În fiecare an sunt organizate diferite evenimente pentru a marca Ziua Mondială a Teatrului. O trăsătură proeminentă a acestor evenimente anuale este Mesajul internaţional de Ziua Mondială a Teatrului, prezentat de o figură faimoasă a artei, care reflectă asupra istoriei teatrului şi a culturii în lumea de astăzi. Primul mesaj internaţional al Zilei Mondiale a Teatrului a fost scris de poetul şi dramaturgul francez Jean Cocteau în 1962. În 2021, Mesajul Zilei Mondiale a Teatrului a fost scris de Helen Mirren, o actriţă britanică multi-premiată, reputată pentru câştigarea Premiului Academiei în 2007 pentru interpretarea din „The Queen”.

Mesajul pentru anul 2023, sub egida Institutului Internaţional de Teatru, este transmis în 50 de limbi de actriţa egipteană Samiha Ayoub, care scrie: „Teatrul în esenţa sa este un act bazat pe adevărata umanitate, care este viaţa. Marele Konstantin Stanislavsky ne spunea să nu intrăm niciodată în teatru cu noroi pe picioare: «Lăsaţi praful şi murdăria afară! Verifică-ţi micile griji, certuri, dificultăţi afară - toate lucrurile care îţi strică viaţa şi atrag atenţia de la arta ta - la uşă!». Când urcăm pe scenă, suntem cu o singură viaţă în noi, ca de la o singură fiinţă umană, dar această viaţă are o mare capacitate de a se diviza şi a se reproduce pentru a se transforma în multe vieţi pe care le transmitem în această lume, astfel încât să prindă viaţă. Nu exagerez când spun că ceea ce facem pe scenă este actul vieţii în sine, generând-o din neant, ca un jar aprins care scânteie în întuneric, luminând întunericul nopţii şi încălzindu-i răceala. Noi suntem cei care dăm vieţii splendoarea ei. Noi sunt cei care o întruchipează”.

Scena gălăţeană, prin eforturile sale, prin cantitatea şi calitatea ei, se alătură şi onorează instituţia teatrală veche de mii de ani. Actorii, regizorii, scenariştii, scenografii, tehnicienii, toţi, luptă pentru bucuria şi emoţia spectatorilor. Nu numai că distrează şi educă, dar teatrul combină diverse forme de artă pentru a oferi publicului său o experienţă scenica reală, pe care nu o pot găsi nicăieri altundeva. Împărţind efortul cu navele amiral al scenei gălăţene, Teatrul dramatic, cel muzical, Teatrul de copii şi tineret Gulliver, trebuie să recunoaştem meritele multor trupe de profesionişti sau amatori, cum ar fi Teatrul din Buzunar, Trupa din joben, Papillon, Pandemic act, Social act, De ce ficatul?, Teatrul muzical Şapte. Felicitări, inspiraţie şi viată lungă!

Galerie de imagini disponibilă mai jos! ↓

Încă de la începutul vernisajului, directorul muzeului, dr. Dan Basarab Nanu, a relevat importanţa acestui eveniment. O expoziţie ce pune pe simeze lucrările lui Corneliu Drăgan-Târgovişte, nu poate fi decât o rară ocazie de a cunoaşte un mare maestru al unui gen de artă care în România nu are multe nume mari.
Cartea de vizită a pictorului, bucureştean de origine, dar stabilit în Târgovişte, este copleşitoare: membru al Societăţii de Acuarelă Birmingham, membru asociat al Societăţii Naţionale de Acuarelă, San Pedro, California, membru fondator al Clubulului  Artiştilor Acuarelişti din România, membru al Fundaţiei Taylor, Paris. Lucrările sale pot fi găsite în zeci de galerii de artă şi colecţii din întreaga lume, are participări şi colaborări cu publicaţii, practică pictura bisericească sau organizează ateliere de creaţie.
La Galaţi, expoziţia a fost vernisată în seara zilei de 22 martie 2023, sub titlul de „Nostalgie - Creaţie - Persistenţă”, a doua zi fiind în program şi o demonstraţie practică în direct, unde spectatorii au putut admira şi învăţa modul prestigios al tehnicii artistului.
Curatorul expoziţiei, profesorul Gheorghe Miron, şi-a exprimat admiraţie pentru arta domnului Drăgan-Târgovişte, pentru pregătirea minuţioasă a conceptului, sau cum a spus el: „artistul ştie de la început ceea ce face, ca apoi să înceapă să se joace cu lumina şi culorile”.
Laurenţiu Guţică, de la Muzeul Judeţean Olt, comenta despre Corneliu Drăgan-Târgovişte: „Apa, culoarea şi hârtia sunt elementele primordiale pe care puterea gândului, spontaneitatea exprimării trăirilor lăuntrice, discernământul estetic al lui Corneliu Drăgan le sedimentează în albia infinită a timpului care curge ireversibil. În tehnica acuarelei nu e loc de ezitări sau experimente plastice. Totul trebuie făcut fulgerător, contracronometru, în fracţiunea secundei. Greşelile distrug iremediabil compoziţia. Ca să lucrezi într-un asemenea gen artistic trebuie să ai minte brici, de inginer, o mână de chirurg şi un suflet de artist adevărat. Acuarela trebuie să aibă nerv, fluenţă şi versatilitate.”
La vernisajul expoziţiei de la Galaţi, pictorul a declarat că munca sa este „spontană, se desfăşoară în timp scurt, culoarea ce difuzează în apă are legile ei, arta acuarelei fiind să ştii când să te opreşti şi când să intervii”.
O luptă cu timpul, pe care cei care lucrează în alte tehnici, ca uleiul sau acrilicele, nu o întâmpină, dar care, după cum spunea criticul de artă Ana Amelia Dinca, duce la „alternanţa dintre diluţie şi culoarea condusă la punctul de intensitate, care atrage după sine un contrast şi o expresivitate ce fac acuarela placută ochiului”.

