Mirella AUR

Mirella AUR

În Monitorul Oficial din data de 29 noiembrie a fost publicată o hotărâre privind alocare unor sume din Fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţie Guvernului pentru obiective de investiţii ale unor unităţi administrativ-teritoriale (24.000.000 lei) şi pentru finanţarea unor cheltuieli curente şi de capital ale altor unităţi administrativ-teritoriale (45.500.000 lei).
Pe lista obiectivelor de investiţii care primesc finanţări, listă care cuprinde nu mai puţin de 275 de poziţii, figurează şi judeţul Galaţi cu 8 suplimentări de fonduri: 50.000 lei pentru amenajarea de alei între blocuri în municipiul Galaţi, 50.000 lei pentru Drumul Comunal 74 sat Tecucelu Sec (Buciumeni), 50.000 lei pentru drumul din satul Cosmeşti Deal (Cosmeşti), 110.000 lei pentru repararea drumurilor comunale din Griviţa, 60.000 lei pentru repararea aleilor din Parcul Central al municipiului Tecuci, câte 70.000 lei pentru drumurile comunale din Barcea şi Umbrăreşti şi 125.000 lei pentru reabilitarea drumurilor comunale din Şendreni.
În ceea ce priveşte suplimentarea fondurilor pentru cheltuieli curente şi de capital, Guvernul a cuprins în listă nu mai puţin de 1.174 de beneficiari, printre care şi 41 din judeţul Galaţi. Municipiul Galaţi nu a primit niciun leu, în schimb Tecuciului i s-au alocat 130.000 lei iar bugetele oraşelor Bereşti şi Tg. Bujor au fost suplimentate cu câte 10.000 lei. Cele 38 de comune prinse în hotărârea de guvern au primit sume cuprinse între 10.000 şi 50.0000 lei, cele mai mari sume ajungând la Umbrăreşti, Ghidigeni şi Şendreni.
Marți, 07 Decembrie 2010 18:00

Urăsc acest decembrie!

Greu cu Sărbătorile în perioadă de criză! Mă rog... pentru unii. Pentru alţii, bag seamă, încă mai sunt şanse ca Luna cadourilor să le aducă măcar o bucurie, cât de cât... La marea majoritate - printre nefericiţi mă număr şi eu - Moş Nicolae a intrat în şomaj tehnic. Să nu fiu înţeleasă greşit: nu mai cred de mult în moşi şi zâne. Dar oare am crezut vreodată?! În fine... Ştiam însă că în luna decembrie e rost de cadouri: pe 6 decembrie venea Moş Nicolae, pe 8 decembrie împlineam anii, iar de Crăciun era musai să vină Moş Crăciun (sau Moş Gerilă, când eram copil, adică acum mulţi, mulţi ani). Cu timpul, cadourile primite în decembrie au căpătat o aură de... utilitate. Fie că primeam sau pur şi simplu îmi făceam singură cadouri, acestea erau lucruri utile, nu „prostioare”. Apoi am observat că de fapt în Luna cadourilor era mai degrabă prilej de înnoire în casă. Ani buni, în decembrie făceam cele mai multe investiţii în gospodărie, pentru că atunci aveam de pregătit multe petreceri, primeam mulţi musafiri - unii stăteau mai multe zile în vizită - şi ne adaptam casa la noile condiţii. În plus, în decembrie veneau şi bani ceva mai mulţi: o primă, banii pe concediu, un cadou în bani de la părinţi... De vreo câţiva ani, însă, luna decembrie mi-a devenit cea mai urâtă din an. Nu numai că nu mai e rost de cadouri, fie ele şi „utilitare”, dar a ajuns un chin să jonglezi cu bugetul tău şi pretenţiile celor din jur.
Anul acesta Moş Nicolae nu a venit pe la mine. Nici nu mă aşteptam. Nu că nu aş fi fost cuminte... Nici la soţul meu nu a venit. Nici el nu a fost obraznic, vă jur! Amândoi am muncit conştiincioşi, am tăcut şi am suportat multe în acest an, care a fost unul la fel de greu ca anul trecut, din multe puncte de vedere. Acum ne rugăm să fim sănătoşi şi ne bucurăm că îl avem alături pe unicul nostru fiu şi, slavă Domnului, e sănătos. Din păcate, în acest an ne-a părăsit mamaia - mama mea - şi Sărbătorile nu vor mai fi la fel.
Fac eforturi disperate ca cei din jur să nu simtă ceea ce simt eu. Ce simt? E greu de spus în cuvinte. Aş zice aşa: e prima oară în peste 40 de ani de viaţă când... resimt lipsa lui Moş Nicolae. Poate pentru că golul din ghetuţe e un semn că şi ziua mea va trece la fel de tern şi va veni Crăciunul... tot fără Moş.
Urăsc luna decembrie! Urăsc acest decembrie, 2010. Acum mi-am dat seama că aş vrea să mă culc în acest moment şi să mă trezesc în ianuarie... sau deloc. Mă întreb câţi români simt la fel. Urăsc lipsa de perspectivă, urăsc neputinţa... dar cel mai mult îi urăsc pe cei care ne-au adus în această stare.
Am încetat de mult să mai dau vina pe criză pentru ceea ce se întâmplă în această societate. Totul porneşte de la oameni, de la indolenţa şi insensibilitatea unora, respectiv bunul simţ excesiv sau delăsarea altora. Ziceam acum ceva vreme că această criză are şi o parte bună: se va alege bunul de rău şi mulţi vor deschide ochii, conştientizând în ce lume trăiesc. Îmi menţin cele spuse şi adaug: oricât de greu o duc cei afectaţi de criză, trebuie să vadă partea bună a lucrurilor - vor ieşi din ea mai căliţi, mai înţelepţi, mai puternici; cei pe care criza nu i-a atins deloc sau foarte puţin, ba chiar le-a adus bucurii nesperate, vor deveni mai fericiţi şi mai bogaţi dar şi mai urâţi de cei din jur. Eu urăsc doar acest decembrie... şi atât.
Marți, 14 Decembrie 2010 19:39

