoarece "criticii literari şi teatrali alături de regizori şi actori se apleacă cu atenţie şi interes asupra operei unor autori a caror simplă rostire produce nu doar aşteptare, ci şi emoţie". Chiar dacă nu aveţi teatrul în sânge, puteţi găsi în cea de-a 29-a ediţie a Festivalului Naţional de Comedie, o formă de recreere. Veţi vedea cum este sfărâmat convenţionalul, veţi fi martorul dărâmării zidului gros al preconcepţiilor despre teatru si spectacol. Veţi râde, veţi plânge, vă veţi bucura şi veţi uita pentru o clipă  tot ce socialul şi politicul  injectează crud şi aspru în viaţa noastră cea de toate zilele. Viaţa e o scenă şi pe scenă e atât de multă… viaţă.  Poftiţi deci, la teatru!

Actorii nu au vârstă, sunt printre  puţinii oamenii cu adevărat dedicaţi, prin meseria lor, celorlalţi oameni ai cetăţii. Aşa este actorul Gheorghe V. Gheorghe, un stâlp al culturii gălăţene, actor, regizor, scriitor, soţ, tată, bunic, prieten, iubitor de frumos, de calitate, de excelenţă. Decenii de viaţă închinate scândurii scenei Dramaticului gălăţean, peste o sută  de personaje, tone de transpiraţie la repetiţii, milioane de aplauze şi mii de ieşiri la rampă. Cum ai putea să vorbeşti  despre actorul şi omul Gheorghe V. Gheorghe, decât folosind sublimul? Cetăţean de onoare a urbei, spune zâmbind fericit: ‘’In teatru, mi-am dăruit viaţa şi inima, entuziasmul tinereţii, încrederea şi pasiunea, lacrimile şi deznădejdile, harul cu care m-a înzestrat Dumnezeu şi dragostea. Dragostea, pentru că acesta e secretul în această meserie. Dragostea. Ea împlineşte şi naşte doar frumuseţe, înteles şi adevar. Şi încă mai cred şi mai sper că minunile se întămplă din iubirea de Dumnezeu, iubirea faţă de oameni, iubirea faţă de meserie şi iubirea de viaţă. Mulţumesc pentru cel mai important Oscar primit de la Dumnezeu - familia mea. A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber, într-un anumit sens, eşti mai tânăr când eşti bătrân şi mai bătrân când eşti tânăr". Maestre, mulţi ani cu sănătate maximă, fericire în pocale de pământ udat în toamnă bogată! Până la urmă, viaţa e vis şi visul viaţă... Şi dumneavoastră aţi reuşit de fiecare dată să ne convingeţi că niciun sacrificiu nu e in zadar când faci totul cu smerenie, credinţă şi iubire.
Pagina 5 din 5