Mirella AUR

Mirella AUR

Joi, 20 Martie 2014 00:00

Ecosal nu are nevoie de bani?

Întâi de toate vă spun că nu am nimic de împărţit cu acest serviciu al Primăriei şi nici cu cineva din conducerea acestuia, pentru că, la drept vorbind, nici nu cunosc actuala conducere a Ecosal. Ceea ce ştiu, însă, e că acest serviciu funcţionează şi cu bani de la bugetul local, adică din buzunarul nostru, al tuturor. Eu îmi plătesc datoriile la buget cu o conştiinciozitate demnă de o cauză mai bună, aşa că am dreptul, cred, să-mi spun opinia.
Spun acest lucru pentru a fi foarte clară de la început: nu aştept şi nu accept un drept la replică pe marginea celor pe care le voi scrie în cele ce urmează. Îi rog pe onorabilii din conducerea Ecosal să nu se obosească să încerce a mă convinge că greşesc şi ei au dreptate, pentru că nu vorbe aştept de la domniile lor. Dar să vă spun ce m-a indignat...
Am scris despre demolarea garajelor de i-am ameţit pe bieţii cititori. Mi se pare normal să scriem despre un subiect atât de important, pentru că, pe de o parte, aşteptam de multă vreme această minune, iar pe de altă parte pentru că era vorba de zeci de oameni care erau vizaţi în mod direct de această acţiune, şi aici mă refer la proprietarii acestor garaje. Noi, ca organ de presă, am încercat să-i ajutăm cumva pe aceşti oameni, oferindu-le informaţii corecte despre ce li se pregăteşte. Am fost permanent în contact cu oamenii din Micro 19 şi vă asigur că, cel puţin eu, personal, ştiu mult mai multe despre acţiunea de demolare decât s-a scris în toată presa locală. Asta pentru că ştiu nu doar ce a transmis Primăria, ci şi ce au trăit oamenii de acolo în această perioadă. Nişte oameni de toată isprava, care nu s-au tânguit, nu s-au eschivat, ci au muncit ca nişte sclavi pentru a curăţa locul care, unora, le-a fost ca o a doua casă. Au primit cu smerenie somaţiile Primăriei şi s-au conformat, într-o proporţie zdrobitoare, cerinţelor impuse de noua administraţie: au golit garajele, au reciclat ce era de reciclat şi... au ajuns la faza cu demolarea propriu-zisă a zidăriei şi, eventual, umplerea beciurilor. Ei, odată ajunşi la acest punct, treaba a început să devină complicată. Demolarea nu se face cu mâinile goale iar molozul trebuie cărat la rampă iar pământul de umplere trebuie adus de undeva. Primăria ne-a transmis că cine nu demolează singur va fi demolat de Ecosal şi va primi factură pentru serviciul prestat. Absolut corect! Dar nimeni nu i-a informat cu cât i-ar factura, iar ei nu aveau de unde să afle, pentru că nimeni nu s-a dus acolo să facă o informare. Repet: nimeni de la Ecosal nu s-a dus la bateria de garaje din Micro 19 să spună: „Oameni buni, până pe data de (...) trebuie să demolaţi. Noi o putem face pentru dumneavoastră la următoarele tarife: X, Y şi Z. Au apărut, însă, alte firme (ale cui or fi, oare?!) care s-au oferit să „presteze” (cu factură sau fără), cu preţ negociabil. Ecosal... nicăieri! Am pus-o pe o colegă să întrebe de ce nu e acolo, să „racoleze” clienţi, iar răspunsul a fost absolut dezarmant: „pentru că nu ne-a solicitat nimeni”. Eu din asta înţeleg că Ecosal n-are nevoie de bani (pentru că i-a pierdut de „clienţi” pe cei care şi-au demolat garajele cu firme private) sau că s-a dat voit deoparte ca să facă loc unor firme sau unor indivizi să facă un ban pe spinarea municipalităţi.
Cum ziceam, nu am nevoie de un punct de vedere al Ecosal pe această chestiune, pentru că deja ştiu faptele şi acea declaraţie a conducerii serviciului este edificatoare. Dar m-ar interesa să aflu dacă primarul ştie că Ecosal nu caută clienţi, ci aşteaptă doar să vadă ce rămâne după ce „papă” alţii. Chiar mi-ar plăcea să aflu ce zice primarul. Dacă va zice ceva...