Mai săraci decât prevede legea

Marţi dimineaţă, la prima oră, în timp ce făceam „revista presei”, un lucru mi-a atras atenţia în mos deosebit: ştirea conform căreia unul din trei români trăieşte în sărăcie. Materialul Eurostat, preluat de toată media - nu doar din România, ci din toată Europa, fiind vorba de cifre ale Biroul European de Statistică - mi-a atras atenţia deoarece mie, personal, cifra mi se părea nereală. Nereală în sensul că mi se părea a fi prea mică. Aşa că am trecut de titluri şi am început să aprofundez conţinutul primului material pe această temă care mi-a căzut în mână. M-am lămurit repede: ascunsă strategic în a doua frază a materialului era precizarea că cifrele Eurostat sunt din 2008, atunci când s-a realizat un studiu ce va sta la baza discuţiilor pentru conferinţa din 16-17 decembrie de închidere a Anului European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale 2010. Atunci mi-am amintit că despre cifrele Eurostat am mai scris şi anul trecut, pe vremea asta, când ne pregăteam să intrăm în anul pe care UE îl dedica măsurilor de combatere a sărăciei. Deci în 2008 unul din trei români o ducea mai greu decât era normal pentru o ţară europeană. Datele au fost culese în vara lui 2008, când la noi nu bătea nici măcar briza crizei. Între timp a trecut taifunul şi cred că situaţia românilor a deveni gri, la toate nivelurile.
Sunt convinsă că la ora actuală prăpastia sărăciei s-a adâncit şi UE ar fi şocată să vadă câţi români trăiesc acum în sărăcie. Sau... nu prea şocată, pentru că între timp a trecut criza prin toată Europa şi, din câte îmi dau seama, ceea ce s-a întâmplat în România s-a manifestat - în anumite limite - şi la case mai mari. S-a cam ales praful de Anului European pentru Combaterea Sărăciei, pentru că, privind în urmă, la anul care stă să se încheie, nu sesizez să se fi făcut mare lucru pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale europenilor. Iar treaba cu excluziunea... Păi să ne amintim de Franţa şi măsurile lui Sarkozy de expulzare a românilor de etnie romă. Şi asta se întâmpla în Anului European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale!
Am fost săraci, am rămas săraci... şi mai mult de-atât. În România, dată fiind structura aparte a populaţiei, aş zice că sărăcia se manifestă acum şi în rândul unor pături sociale care altădată erau vârfurile: profesori, cadre medicale, cercetători... Cu alte cuvinte, am distrus şi premisa unui viitor mai bun, pentru că s-a dus naibii şi intelectualitatea, s-a dus educaţia copiilor noştri, ba chiar s-a dus pe apa Sâmbetei şi noţiunea de viitor, atât timp cât nu ne mai permitem nici să aducem pe lume copii. Asta în timp ce vecinii bulgari iau măsuri pentru creşterea natalităţii. Dar ce ne interesează pe noi ce fac alţii? Noi trăim într-o altă lume, cu o mână de conducători picaţi din Lună... Fugiţi, fraţilor, în lume, dacă aveţi unde, că e voie de la El Presidente! Nu vedeţi cât am evoluat? Ceauşescu nu ne lăsa să plecăm iar Băsescu ne îndeamnă s-o facem. Trăiască România! Trăiască democraţia! Trăiască... cine-o putea...