Galerie de imagini disponibilă mai jos! ↓

În ultima seară a minifestivalului organizat de Teatrul Dramatic „Fani Tardini” a fost prezentat spectacolul „...ÎN ŢARA MINUNILOR”, urmat de o masă rotundă, un concept „showcase”. În limba engleza, termenul „showcase” înseamnă vitrină, dar şi rampă de lansare sau expunere, această iniţiativă fiind exact ceea ce a dorit teatrul gălăţean să iniţieze, o popularizare a activităţii sale, o activitate imersivă cu publicul.
Programul weekend-ului 17-19 martie 2023 a fost expus oficial astfel: „Temele principale ale evenimentului sunt: Teatru românesc contemporan (tema principală a proiectului) şi Teatru popular contemporan (tema primelor 3 spectacole). Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan este un program artistic pe care Teatrul din Galaţi îl derulează în perioada 2021-2024 cu participarea regizorilor Cristian Ban, Adi Iclenzan şi Leta Popescu.”
Seara a început prin vizionarea „...ÎN ŢARA MINUNILOR”, spectacol a cărei premieră a fost în luna februarie 2022, o creaţie colectivă, sub bagheta regizorală a lui Adi Iclenzan. O montare spectaculoasă şi surprinzătoare, ce uimeşte spectatorii prin viziunea post-modernă, fragmentată şi ironică. Metanaraţiunea reuneşte experienţele psiho-sociale ale actorilor Vlad Ajder, Elena Anghel, Ciprian Braşoveanu, Petronela Buda, Flavia Călin, Ana Maria Ciucanu, Răzvan Clopoţel, Ştefan Forir, Svetlana Friptu, Cristian Gheorghe, Elena Ghinea, Radu Horghidan, Oana Mogoş, Ionuţ Moldoveanu şi Florin Toma, legate de miturile neo-primitiviste din timpul epidemiei Covid-19, acele voci care în mod vehement exprimau teoriile conspiraţioniste. Rând pe rând am văzut şi auzit anihilarea ideii că pământul e rotund, puterea energiilor psihice, complexitatea ştiinţei absurde, agitaţia nevrozei sociale comune, anarhismul care neagă statul de drept, luptătorul nostalgic pentru eroismul strămoşesc, delirul mistic, doamna care denunţă moravurile depravate, paranoia antimedicină şi genialul detectiv al invaziei extratereştrilor.
Sala a fost intrigată, dar a intrat repede în atmosferă, a răspuns demersului interactiv al mişcării scenice, spectatorii au vorbit şi au râs.
Actorii au fost în formă de zile mari, cu o energie debordantă, s-a simţit bucuria jocului, fiorul celor care au ceva de transmis lumii. O trupă de artişti care luptă cu mare succes contra banalităţii, punând prin modernitatea lor, transcendenţa în lumina spectacolului.
„La revedere doamnelor şi domnilor, să rămânem solidari!”. Şi astfel gazdele şi spectatorii s-au mutat sus, în cocheta sală „Studio”, amenajată pentru discuţii. Aici au fost prezenţi în număr mare studenţi, actori, oameni de cultură. Printre ei, regizorii Cristian Ban şi Theodor Cristian Popescu. La centru s-au aflat protagoniştii din „...ÎN ŢARA MINUNILOR”, regizorul Adi Iclenzan şi moderatoarea conferinţei, Raluca Blaga, lector la  Universitatea de Arte Târgu Mureş.
„A fi om al timpului tău înseamnă refuzul pasivităţii şi depăşirea obstacolelor spre un viitor mai bun!”. Aceasta este ideea colectivului de la „Fani Tardini”, un nucleu de artişti care îşi propun „să genereze un tip de dialog vital pentru spaţiul teatral românesc”.
Ei au descris eforturile de identificare şi sinteză a stereotipiilor des întâlnite în perioda pandemică, conturarea acelor micro-scenarii pamfletare care, vorba unuia dintre actori, „am tot râs de ele până au început să mă îngrozească prin realismul lor”. Directorul teatrului, domnul Florin Toma, a fost cel ce a conturat nevoia de catharsis, de descărcare prin artă a nevrozelor sociale, dar şi importanţa responsabilizării publicului folosind metodele specific muzelor Melpomene şi Thalia.