Cine mă cunoaşte ştie că nu am stofă de politician. De ce? Pentru că nu-mi place să acţionez la comandă, fără a trece acţiunea şi prin filtrul gândirii, şi nici să spun altceva decât gândesc. Cam astea ar fi marile mele defecte. Şi tot din aceste motive lucrez în presă şi nu în administraţie, deşi am făcut o facultate de administraţie publică, şi nu oricum: la stat, la zi, în vremurile când se făcea şcoală, nu glumă, cu bursă de merit în toţi anii şi licenţă luată cu brio. Nu spun astea ca să mă laud, ci ca să arăt că n-am trecut ca gâsca prin baltă prin facultate. Am ales presa pentru că administraţia mi se părea la vremea aceea (1999) un câmp de luptă al politicului, în care funcţionărimea e infectată de virusul slugărniciei şi al fricii viscerale de schimbare. A rămas la fel. Să mă scuze onor bugetarii pentru cele spuse. Nu e exclusiv vina lor pentru ceea ce au ajuns. Vor şi ei o pâine... Dar să revin: am ales presa. Unii dintre profesorii din facultate, care lucrau la acea vreme în administraţie, în poziţii de top, m-au felicitat, alţii m-au certat şi alţii m-au privit cu milă sau s-au prefăcut repede că nu mă cunosc. În timp i-am înţeles pe toţi... Dar tot nu regret alegerea făcută.
Nu e uşor să lucrezi în presă. Uneori eşti tratat cu superioritate de nişte neica nimeni ajunşi demnitari pentru că au pupat ghiulul unui tătuc, pentru că şi-au cumpărat locul pe listă sau au şantajat. Alteori eşti tratat cu dispreţ de un lucrător în administraţie (vedeţi că nu am scris funcţionar, pentru că cei mai răi sunt cei din categoria „personal contractual”), care crede că rostul lui în viaţă e să facă pe plac şefului uns politic, nu să slujească populaţia. Nu e uşor nici să-ţi faci meseria corect fără a aduce prejudicii patronului, pentru că, trebuie să recunoaştem, presa e acaparată de moguli, mai mici sau mai mari. Cu cât afacerile patronului de presă sunt mai mari, cu atât organul de presă e mai departe de imparţialitate. Ce să mai spun când e vorba de patron de presă înregimentat politic.. În fine... a fi ziarist în ziua de azi e o luptă continuă pentru existenţă şi verticalitate. O luptă în care mulţi trăiesc doar cât drosophila melanogaster (musculiţa de oţet). Alţii rezistă eroic, dar se aleg cu cicatrici, unele vizibile în comportament şi creaţie, altele invizibile dar la fel de dureroase. Sunt însă şi unii care sunt inoculaţi cu o doză masivă de „je m'en fiche” şi nu le pasă de ce cred alţii despre ei şi despre creaţiile lor. Aceştia se împart în două categorii: cei care se pun pe ei înşişi în pericol exprimând adevăruri dureroase sau făcând dezvăluiri scandaloase şi cei care latră orice şi despre oricine fără pic de preocupare cu privire la adevăr şi deontologie. Fac o plecăciune în faţa celor din prima categorie. Pentru ceilalţi... nici măcar nu merită să scriu ceva. Sper doar ca bietul consumator de media să poată să discearnă şi să nu înghită pe nemestecate tot ce i se serveşte.
Pentru cei care nu au înţeles de ce am scris rândurile de mai sus, spun doar atât: emisiunea „Sinteza zilei” de luni 3 martie 2014 ar trebui să fie material didactic în şcolile de presă, la lecţia de deontologie, ca exemplu negativ. Ce mă surprinde este uşurinţa cu care au privit colegii de breaslă derapajele moderatorului. Dar ce să spun... uneori mă mir şi eu că mă mai surprinde ceva pe lumea asta...