Asociaţia „3D” Dezvoltare Durabilă a Dunării, cu sediul în Galaţi, ce are ca obiect principal de activitate să protejeze prin acţiuni directe mediul înconjurător, a depus la la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o plângere penală cu privire la evenimentul de navigaţie care a avut loc pe 19 decembrie 2010, prin scufundarea unei barje încărcată cu 946 tone fosfat, în zona comunei Ghindăreşti, judeţul Constanţa, ni se aduce la cunoştinţă printr-un e-mail trimis redacţiei. Precizăm că plângerea este semnată de Comitetul Director al Asociaţiei „3D”, care este format din persoane cu nume cu rezonanţă în Galaţi şi nu numai: ing. Dan Lilion Gogoncea - preşedinte, dr.ing. Alexandru Georgescu - vicepreşedinte, conf. univ. dr. Ana Călin - director executiv, dr. ing. Gelu Kahu şi prof. univ. dr. ing. Romeo Ionescu - membri.
După cum se ştie, împingătorul Orion, care naviga sub Pavilionul Republicii Moldova, remorca opt barje încărcate cu fosfat. Convoiul s-a deplasat din portul Ismail, Republica Ucraina, având ca destinaţie un port din Serbia. În plângerea Asociaţiei „3D” se spune că relaţiile date de echipaj până în prezent par a fi incoerente, în sensul că evenimentul s-a produs pe malul drept al Dunării, la km 261, când convoiul de 8 barje s-ar fi izbit de o stâncă şi, din cauza balansului şi a vântului puternic, parâma care lega remorcherul de prima barjă s-a rupt iar barja desprinsă de convoi, în care se afla cantitatea de 946 tone fosfat de amoniu s-a scufundat. Barja care s-a scufundat avea o lungime de peste 100 m şi este posibil ca prin scufundare să fi ajuns la o adâncime de până la 50 m.
„Autorităţile administraţiei locale au transmis informaţii demne de a considera lucrurile ca şi rezolvate, nerespectând obligaţia de a informa corect populaţia privind riscurile generate de acest accident asupra mediului şi asupra sănătăţii populaţiei”, se arată în plângere.
În opinia Asociaţiei „3D”, pot fi riscante opiniile potrivit cărora fosfatul de amoniu nu este periculos, întrucât debitul de apă al Dunării ar fi ajuns la 10.000 mc/sec, cum susţin specialiştii de la Apele Române. „Să nu uităm de flora şi fauna generată de însăşi apa Dunării, care a suferit prin această poluare. Care este perspectiva protejării faunei şi florei?    Existenţa unei barje la o adâncime care nu este încă definită va fi totdeauna un pericol pentru navigaţie (a se vedea cazul navei Transilvania, Ceahlăul, Rostoc ş.a. Cunoaşterea de către populaţie a pericolului pentru consumul apei din Dunăre şi a produselor acvatice este una din măsurile energice necesare a fi luate de autorităţi susţinute şi de organizaţiile neguvernamentale. Consecinţele pot fi dezastruoase, acum ori în perspectivă”, se mai arată în plângere.
Asociaţia a solicitat organelor de anchetă să dispună verificări pentru a se stabili dacă la plecarea din portul Ismail s-a asigurat legătura corectă dintre cele opt barje şi convoi, care era forţa vântului în momentul producerii evenimentului, dacă existau condiţii de navigabilitate şi dacă s-au respectat prevederile Regulamentului de navigaţie pe Dunăre. În plus, în plângere se cere să se verifice şi dacă barja a sesizat căpităniile din zonă despre condiţiile nefavorabile de navigabilitate. Referitor la ceea ce s-a întâmplat după scufundarea barjei, se solicită verificări privind monitorizarea calităţii apei din Dunăre imediat după impact şi dacă s-a făcut o evaluare privind efectele asupra mediului, respectiv a apei şi solului de pe malurile Dunării.
Joi, 23 Decembrie 2010 07:13