Galerie de imagini disponibilă mai jos! ↓

O mică privire asupra unui animal emblematic şi fascinant, simbol al Africii. În acest articol, vă prezentăm 10 fapte uimitoare despre elefanţi. Să-i dăm drumul!
1. Elefanţii pot înota! Nu numai că elefanţii pot înota folosind trunchiul lor ca un tubă, dar plămânii lor sunt proiectaţi să reziste presiunilor care ar provoca colapsul pulmonar la oameni. Acest lucru se datorează faptului că plămânii lor conţin straturi dense de ţesut fibros care le permit să regleze presiunea aerului şi apei.
2. Îşi folosesc urechile pentru a-şi regla temperatura! Elefanţii au urechi mari şi subţiri, care sunt dotate cu o reţea complicată de vase de sânge care îi ajută să-şi regleze temperatura. Sângele circulă abundent în urechile lor, ceea ce le permite să se răcorească în climatul tropical al Africii - motiv pentru care sunt adesea văzuţi făcându-şi vânt cu pavilioanele ca la evantaie.
3. Fără prădători? Elefanţii în general nu au duşmani  naturali, deşi uneori leii omoară exemplarele mici şi slabe. Principalul risc cu care se confruntă elefanţii îl reprezintă oamenii, prin braconajul pentru colţii lor şi prin distrugerea habitatului lor natural.
4. Puii de elefant cântăresc aproximativ 90 de kilograme la naştere şi beau peste 15 litri de lapte pe zi! Masculii îşi părăsesc mamele la aproximativ 14 ani şi se alătură unor grupuri de  compuse dintr-un mascul mai în vârstă şi câţiva  tineri. Elefanţii pot trăi până la 70 de ani în sălbăticie.
5. Femeile conduc! Legăturile de familie sunt o parte importantă a vieţii unui elefant, în special cu femelele. Ei trăiesc cu puii lor în grupuri matriarhale strâns unite, numite turme. Fiecare turmă este condusă de cea mai în vârstă şi adesea cea mai mare femelă.
6. Comunicare de la distanţă! Elefanţii pot comunica la distanţe mari producând un zgomot subsonic care se transmite mai repede decât sunetul. Alţii îşi transmit semnale prin picioarele lor sensibile şi prin trompa.
7. Elefanţii suferă de arsuri solare! Elefanţii africani îşi aruncă nisip pe spate şi pe cap pentru a se proteja de soarele necruţător şi pentru a respinge muştele şi insectele. De asemenea, adulţii stau peste puii lor pentru a oferi umbră şi protecţie atunci când dorm.
8. Pot auzi cu picioarele! Un elefant african poate detecta semnale seismice prin celulele senzoriale din picioarele sale şi chiar poate auzi aceste sunete pe măsură ce vibraţiile se deplasează prin oasele picioarelor sale din faţă până la urechea medie.
9. Un creier mare! Creierul elefanţilor este un organ foarte dezvoltat, având de la  trei la patru ori dimensiunea creierului uman.
10. Perioada de gestaţie foarte lungă! La elefanţi, timpul de gestaţie este foarte lung, aproximativ 22 de luni; să ne amintim că o femeie este însărcinată nouă luni! Femelele elefanţi pot continua să aibă pui până la 50 de ani.