Vineri, 31 Ianuarie 2014 00:00

Nimic despre zăpadă, doar despre oameni

România a fost prinsă de tot în mrejele iernii. O iarnă autentică. Oare am uitat noi cum e iarna? Cum să fie... aşa cum zicea un clasic în viaţă, pe care văd că-l citează/copiază toţi. Iarna vine cu frig, viscol şi troiene. Dar... cam atât despre zăpadă, că parcă aşa promisesem. Oricum, oricât am scrie şi am vorbi despre zăpadă, nu o putem face să dispară decât punând mâna pe lopată sau scoţând utilajele pe străzi. Asta nu înţelege lumea, că... o mie de vorbe două parale nu fac, în această situaţie. Putem scrie şi vorbi, însă, despre oameni.
Nu sunt cârcotaşă, de felul meu, dar câteodată mă trezesc vorbind singură, indignată de ce se întâmplă în jur. Voi începe a vă povesti ce mi-a stricat mie ziua de ieri. În drum spre birou, pe o stradă nedesfundată de autorităţile locale - cărora nu am a le reproşa acest lucru, pentru că are şi oraşul acesta nişte priorităţi - mă străduiam să înot prin zăpada de vreo 40-50 de centimetri în care nu erau decât nişte urme vagi ale maşinilor care reuşiseră să treacă pe acolo cu o zi în urmă. Două dungi aproape invizibile îmi arătau calea pe drumul mărginit de munţi de zăpadă. În faţa mea, la o distanţă apreciabilă, o femeie corpolentă, îmbrăcată cam sumar, făcea acelaşi lucru ca mine, având însă de mână un copilaş de vreo 3 ani. Ea mergea „pe dungă” iar copilul prin zona dintre dungi, adică prin zăpada aproape cât el de mare. La un moment dat copilul a căzut şi nu s-a mai putut ridica, dar femeia nu a sesizat, l-a târât aşa vreo doi metri, ca pe sanie, apoi l-a smucit nervoasă, ridicându-l din zăpadă: „Ce ai mă, nu vezi pe unde mergi?”. „Doamna” era preocupată cu vorbitul la telefon, folosind un limbaj suburban şi ţipând să audă tot cartierul. Deşi eram la distanţă mare de ea şi mă bătea vântul în faţă, am auzit toată convorbirea, care suna cam aşa: „Fă, nu fi tâmpită, verifică-ţi fă telefonul, verifică fă mesajele, să vezi că nu ţi-am mâncat eu minutele. Îmi bag ... în minutele tale, fă, că eu am minute. Verifică-ţi minutele, fă, şi după aia mai vorbim. Dacă eşti proastă...”. Şi a ţinut-o aşa minute în şir. Copilul nu conta. Atât de indignată am fost încât am grăbit pasul, hotărâtă să o ajung din urmă şi să-i spun vreo două. S-a întâmplat, însă, ca un nene cu o maşină cât un tractor să „atace” dungile pe care mergeam, aşa că şi eu şi femeia cu pricina am fost nevoite să găsim o cale de scăpare şi fiecare s-a refugiat unde a putut. Eu m-am trezit după un munte de zăpadă de după care nu am putut ieşi decât după vreo 20 de metri. Pe femeie nu o mai vedeam, dar am mai auzit-o o bucată de vreme. Apoi... tăcere. Niciodată nu mi-a plăcut mai mult tăcerea din jur...
Abia după ce m-am văzut scăpată şi eu din zăpadă s-a trezit reporterul din mine. De ce oare nu m-am gândit să o filmez? Cred că îmi îngheţase mintea... dar nu de tot, că altfel aş fi fost imună la ceea ce vedeam şi auzeam. Cum de le dă Dumnezeu copii la astfel de oameni, mă întreb... şi, de dimineaţă, mă întreb continuu: ce copilărie are acel micuţ şi ce se va alege de el? Zăpadă, drumuri blocate... trec. Viitorul, însă... viitorul e în mâinile copiilor ca cel pe care l-am văzut dimineaţă de mână cu o mamă iresponsabilă.