Între disperare şi speranţă

Aşa trec aceste zile pentru mulţi dintre români. O alternanţă de sentimente, un drum sinuos într-o viaţă în care ba ne blestemăm zilele, ba mulţumim cerului că măcar trăim, avem un acoperiş deasupra capului şi cei dragi ne sunt alături. Oricum, pentru mulţi e cea mai grea perioadă.
Sărăcia, lipsurile şi nevoile se resimt acum mai mult decât în lunile care au trecut, pentru că de Sărbători, în special de Crăciun, românul e dependent de tradiţii, poate mai mult decât alte naţii. E greu să te pregăteşti să întâmpini Naşterea Domnului când ai sufletul împietrit de durere şi trupul împietrit de frig. Anul acesta bradul de Crăciun va fi mai sărac, iar pentru unii poate nu va fi deloc. Masa de Crăciun, aşijderea... Dacă nu ar fi speranţa, nu ştiu cum ar trece Sărbătorile de iarnă.
Românul mai speră. Asta i-a mai rămas. Speră că după 1 ianuarie drumul vieţii va lua o altă turnură şi va ieşi din starea de nesiguranţă în care se zbate, iată, de vreun an şi jumătate, de când pe meleagurile mioritice a început să bată vânt de criză.
Dar nu e criză pentru toată lumea. O vedem zilnic în jurul nostru, iar asta ne alimentează disperarea.
2010 a adus pentru multe categorii sociale deznădejde. Mame, copii, bugetari, pensionari, muncitori la firme falimentare sau care abia se târăsc... cu toţii şi-au văzut portofelele subţiate şi, de multe ori, efectiv goale. Pentru cei care nu au ştiut niciodată ce înseamnă să nu ai ce pune pe masă, sărăcia a devenit acum monstrul care îi terorizează şi le pune în pericol existenţa. Mulţi au rămas fără case. Multe familii s-au dezbinat, pentru că acel „la bine şi la rău” înseamnă mai mult decât o vorbă şi abia acum se vede dacă ceva e făcut ca să dureze. Necazurile te înrăiesc iar pe unii i-a determinat chiar să-şi curme zilele. Nu e normal. Nu e normal să se ajungă la astfel de situaţii, dar nu e normal nici să dai bir cu fugiţii la primul semn de deznădejde. Salvarea ar trebui să vină, în asfel de situaţii, de la cei apropiaţi, ba chiar de la simplii cunoscuţi. Dar... acum fiecare îşi vede de ale lui.
Oricum, nu ar trebui să ne pierdem speranţa, în ciuda faptului că veştile de fiecare zi cad ca nişte măciuci în capul nostru. Să fim tari... pentru că se poate şi mai rău. Am mai spus-o de câteva ori, aşa cum şi mie mi-a spus-o cineva, cândva. Iar viaţa mi-a demonstrat că, da, se poate şi mai rău. De aceea ar trebui să fim... nu optimişti... e prea mult spus. Să păstrăm însă o urmă de speranţă. Şi, mai ales, să facem în aşa fel încât să ne ajutăm şi singuri. Dar, mai presus de toate, dacă vrem să ne întindă cineva o mână, să nu uităm de puterea exemplului, să întindem şi noi o mână celui de lângă noi. Acum e momentul în care, dacă vrei să faci bine cuiva, dar şi sufletului tău, poţi să o faci.