Ce efect are radiaţia nucleară asupra unui organism pe termen lung? O echipă americană a început să descifreze genomul câinilor fără stăpân din jurul fostei centrale electrice ucrainene.
În aprilie 1986, a avut loc cel mai mare dezastru nuclear al vremii. La zece zile după explozia reactoarelor 4 şi 5 ale centralei nucleare de la Cernobîl, aerul din Europa şi până în Statele Unite era încă saturat cu cesiu-137, iod-131 şi alţi radionuclizi eliminaţi din focarul radioactiv. Ecologia regiunii a fost evident modificată profund, determinând crearea unei zone de excludere de 2600 km pătraţi în jurul dezastrului. Părăsită de ocupanţii săi umani, această zonă extrem de radioactivă, continuă totuşi să fie locuită de fauna sa abundentă. Cu ce consecinţe asupra animalelor?
Până nu de mult, efectul radiaţiilor din mediu a fost studiat doar asupra şoarecilor locali. Dar niciodată nu s-a efectuat un studiu genetic asupra mamiferelor mari. O enigmă pe care Timothy Mousseau şi Elaine Ostrander, împreună cu o echipă americană, şi-au propus să o rezolve. După ce au lucrat pe termen lung la genetica şi distribuţia câinilor din aria Cernobîl-ului, ei îşi publică primele rezultate în „Science Advances”.

300 de probe colectate

Totul a început în 2017 cu un proiect de cercetare constând în prelevarea de probe de sânge de la câinii fără stăpân din vecinătatea dezastrului. Pe parcursul a doi ani, trei clinici situate în regiune au colectat aceste eprubete cu sânge. Una dintre ele este situată în apropierea centralei, zonă ocupată în prezent doar de muncitorii care lucrează la moloz. Alta se află în oraşul Cernobîl, aflat la 15 km distanţă, în mare parte abandonat. A treia este situată la 45 km mai departe în oraşul Slavutytch, construit după accidentul nuclear pentru a găzdui populaţia din Cernobîl şi împrejurimile sale iradiate.
Deşi Ministerul de Interne ucrainean a dat ordin la scurt timp după dezastru de a sacrifica toate animalele fără stăpân sau abandonate pentru a evita contaminarea radioactivă, îndeajuns de multe au scăpat de împuşcare, pentru a forma numeroase haite în toată regiunea.

Trei populaţii diferite genetic

Autorii studiului au efectuat analize genetice asupra acestor trei populaţii canine situate la 45 km, 15 km şi chiar în epicentrul exploziei. Analizele au arătat că proximitatea acestor animale faţă de fosta centrală electrică, cu atât mai mult urmele de iradiere, cum ar fi depozitele de cesiu-137 (un radioelement toxic) - sunt mai abundente în organismul lor; o rată de peste 200 de ori mai mare pentru câinii care rătăcesc în apropierea fostei centrale electrice decât pentru cei care locuiesc la zece kilometri distanţă, în oraşul Cernobîl.
Relevant este că aceste trei populaţii se dovedesc a fi diferite din punct de vedere genetic. Analiza ADN-ului a dezvăluit cercetătorilor că unii câini prezintă un amestec al liniilor genetice din cele trei populaţii.
Pentru Christophe Hitte, de la echipa Dog Genetics, acest studiu este foarte important: „Acum, că au descris perfect zonele de distribuţie a câinilor, structura genetică a diferitelor populaţii, echipa de cercetare are un instrument adecvat pentru a merge mai departe şi, de exemplu, pentru a analiza efectul radiaţiilor asupra acestor populaţii pe parcursul a treizeci de ani. Ce a permis acestor câini să reziste bolii de iradiere sau imunodepresiei aferente? Personal, cred că genele implicate în repararea ADN-ului lor trebuie să fi fost mai eficiente într-o situaţie ostilă decât pentru un câine obişnuit, care nu ar fi supravieţuit”.
Lucrările vor continua  şi acesta este doar începutul unui proiect genetic gigantic, care îi aşteaptă pe savanţi. Pentru un om de ştiinţă, această situaţie oferă o oportunitate unică: „O colonie de câini relativ izolaţi care s-au reprodus timp de 30 de ani într-un mediu atât de mutagen, este pentru geneticieni un material de cercetare rarisim”. *fotografie: Sergei SUPINSKY/AFP