Vineri, 24 Ianuarie 2014 00:00

Orice pentru rating

România a fost zguduitã în ultimele zile de o tragedie naþionalã. Da, e vorba nu doar de tragedia celor ºapte familii care au trecut ºi trec prin stãri cutremurãtoare din clipa în care au aflat cã cei dragi sunt într-un moment de cumpãnã. Aceste familii, dintre care douã au aflat veºti cumplite, au trãit ºi trãiesc zilele astea un coºmar. Unul care nu se va sfârºi prea curând... Ceea ce voiam eu sã spun este cã tragedia nu e doar a lor. Chiar dacã nu conºtientizãm, tragedia este a noastrã, a tuturor. Este tragedia care a scos în evidenþã un gunoi ascuns sub preº. Acesta se cheamã „neputinþã scump plãtitã”. ªi când spun „neputinþã scump pãtitã” mã refer la douã aspecte: la investiþii imense în domenii care s-au dovedit ineficiente ºi la faptul cã a trebuit sã aflãm despre asta cu preþul vieþii a doi oameni ºi suferinþa altor câteva zeci de cetãþeni ai acestei þãri, în speþã victimele rãnite ºi familiile celor ºapte din avion. A fost nevoie de tragedia din Apuseni ca sã vedem cât de imbecil e sistemul ºi cât de incompetenþi sunt exponenþii acestuia.
O þarã întreagã stã de zile întregi cu ochi pe TV, avidã sã afle detalii ºi sã înþeleagã cum s-a putut ajunge la ceea ce s-a întâmplat. Din pãcate, televiziunile - ºi, pe alocuri, ºi presa scrisã - au reuºit sã întineze ºi durerea asta, care devenise una naþionalã. Mi-e scârbã, uneori, de „OTVizarea” audiovizualului românesc ºi de tabloidizarea presei scrise.
Sunt un mare consumator de presã. Doar când dorm nu sunt pe un post TV... La birou am TV tuner pe calculator ºi în permanent am în colþul din stânga sus al monitorului ecranul TV iar acasã am televizoare în toate camerele, aºa cã, dacã nu vãd tot, mãcar aud. Spre deosebire de mulþi alþii, eu nu am un post preferat, ci doar emisiuni preferate. De regulã ºtiu în fiecare dimineaþã ce nu trebuie sã pierd la TV: „Profesioniºtii” Eugeniei Vodã de la TVR1, „Cu lumea-n cap de pe Prima TV, „Dincolo de aparenþe” cu Florentina Fântânaru la Antena2... apoi câteva seriale preferate de pe câteva posturi specializate ºi, musai, câteva emisiuni pe TV Paprika. Când sunt la birou, însã, sau când fac treabã în casã, sunt pe posturile ºtiri, pe care le schimb des, în funcþie de subiect ºi de invitaþi. Cum spuneam, nu am posturi preferate, pentru cã vreau sã vãd opinii diverse. De aceea nu voi spune niciodatã cã nu mã uit la Antena 3 în detrimentul postului B1 sau viceversa. Pãrerea mea este cã cine face asta greºeºte. Nu poþi fi îndobitocit mai uºor decât poziþionându-te doar de o parte a rãzboiului politic din media. Nu existã post bun sau rãu, aservit sau independent, totul e un amalgam de interese ºi orgolii, care, în final, duce la prostirea consumatorului de TV. Iar asta a fost extrem de evident zilele acestea. Din pãcate, în acest iureº nebun dupã rating, au cãzut în plasã ºi posturi care pãreau imune la aºa ceva, cum ar fi Pro TV. Am vãzut reportaje de can-can cu trecutul lui Iovan, burtiere cu subiecte ºoc ºi titrãri pe bandã cu neadevãruri flagrante, dar ºi campanii media cu scop de promovare proprie, profitând de durerea unor oameni. Totul pentru rating...

Miercuri, 15 Ianuarie 2014 00:00

Lista scurtă a unui om simplu

Fiind primul editorial din acest an, cred că ar trebui să încep prin a vă ura ceva. În primul rând vă urez tuturor sănătate. Ştiu că e un clişeu să spui că-i mai bună decât toate, dar, credeţi-mă, nu e nimic mai adevarat! Vă mai urez să aveţi linişte în casă şi în suflet. Să fiţi iubiţi de cei de părerea cărora vă pasă şi să nu vă pese dacă nu vă iubesc cei a căror părere nu vă interesează. Vă mai doresc să aveţi copiii aproape şi să vă umple viaţa cu bucurii (care aveţi... care nu, să vă dea Dumnezeu copii, dar numai dacă vi-i doriţi). Să vă ţină Cel de Sus părinţii în viaţă, sănătoşi, dacă aveţi norocul de a-i mai avea pe această lume... Ce să vă mai doresc? Să aveţi parte de cariere înfloritoare şi bani la buzunar şi în bănci? Da, dacă asta vă doriţi... 