A 7-a ediţie a Caravanei de Crăciun “Inimă de Copil” s-a încheiat.  Pe tot parcursul lunii decembrie, şi cu precădere în săptămâna 13 – 19 decembrie, s-a apelat la inima şi bunătatea gălăţenilor, pentru a aducem o bucurie şi o rază de speranţă în sufletele şi în vieţile copiilor şi familiilor ajutate de fundaţie. Nu doar de Crăciun, ci în fiecare zi din an, fundaţia ajută peste 250 de copii şi tineri din familii în dificultate din câteva şcoli, din centrele de zi din Galaţi şi Pechea, din Centrul de consiliere şi sprijin pentru familii, din serviciile pentru recuperarea copilului cu dizabilităţi din Galaţi, Cudalbi şi Lieşti, din serviciile de suport şi orientare profesională pentru tineri cu dizabilităţi sau HIV+ din Galaţi.
Fundaţia mulţumeşte celor care au avut răbdare să se oprească din graba cumpărăturilor, să-i asculte pe voluntari şi să-şi deschidă inima pentru cei ce au nevoie de sprijin. Peste 3.000 de gălăţeni au donat sau au cumpărat felicitări realizate manual sau având desene ale copiilor.
În cifre, Caravana de Crăciun “Inima de Copil” 2010 arată astfel:
-    44.173 lei strânşi la standurile publice, din vânzarea de felicitări în şcoli şi licee, din donaţii ale firmelor şi companiilor locale şi din vânzarea către firme a felicitărilor şi produselor decorative lucrate manual în atelierul fundaţiei
-    7 firme şi organizaţii au ales să trimită colaboratorilor felicitările lucrate manual, comandând între 20 şi 2.300 de felicitări
-    8 licee, 2 şcoli generale şi 2 grădiniţe au susţinut acţiunea: Grupul Şcolar "Anghel Saligny", Grupul Şcolar Industrial de Marină, Grupul Şcolar "Radu Negru", Grupul Şcolar „Virgil  Madgearu”, Grupul Şcolar "Sf. Maria", Colegiul Naţional „Mihail Kogălniceanu”,  Colegiul Naţional “Al. I Cuza”, Colegiul Naţional “C. Negri”, Şcoala Gimnazială "Dimitrie Cantemir", Şcoala Gimnazială “Sf. Ana”, Grădiniţa “Motanul Încălţat”, Grădiniţa “Sf. Nicolae”
-    180 de voluntari liceeni au fost implicaţi
-    5 firme şi instituţii au făcut donaţii şi sponsorizări
-    7 firme, biserici, organizaţii au donat jucării şi dulciuri pentru cadourile de Crăciun
-    7 organisme de presă au susţinut şi promovat acţiunea
-    artistul plastic Teodor Vişan şi 4 firme oferă premiile pentru tombola Caravanei.
Dacă acţiunile publice, adică standurile Caravanei s-au încheiat, tot ceea ce înseamnă pregătirea de daruri, cumpărarea de alimente, fructe, dulciuri şi distribuirea acestora abia a început. 500 de copii vor fi bucuroşi că primească daruri de Crăciun şi alţi 250 să continue să fie susţinuţi prin programele fundaţiei.
Joi, 30 Decembrie 2010 01:27