Ziua Internaţională a Matematicii, cunoscută şi ca Ziua Pi, este marcată pe 14 martie, această dată fiind legată de 3,14 sau constanta Pi. Ziua Internaţională a Matematicii a fost recunoscută de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) la conferinţa generală din 2019. Anterior, data de 14 martie era marcată ca Ziua Pi, fiind sărbătorită pentru prima dată în 1988. Sărbătoarea dată este o ocazie minunată pentru toţi iubitorii de ştiinţe exacte să-şi manifeste pasiunea lor, dar şi să ne amintim de cel care a fost denumit cel mai genial matematician al secolului.
Alexandre Grothendieck a murit în noiembrie 2021, la spitalul Saint-Girons, nu departe de Lasserre, satul în care se pensionase în secret la începutul anilor '90, rupând orice contact cu lumea. Avea 86 de ani. Francez apatrid, naturalizat în 1971, cunoscut şi pentru natura radicală a angajamentului său pacifist şi ecologic, acest matematician singular şi mitic a lăsat o operă ştiinţifică considerabilă.
S-a născut la 28 martie 1928 la Berlin, într-o familie formată dintr-un tată evreu rus, anarhist activ şi o mamă jurnalistă. De mic a fost părăsit de părinţi care au plecat să lupte în războiul civil spaniol. La sfârşitul războiului civil spaniol, în primăvara anului 1939, Alexandre s-a reunit cu părinţii săi în sudul Franţei. Apoi au devenit victimele ocupaţiei naziste, tatăl său găsindu-şi sfârşitul la Auschwitz.
După liceu s-a înscris la Universitatea din Montpellier, pentru studii de matematică. Istoria spune că aici, doi din cei mai mari matematicieni ai vremii îi încredinţează tânărului student o listă cu paisprezece probleme pe care le consideră un vast program de lucru pentru anii următori şi îi cer să aleagă una. Câteva luni mai târziu, Alexandre Grothendieck se întoarce să-şi vadă maeştrii cu toate problemele rezolvate. În această primă perioadă de activitate, Grothendieck s-a dedicat analizei funcţionale, un domeniu care studiază funcţiile spaţiilor. Munca sa a revoluţionat domeniul, dar a rămas mai puţin cunoscută decât cea pe care o va realiza în a doua parte a carierei sale.
Din 1953, tânărul matematician s-a trezit confruntat cu nevoia de a obţine o poziţie în cercetare şi predare. Apatrid, nu poate accesa serviciul public şi reticent la serviciul militar, nu vrea să ceară naturalizarea franceză. A plecat să predea în Brazilia şi Statele Unite.
Doi ani mai târziu, la întoarcerea în Franţa, un industriaş şi matematician bogat, Léon Motchane, fascinat de intuiţia şi puterea de lucru a tânărului - avea doar 27 de ani - a decis să finanţeze un institut de cercetare excepţional, proiectat pe modelul Institutului de Studii Avansate din Princeton: Institutul de Studii Ştiinţifice Avansate (IHES) din Bures-sur-Yvette. Locul este conceput pentru a servi drept cadru pentru matematicianul care va începe o a doua carieră acolo.
Până în 1970, înconjurat de o multitudine de talente internaţionale, şi-a condus seminarul despre geometrie algebrică, care a fost publicat sub forma a zeci de mii de pagini. Noua sa viziune a geometriei, inspirată de obsesia sa de a regândi noţiunea de spaţiu, a şocat modul de a face matematică. „Ideile lui Alexandre Grothendieck au pătruns în inconştientul matematicienilor”, spunea Pierre Deligne (Institutul de Studii Avansate din Princeton), cel mai strălucit student al său, câştigător al Medaliei Fields în 1978 şi al Premiului Abel în 2013.
Conceptele pe care le-a introdus sau le-a dezvoltat sunt încă în centrul geometriei algebrice şi fac obiectul unor cercetări intense. „Era unic în modul său de gândire”, spune Deligne, foarte emoţionat de moartea fostului său profesor. El a trebuit să înţeleagă lucrurile din cel mai general punct de vedere posibil şi, odată ce lucrurile au fost înţelese şi pozate în acest fel, tema a devenit atât de clară, încât demonstraţiile păreau aproape banale.
În 1966, i s-a acordat Medalia Fields, cea mai înaltă distincţie în matematică, dar a refuzat din motive politice să meargă la Moscova pentru a primi premiul. Radicalismul cu care îşi va apăra convingerile nu va înceta niciodată. Şi de la sfârşitul anilor 1960 s-a îndepărtat de comunitatea ştiinţifică şi de instituţiile sale. În 1970, a fondat împreună cu alţi doi matematicieni - Claude Chevalley şi Pierre Samuel - grupul Survivre et Vivre, de orientare pacifistă, ecologistă şi foarte aproape de mişcarea hippie. Matematicianul a fost răscolit când a descoperit că IHES era parţial finanţat de Ministerul Apărării.