Ţării acesteia îi doresc să scape de lichele - măcar de o parte dintre ele - şi să fie apreciată la justa ei valoare. Nu putem fi o putere mondială, pentru a ne impune şi pentru a impune altora ce şi cum, dar putem fi măcar respectaţi şi băgaţi în seamă, ca ţară.

Românilor, ca popor, le doresc să se scuture de mojicie şi să conştientizeze că sunt ceea ce fac, spun şi gândesc. Nu poţi avea pretenţia să aibă străinii despre tine o părere mai bună în condiţiile în care tu te desconsideri prin ceea ce faci, gândeşti sau spui. 

Conducătorilor noştri le doresc să-i lovească soarta colo unde sunt mai vulnerabili, dar să nu-i distrugă, ci să le dea doar un bobârnac mai dur, să-i scuture un pic, doar cât să deschidă ochii bine, să se uite în jur şi să vadă că nu sunt buricul pământului, că nu faima şi averea îi fac oameni şi că sunt ceea ce sunt datorită unor nătângi care încă mai cred că politica şi administraţia sunt pentru cei care vor să facă ceva pentru binele semenilor lor şi au şi habar cum să o facă. 

Cam asta mi-aş dori pentru lumea în care trăiesc...

Pentru mine nu-mi doresc mare lucru. 

M-a învăţat cineva acum mulţi ani ca în luna decembrie să-mi deschid o listă cu ceea ce mi-aş dori în anul următor, pe anumite domeniii: casă, familie, minte, trup, suflet... dar înainte de asta, să scot lista făcută cu un an în urmă şi să trag linie, să văd ce s-a ales de planurile mele. Iniţial mi s-a părut o copilărie, dar... Am constatat că în fiecare an am învăţat o lecţie. Asta pentru că aproape în fiecare an viaţa mi-a dat o lecţie. De prin 2007 mi se întâmplă... lucruri. Nu bune. Aşa se face că în fiecare an, citind lista anului trecut, mă ruşinez constatând că mi-am dorit, pe alocuri, ce nu trebuia. Am pierdut, însă, lucruri sau oameni care nu erau în lista mea de priorităţi, deşi ar fi trebuit să fie. În anul următor, cu lecţia învăţată, îmi propuneam lucruri la care altădată nu m-aş fi gândit. Lucruri puţine, dar care chiar contează. Şi le-am bifat la sfârşit de an, mândră de mine. Din păcate, ceea ce pierdusem în acel an eclipsa orice altă mare realizare. Şi aşa am ajuns ca în decembrie 2013 să am o listă scurtă pentru 2014. Cuprinde cam tot ce ar trebui să cuprindă lista unui om normal, care se trezeşte dimineaţa şi merge la un job (Doamne, ajută!), o dată pe lună, la zi fixă, ia un bănuţ câştigat cinstit (musai!), se întoarce acasă, unde îi găseşte pe cei dragi, care se bucură când îl văd, se aşează cu toţii la masă şi mănâncă doar cu o gură fiecare, îşi sună apoi prietenii şi rudele să vadă dacă sunt sănătoşi şi dacă au nevoie de ceva, iar spre seară citeşte o carte sau vede un film sau... fiecare cu hobby-ul lui. Seara se culcă într-un pat curat, într-o casă cu acoperişul intact, lângă un om care îl înveleşte peste noapte, iar până spre ziuă visează ceva frumos... sau nimic. Important este ca fiecare răsărit să-l găsească binedispus şi capabil să o ia de la capăt. Vrea cineva mai mult?