Un an nou şi... un nou început

La fiecare sfârşit de an, respectiv început de an, fiecare face un bilanţ a ceea ce a fost şi, normal, ceva planuri pentru viitor. Eu, personal, m-am ferit ani la rând să-mi fac planuri pentru ce va să vină, pentru că mergem pe principiul că e mai bine să ai surprize decât deziluzii. În plus, nu-i aşa, e vorba aia: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune-i ce planuri de viitor ai”. Acum câţiva ani, o bună prietenă m-a învăţat să-mi planific bine lucrurile la sfârşit de an pentru ca de la 1 ianuarie să mă apuc de treabă ştiind foarte bine ce am de făcut. O bună bucată de vreme a mers. De vreo doi ani, însă, nu m-am mai putut ţine de planuri pentru că au apărut situaţii neprevăzute, care mi-au pus piedici peste piedici. Asta a fost bafta mea...
Acum, la sfârşit de an 2010, situaţia e de aşa natură că... trebuie să fac planuri. Şi nu de orice fel. E vorba de planuri care nu mă includ doar pe mine, ci care au implicaţii mult dincolo de persoana mea, de ceea ce sunt şi ceea ce fac. S-a întâmplat ca sfârşitul de an să aducă de această dată şi sfârşitul unei etape din viaţa mea. Dar şi un început, totodată.
Pentru mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri, schimbarea nu va fi evidentă. Voi fi tot eu, scriitor tot la acest ziar. Eu merg înainte. „Monitorul” merge înainte. Numai că în anul ce vine veţi vedea o altă latură a mea şi o altă faţetă a ziarului. Mai mult de atât nu pot să vă spun, decât că sper ca 2011 să fie aşa cum mi-l doresc mie, cum li-l doresc acelor colegi care vor rămâne alături de mine şi aşa cum îl doresc acestui ziar căruia i-am dedicat 11 ani şi jumătate. Au fost ani de zbateri, de schimbări de tot felul, de speranţe, satisfacţii dar şi dezamăgiri. Ca-n viaţă...
Din iulie 1999, când am văzut publicat în „Monitorul de Galaţi”, pentru prima oară, ceva scris de mine, multe s-au întâmplat. Am cunoscut oameni de toate categoriile şi de toate facturile. Pe unii i-am îndrăgit, pe alţii i-am detestat din prima, deşi nu le-am arătat niciodată acest lucru. Sunt o fire foarte diplomată. Cred că ar trebui să schimb asta la mine, pe viitor, pentru că tăcerea nu e întotdeauna cea mai bună metodă de exprimare a diplomaţiei. Vremurile se schimbă şi cine nu se schimbă odată cu ele rămâne îngropat în trecut. Nu-mi doresc asta pentru mine şi, mai ales, nu doresc asta acestui ziar. Un ziar care rămâne ancorat în trecut e un ziar muribund, scris pentru cei morţi sufleteşte, pentru cei în care a pierit şi ultima fărâmă de speranţă şi pe care nu-i mai interesează ziua de mâine.
Mai am 20 de ani până la pensie şi constat că nu am nicio aplecare pentru morbid, slavă Domnului! Sunt înconjurată doar de oameni tineri şi ei îmi dau puterea de a merge mai departe. Mă bazez pe ei, pe dorinţa lor de schimbare şi pe entuziasmul pe care mi l-au arătat în ultimele zile. Mă bazez pe tinerii gălăţeni, pe oamenii activi, cărora nu le este indiferent în ce societate îşi vor trăi fiecare zi din viaţă şi în ce condiţii îşi vor creşte copiii. Mă bazez pe onestitate, chiar dacă asta va îmbrăca haina unei critici acide. Mă bazez pe... viitor.
Doresc tuturor gălăţenilor un an nou plin de speranţă. La mulţi ani!
Joi, 06 Ianuarie 2011 04:41