College de France i-a oferit apoi un post temporar, pe care l-a folosit pe scară largă ca platformă politică. În 1973, a devenit profesor la Universitatea din Montpellier - care păstrează încă mii de pagini nepublicate ale marelui matematician. În anul pensionării, 1988, a primit premiul Crafoord, dotat cu o sumă mare de bani. El refuză distincţia şi o explică într-o scrisoare către ziarul Le Monde şi publicată pe 4 mai 1988. Textul mărturiseşte o amărăciune profundă, un divorţ cu colegii săi şi chiar de pasiunea cercetării ştiinţifice. De ce asemenea resentimente? „Nu există un singur motiv”, explică Pierre Deligne. Faptul că lumea şi-a ignorat ideile cu privire la miza ecologică nu este străin. „La această întrebare, el a avut impresia că dovedirea realităţii problemelor ar face ca lucrurile să se întâmple, ca şi în matematică”, spune fostul său student.
Studenţii şi cercetătorii în matematică reacţionează adesea la faima legendară a lui Alexandre Grothendieck, întrebând ce a făcut el pentru a câştiga o reputaţie atât de strălucitoare. Dar, pe cât de legitimă este, întrebarea are un răspuns dificil, din cauza naturii deosebit de sofisticate a muncii sale şi a bogăţiei noţiunilor pe care le-a introdus. Opera lui Grothendieck se bazează pe un întreg sistem de reformare a ideilor vechi în moduri noi şi a transformat întreaga zonă a geometriei algebrice în esenţa ei.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” continuă seria procesului de valorificare a tezaurului clasic cultural autohton, cu spectacolul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, a cărui premieră a avut loc duminică, 12 martie 2023. După Vasile Alecsandri şi Costache Caragiali, a venit rândul cunoscutei opere a lui Petre Ispirescu să fie dramatizată şi să completeze „PROIECT 9. TEATRU ROMÂNESC CONTEMPORAN”.
Basmul i-a fost povestit lui Petre Ispirescu, în copilărie, de către tatăl său, şi a fost publicat pentru prima oară în ziarul „Ţăranul român” (1862), sub titlul „Povestea lui Făt-Frumos”, sau „Tinereţe fără bătrâneţe”.
Unul din membrii echipei, actorul Ciprian Braşoveanu, mărturiseşte: „N-am înţeles despre ce e vorba în povestea asta. Sau poate n-am vrut să înţeleg, căci eram un copil, iar copiii n-ar trebui să se confrunte cu marile teme ale vieţii şi ale morţii. În decembrie anul trecut am început să lucrez alături de colegii mei la acest nou proiect. Am descoperit că povestea asta spune o altă poveste, mult mai mare. A mea, a colegilor mei, a voastră, a tuturor. Am înţeles ce era cu neliniştea din copilărie. Povestea asta a răscolit dorinţele şi bucuriile noastre, fricile şi angoasele, crizele existenţiale, speranţele şi împlinirile, eşecurile şi dezamăgirile”. Un alt tânăr actor, Laurenţiu Bobeică, prezent în sala teatrului ca spectator, a declarat că a fost fascinat de spectacol şi a încercat să nu piardă nici un cuvânt sau imagine.
Legat de importanţa basmului, eseistul C. Robu-Corcan scria: „Oamenii nu vor obosi niciodată să-şi spună poveştile unii altora. Mai mult, «poveştile» pe care oamenii şi le spun unii altora din timpuri imemoriale - moment identificat ca fiind cel al «primului semn al conştiinţei» - sunt, de fapt, o singură «poveste», care, cu infinite variaţii, se produce în ritmul respiraţiei şi al pulsului umanităţii”.
Temele urmărite în spectacolul-poveste sunt cele ale împăratului fără urmaş, al dorinţei imposibile, ale probelor depăşite, dorinţei împlinite, motivul dorului de părinţi, reîntoarcerea la condiţia umană, echipa dramaticului gălăţean propunând căutarea adevăratului sens al vieţii, uneori definit de moartea care o înconjoară şi demonstrează paradoxul căutării veşniciei.
Abordarea regizorului Adi Iclenzan este una neconvenţională, o punere în scenă minimalistă care focalizează pe jocul pur al actorilor şi al măiestriei lor. Completarea inspirată a impresiei vizuale prin design-ul video semnat de Tudor Neacşu, oferă un impact special, spectatorii păstrând un „after-taste” de modernitate.
În distribuţia spectacolului apar actorii Vlad Ajder, Elena Anghel, Ciprian Braşoveanu, Petronela Buda, Ştefan Forir, Oana Mogoş şi Ionuţ Moldoveanu, iar scenariul dramatic este ca şi la „MaMe”, o creaţie colectivă realizată de echipa artistică a proiectului.
Adaptarea textului original îi aparţine lui Radu Horghidan, autorii scenografiei fiind Adrian Matei şi Adi Iclenzan.