Prefecturile din Brăila şi Galaţi au depus un proiect, în cadrul Asociaţiei Dunărene Europene, pentru construirea podului peste Dunăre, aflăm de la colegii jurnalişti de la „Obiectiv - vocea Brăilei”. Dacă proiectul va fi acceptat, cele două judeţe vor putea accesa banii necesari construirii podului.
Prefectul Brăilei, Dumitru Popa, a explicat că a lăsat animozităţile deoparte şi împreună cu prefectul judeţului Galaţi a prezentat un proiect în cadrul Asociaţiei Dunărene Europene, existând şansa ca, dacă proiectul va fi găsit eligibil, Brăila şi Galaţi să primească finanţarea necesară pentru construirea podului peste Dunăre.
"Există o Asociaţie Dunăreană Europeană a ţărilor care au legătură cu Dunărea. În cadrul acestei asociaţii s-a lucrat la o strategie de dezvoltare a porturilor dunărene şi fiecare ţară a depus diferite proiecte. Noi, dacă am văzut că şi alţii au depus proiecte pe aceeaşi temă, ne-am unit cu Galaţiul şi am depus şi noi proiectul podului peste Dunăre. Dacă vom fi incluşi în program vom putea accesa fonduri europene pentru construirea podului, fără să mai stăm la mâna investitorilor străini sau a garanţiilor guvernamentale. Să sperăm că de data asta vom reuşi", a mai adăugat prefectul Brăilei.
Prefectul Galaţiului... nu spune nimic. Desigur, am fi putut să-l sunăm noi şi să-i „smulgem” o declaraţie. Dar mai bine nu... din două motive. Unul ar fi acela că, de când a fost instalat în funcţie, prefectul Cosmin Păun ne-a demonstrat că nu-i prea place să iasă în faţa presei: nu organizează conferinţe de presă ci preferă calea comunicatelor de presă şi a declaraţiilor date prin intermediul purtătorului de cuvânt sau consilierilor personali (generic vorbind), ceea ce nu e totuna cu a discuta cu presa, care mai poate pune întrebări suplimentare după ce primeşte un prim răspuns. În fine... e alegerea domniei sale. Aşteptăm oricând un comunicat pe această temă. Al doilea motiv pentru care nu insistăm pentru o declaraţie este acela că... sincer, subiectul e atât de vechi şi ne-am luat atâtea ţepe cu el... Cam la fiecare patru ani. Îl înţeleg perfect pe un domn din brăila care, citind ştirea în ziarul din oraşul vecin, s-a arătat extem de indignat că se discută de pod în anul 2010, care nu e an electoral. Păi... să dea Dumnezeu să se facă podul, că vor avea timp să se laude cu toţii. Deocamdată noi consemnăm faptul că... s-a mai încercat o dată. Poate o fi cu noroc!
Biblioteca „V.A. Urechia” vă invită luni, 14 iunie, ora 17, la et. 1, sala „M. Eminescu”, la o întâlnire de suflet cu marea poetă, romancieră şi traducătoare Nora Iuga. Evenimentul este organizat în parteneriat cu Consiliul Judeţului Galaţi şi în colaborare cu „Atelierele de lectură ale poetei Angela Baciu”.
Nora Iuga, pe numele adevărat Eleonora Almosnino, născută la data de 4 ianuarie 1931 în Bucureşti, este licenţiată a Facultăţii de Filologie, specializarea Germanistică, de la Universitatea din Bucureşti (1953), unde i-a avut ca profesori pe Tudor Vianu şi George Călinescu. A început să scrie versuri în clasa a două, la Institutul Catolic. Nu suportă calificativul de profesionist în poezie şi nu şi-a făcut niciodată o meserie din scris, deşi este autoare a 16 volume de poezie, 10 volume de proză (ultimul publicat în anul 2009 la ed. Polirom - „Hai să furăm pepeni”), peste 20 de traduceri (a tradus şi cărţile scriitoarei Herta Muller - care a primit Premiul "Nobel" pentru literatura), a primit de 4 ori premiul Uniunii Scriitorilor din România, i-a fost înmânat în 2007 Premiul Friedrich-Gundolf de către Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung.