Galerie de imagini disponibilă mai jos! ↓

Librăria Humanitas a prilejuit din nou o întâlnire culturală importantă. Scriitorul Cristian Fulaş şi-a prezentat gălăţenilor noul său roman, intitulat „Specii”. Un titlu de rezonanţă, extrem de bine primit de critici şi care poate fi ecoul biologic al declaraţiei autorului: „A fi apolitic înseamnă să rişti extincţia ca scriitor”.
Valoarea scriitorului este precedată de lungul şir al premiilor decernate, de faptul că a fost tradus în franceză, de articolele elogioase din România, Canada, Franţa, Spania sau Franţa, de întâlnirea cu cititorii din Lyon (Franţa), metropolă de mare amploare culturală.
Povestea cărţii începe chiar de la copertă, care are ca imagine o fotografie realizată de prietenul său Andrei Păcuraru, printul mare al lucrării fiind cumpărat la o licitaţie cu 500 de euro chiar de Andreea Esca. Andrei Păcuraru a făcut 151 de printuri cu coperta cărţii „Specii”. Sunt semnate şi numerotate şi fiecare cititor care va avea un exemplar semnat din roman va avea şi fotografia ca semn de carte. (Monitorul de Galaţi a primit exemplarul cu numărul 43).
Privit „live”, Cristian Fulaş se arată ca un om căruia nu îi place să piardă timpul, un om al eficienţei, sau după cum ne-a declarat, „greu de convins”. Deşi profesionist al cuvântului, se pare că îl preferă pe cel scris, pentru că domnul Fulaş este scump la vorbă. Potenţiala sa energie o putem întâlni în texte, scrise cu nerv şi uneori cu nervozitate. Probabil că relaxarea i-o aduc pinul-bonzai şi Goldie, pufoasa canină din rasa Golden retriever.
Evenimentul de la librăria Humanitas a fost moderat cu aceeaşi căldură de profesorul Doru Căstăian, care declara: „Cristian Fulaş a reuşit un roman extraordinar, o carte care ar trebui citită nu doar pentru valoarea ei estetică, ci şi pentru valoarea ei de document nemilos al unei epoci. Citind, «Specii», teribilă imagine ecografică a societăţii româneşti în general şi a lumii politice în special, veţi înţelege de ce (aproape că) nu există ieşire din acest infern şi de ce, în ciuda neputinţei noastre, n-ar trebui să încetăm să căutăm, disperat, neconsolat, aproape iraţional, ieşirea. O carte intensă, puternică, o fenomenologie aproape barocă a mecanismelor interne ale puterii, dar şi un manifest pentru demnitate, pentru o fiinţă umană vertebrată, chiar dacă ea, în «Specii», e creionată doar indirect, prin contrast”.
Legat de carte, criticii au mai apreciat astfel: „Cristian Fulaş reuşeşte un alt roman greu, deşi cartea se citeşte uşor şi place, dovadă încă o dată (dacă mai era nevoie) că avem în faţă un scriitor adevărat, matur, care ştie să pună probleme şi să trezească, din aţipeală, ochiul critic...” (Laurenţiu-Ciprian Tudor) şi „«Specii» este un roman postbalzacian, care descrie, amestecând reţeta de succes a unui policier cu formula realismului de odinioară, despre apucăturile societăţii actuale, reductibile la câteva tipuri. Fulaş nu se dezminte. E unul din ce mai buni pe care literatura română îi are.” (Adrian Jicu).
Pe 09 martie 2023, putem spune că în ziua în care oamenii, mai în glumă, mai în serios, speră la băutul a 44 de pahare, a apărut o alternativă, adica cele 300 de pagini ale romanului „Specii”, mai precis 311 pagini. Poate fi la fel de tulburător.