Nora Iuga a câştigat în 2009 cea mai importantă bursă oferită de statul german unui scriitor străin: Deutscher Akademischer Austausch Dienst (DAAD). Au mai obţinut această bursă, de-a lungul timpului, scriitori precum: Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Gellu Naum, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş.
Direct din Germania, scriitoarea vine la Galaţi. Sunteţi aşteptaţi să o cunoaşteţi, să dialogaţi şi să primiţi autografe - cărţile se găsesc la Librăria "Humanitas". În paralel, puteţi vizita şi expoziţia de fotografie "Inedit Nora Iuga" de la Casa de Cultură a Sindicatelor Galaţi, et.1 - expoziţie ce cuprinde fotografii din arhiva personală a autoarei şi care va fi deschisă publicului pe perioada lunilor iunie şi iulie 2010.
În ultimii ani am mai scris despre PRAIS Corporate Communications şi Fundaţia PRAIS, iniţiatorii Mişcării Naţionale de Plantări „Milioane de Oameni, Milioane de Copaci”, deoarece campania ni s-a părut interesantă şi ne-a încântat faptul că a fost prins şi Galaţiul în acest proiect. Acum au fost anunţate rezultatele celei de a IV-a ediţii şi Galaţiul a fost recompensat la două caregorii, ceea ce nu poate decât să ne bucure.
De la lansare, în septembrie 2006, şi până în luna mai 2010, mişcarea a înregistrat cumulat un număr record de plantări la nivel naţional: peste 53.198.000 de arbori şi peste 23.254.000 de arbuşti şi plante. Aceste rezultate au fost posibile datorită implicării extraordinare a 700 de organizaţii, 98.000 de voluntari şi 91.000 de angajaţi. Mişcarea este recunoscută oficial de United Nations for Environment Program (UNEP) şi se derulează sub sigla programului global al UNEP „Plant for the Planet”. Această recunoaştere are la bază contribuţia mişcării româneşti la programul de mediu al Naţiunilor Unite - campania „Un Miliard de Copaci”.
Cele mai active fundaţii, şcoli, primării, companii, direcţii şi ocoale silvice, precum şi alte organizaţii din România, care au înregistrat numărul cel mai mare de plantări la nivel naţional la a IV-a ediţie, au fost  premiate cu trofeul „Milioane de Oameni, Milioane de Copaci”.
Liceului Teoretic „Spiru Haret” din Tecuci a primit Premiul II la secţiunea A – „Voluntariat - Plante”, categoria „Instituţii şcolare”, având ca rezultate plantarea a 11.350 plante cu 540 de voluntari.
Primăria Municipiului Galaţi a primit premiul II la secţiunea B – „Instituţii bugetare - Plante”, categoria „Primării”, având ca rezultate plantarea a 1.021.199 de plante cu 70 de angajaţi.
„Mişcarea naţională de plantări, a fost nominalizată în 2007 de IPRA la secţiunea celor mai bune campanii PR pe mediu. Pe toată perioada de 4 ani de la lansarea mişcării de plantări, Fundaţia a strâns fonduri în valoare de peste 200.000 USD. Alături de toţi partenerii noştri, cărora le suntem profund recunoscători, vom duce cu dedicaţie mai departe această alianţă care susţine cauzele proiectelor noastre CSR”, a declarat Silvia Bucur, preşedinte Fundaţia PRAIS.
PRAIS a celebrat şi a doua ediţie a componentei educaţionale a mişcării de plantări, iniţiativa naţională „Lumea ta? Curată!”- www.lumeatacurata.ro, menită a educa civic-responsabil tânăra generaţie cu privire la economisirea resurselor planetei, colectarea selectivă a deşeurilor reciclabile şi protecţia mediului prin acţiuni majore de voluntariat. Până astăzi „Lumea ta? Curată?” a implicat peste 5.200 de elevi şi 230 de cadre didactice din 92 de şcoli din Bucureşti, Medgidia, judeţul Arad şi Timişoara, precum şi 15.000 de membri ai familiilor elevilor.
Vineri, 11 Iunie 2010 00:16

Sâmbătă, „Operaţiunea Monstrul”

Este vorba despre cea de-a cincea ediţie a concursului de pescuit organizat de Casa de Cultură a Studenţilor Galaţi şi Liga Studenţilor din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos”, manifestare care are drept scop principal conştientizarea importanţei ecologizării zonelor în care se desfăşoară pescuitul sportiv.
Concursul se va desfăşura pe balta din satul Cotoroaia, comuna Cerţeşti, şi va avea reguli ecologice (toţi peştii capturaţi vor fi eliberaţi), la fel ca şi la celellalte ediţii. În plus, la plecare, toţi participanţii au obligaţia să lase locul de pescuit mai curat decât l-au găsit.
„Din păcate, în prezent, pescarii sportivi, mai ales cei tineri, nu sunt obişnuiţi cu ideea de ecologizare a locurilor de pescuit. Astfel lacurile, bălţile, râurile sunt poluate de resturile menajere pe care pescarii «uită» să le strângă. Această situaţie, dacă se va perpetua, va duce în cele din urmă la degradarea sau distrugerea fondului piscicol de care dispune în prezent ţara noastră”, ne transmit studenţii, ca justificare a acţiunii lor.
Marți, 15 Iunie 2010 20:43

Bani, bani şi iar bani

La ora la care scriu aceste rânduri nu s-a prezentat rezultatul votului pentru moţiunea de cenzură, dar oricum nu despre asta vreau să vorbesc. De ce? Pentru că, indiferent de rezultatul din Parlament, România o ia la vale. Mulţi vor pieri - la propriu sau la figurat - şi mulţi vor ieşi din această criză atât de şifonaţi încât nu vor mai putea să fie niciodată ceea ce au fost.
La fel ca în cazul unui proces de divorţ, în politică niciodată nu e vorba doar de un vinovat şi o victimă. Pe oricare l-ai ascultat, îi dai dreptate pe alocuri şi îi conteşti logica în privinţa altor aspecte. Opiniile politice nu sunt niciodată sută la sută greşite sau sută la sută desprinse din realitate. Nu mi-aş permite niciodată să dau dreptate doar unei părţi a politicii româneşti, pentru că, la un moment dat, fiecare a contribuit într-un fel sau altul la ceea ce se întâmplă acum.
Aş vrea să fac un exerciţiu simplu de logică, pe care l-am „verificat” într-o discuţie cu o rudă foarte în vârstă, care, după ce a muncit zeci de ani în agricultură şi încă o perioadă bună pe un şantier de construcţii, are acum o pensie de vreo 600 de lei. Neredusă de Boc, încă! Bătrânul e bolnav, a suferit trei operaţii în ultimii ani şi ia medicamente cu pumnul. Nu mai poate avea grijă de gospodăria de la ţară: nici animale în curte nu poate creşte, iar cât despre lucrat pământul... ani de zile l-a dat în arendă, câştigând te miri ce şi mai nimic. Acum nimeni nu mai vrea acel pământ şi se teme că va fi „taxat” de stat pentru că a lăsat terenul nelucrat. Am stat de vorbă cu acest om şi mi-a spus că nu înţelege de ce se „agaţă” politicienii de putere, din orice partid ar fi ei. Pentru bani, bineînţeles! Influenţă, putere... asta înseamnă bani. Nu salariile de demnitari, deşi nu sunt de lepădat. Nu diurnele, sumele forfetare, delegaţiile pe banii statului sau dineurile somptuoase îi atrag atât de tare, ci accesul la banii publici. Şi cu asta am spus totul. De ce ar cheltui, de exemplu, un politician, din banii săi, ai socrilor sau din credite bancare, sute milioane de lei în campanie? Ca să recupereze aceşti bani în 4 ani? Nici vorbă! Dar dacă banii ar veni înzecit sau însutit? Ei... altfel vede muncitorul problema... vorba unei prietene. Se duce România de râpă? Ei, şi ce? Ei mai au de ”recuperat”. Toţi! Şi cei de la putere, dar mai ales cei din opoziţie, care abia au apucat să „ciupească” câte ceva. Populaţia? E o armă. Şi atât. Dar fiecare individ în parte duce cu sine propria dramă... lucru pe care politicienii nu-l văd decât atunci când le este util. Suntem cu toţii folosiţi şi se pare că nu ne-am săturat de asta.
Pagina 11 din 29