Galerie de imagini disponibilă mai jos! ↓

În ultimii ani, speranţa de viaţă a prietenilor noştri câini a crescut. În medie, este de 11 ani. Adesea mai mult pentru câinii mai mici şi mai puţin pentru cei din rase mari.
Ştiind acest lucru, veţi aprecia pe deplin modul în care Bobi, un câine aparţinând rasei portugheze Rafeiro din Alentejo, a fost înregistrat în Guinness World Records drept cel mai bătrân câine din lume. La 1 februarie 2023, a atins vârsta de 30 de ani şi 266 de zile! (Media rasei fiind între 12 şi 14 ani).
Povestea lui Bobi este incredibilă. S-a născut în Portugalia într-o perioadă în care nu exista nicio ezitare în a ucide puii nedoriţi.
Potrivit proprietarului, secretul longevităţii sale constă în mâncarea sănătoasă, o viaţă liniştită în aer liber, fără să cunoască restricţiile lanţului.
Bobi îi detronează astfel pe Bluey, un Ciobănesc australian care a murit la vârsta de 29 de ani şi 5 luni, şi pe Spike, un Chihuahua care, la 23 de ani, tocmai câştigase titlul de cel mai bătrân câine în viaţă din lume.

FOTO, în Galeria de imagini de mai jos! ↓

În acest articol vă prezentăm câteva restricţii istorice pentru femei care par ridicole în ziua de astăzi. Să-i dăm drumul! ↓

Portul pantalonilor: Într-o Lege din 17 noiembrie 1800, femeilor li s-au interzis ţinutele pentru bărbaţi. Adică pantalonii. Din anii ‘60 şi în special din 1968, pantalonii au devenit esenţiali pentru femei. Lansate de marile mărci de modă cum ar fi Dior şi Chanel, pantalonii sunt adoptaţi rapid de doamne şi domnişoare, iar fusta este retrogradată în partea de jos a dulapului. Legea din 1800 a fost abrogată abia în 2013!

Flautul şi  instrumente de suflat: Nu toate instrumentele de muzică au fost accesibile femeilor. Rezervată mai mult pentru bărbaţi, muzica se deschide treptat pentru ambele sexe în secolul al XVIII-lea. „Când s-a deschis Conservatorul Naţional de Muzică din Paris în 1795, erau permise studiile pentru ambele sexe, dar în clase separate, iar femeile aveau acces limitat: ele puteau studia teoria muzicală, muzica vocală şi pianul”, explică site-ul Şcolii de Muzică Lausanne. În secolul al XIX-lea, nu se punea problema de a cânta la vioară sau flaut. Instrumentele de suflat erau considerate periculoase pentru femei din cauza corsetului, dar mai ales, inestetic pentru feţele lor sau chiar impudic. Abia treptat, din secolul XX, activitatea muzicală devine accesibilă în întregime pentru femei.

Fotbal: În anii ‘20, fotbalul feminin britanic a trecut canalul şi ajunge în Franţa. Un prim meci 100% feminin are loc între Franţa şi Anglia în 1917. Dar puţin câte puţin, vocile masculine se ridică pentru a îndepărta femeile de pe terenul de fotbal. În 1941, în Franţa regimul Vichy a interzis complet fotbalul pentru femei. Nu se vor întoarce pe teren până la sfârşitul anilor ‘60!

Costumul de baie: În secolul al XIX-lea, în timp ce vacanţele pe litoral se democratizează, femeile nu se pot îmbăia decât în costume de baie opace, grele şi ţepene, acoperindu-şi întregul corp, cu excepţia picioarelor. La începutul secolului XX, costumul de baie s-a generalizat ca piesă vestimentară. Dar autorităţile o văd cu ochi răi: în Europa, ca şi în Statele Unite, poliţia monitorizează plajele pentru a verifica dacă costumul de baie nu este prea scurt. Încetul cu încetul, el intră în sfârşit în obiceiuri: devine mai elastic, mai scurt, până la naşterea bikiniului la mijlocul secolului trecut. Atât Hollywood-ul, cât şi revista Vogue, popularizau faptul că a purta un costum de baie pe plajă e o declaraţie de „glam”.

Relaţiile cu băncile, cum ar fi retragerea banilor din cont: Managementul financiar era considerat o chestiune exclusiv masculină. Din secolul al XIX-lea, legea a permis femeilor să deschidă doar un cont bancar, să depună bani sau să se retragă numai cu autorizarea soţului lor. Din 1910, ele pot retrage bani din cont în mod independent. Dar abia în 1965 şi-au putut gestiona banii printr-un cont personal şi să-şi aleagă profesia în mod liber.

FOTO, în Galeria de imagini de mai jos! ↓