Educaţie în zig-zag

În aceste zile, când se discută atât de mult despre educaţie, despre noua lege şi efectele ei, doar previzibile la acest moment, gândul m-a purtat, fără voia mea, spre cadrele didactice care mi-au marcat, într-un fel sau altul, educaţia şi chiar viaţa. Prima persoană la care m-am gândit a fost fostul lider al Sindicatului Învăţământului Preuniversitar, regretatul Valeriu Diculescu. Până acum jumătate de an, cu dumnealui disecam problemele din Educaţie şi din comunitate. Cu domnia sa criticam, lăudam, dar mai ales lămuream probleme şi le căutam soluţii. L-am admirat mulţi ani pe profesorul Diculescu, pentru perseverenţă şi simplitate. Ulterior, pe la începutul anului 2008, când ne exprimam amândoi temerea că alegerile ce băteau la uşă nu vor aduce nimic nou în urbea noastră, relaţia dintre noi a căpătat o altă turnură. Am vorbit într-o doară despre necesitatea unei reprezentări în legislativul local a cadrelor didactice. Aşa se face că, pe ultima sută de metri înainte de alegeri, profesorul Diculescu s-a înscris în cursa pentru un post de consilier local. N-a fost să fie... nu l-au votat nici măcar cadrele didactice care dăduseră semnătură pentru înscrierea sa în cursă. După alegeri mi-a mărturisit că experienţa acelei campanii l-a marcat şi că nu regretă pasul făcut pentru că în luna de campanie a putut să spună lumii tot ceea ce îl nemulţumeşte şi să atace cu mai mult curaj problemele reale ale învăţământului şi ale locuitorilor acestui oraş. Au urmat luni în care eforturile sale şi-au arătat roadele. Unii i-au preluat ideile, ba chiar şi le-au însuşit. Procesele deschise de cadrele didactice au început să fie câştigat pe bandă rulantă şi profesorului Diculescu îi creştea inima când vedea că oamenii încep să spere. Acum jumătate de an inima l-a trădat. SIP nu mai e la fel. Educaţia nu va mai fi la fel...
Mărturisesc stingherită că până zilele trecute nu am şters din memoria telefonului cele trei numere ale sale şi nu renunţasem nici la ID-ul său de mess. Aşa cum nu renunţasem nici la numărul de telefon al mamei mele, pe care am pierdut-o acum patru luni. Dar trebuie să mergem mai departe, privind înapoi fără regrete, doar cu nostalgie.
Mă întreb ce ar fi spus profesorul Diculescu despre noua lege a educaţiei. Recunosc printre prevederile sale unele idei care i-ar fi făcut plăcere, dar şi unele pe care le-ar fi desfiinţat pur şi simplu. Acum este, însă, rândul altora să vegheze la bunul mers al acestui domeniu.
Vor veni zile grele pentru învăţământ. Nimic nu va mai fi cum a fost. Sunt convinsă, însă, că cei care au muncit cu dăruire până acum o vor face şi de acum încolo. Iar cei care nu şi-au urmărit decât propriile interese vor găsi zeci de portiţe în această nouă lege pentru a-şi vedea de grosul portofelului. Bulversaţi peste poate vor fi elevii şi studenţii, care vor fi nevoiţi să suporte nu doar schimbările din sistem, ci şi nervii sau tristeţea cadrelor didactice, după caz. Vor fi nevoiţi să facă slalom printre oameni şi sentimente. Ca-n viaţă...
Miercuri, 12 Ianuarie 2011 01:12

Benzina discordiei noastre

Mare istorie şi cu benzina asta. Pe vrema „Împuşcatului” primeai cotă de combustibil şi îţi drămuiai litrii care ţi se cuvin în aşa fel încât să poţi merge la părinţi, la ţară, de câteva ori pe an, şi într-un concediu la mare sau la munte. A venit Revoluţia şi ne-am scăpat toţi la maşini. A dispărut cota de combustibil şi toţi cei care nici măcar nu visaseră vreodată să fie proprietari de „maşină mică” şi-au tras în faţa casei ditamai bolizii de zeci de mii de euro. S-a schimbat şi mentalitatea românului: maşina nu mai e un lux, ci o necesitate. Una costisitoare. Dar cât de costisitoare este nu s-a văzut până când nu a venit criza economică. Atunci au început să se îngroaşe rândurile celor care nu şi-au mai putut achita ratele la leasing şi parcurile de maşini confiscate de bănci sau de dealeri au devenit neîncăpătoare. Cei care şi-au mai putut ţine maşinile au început să-şi permită tot mai greu un plin de benzină sau motorină. Au început să alimenteze de la pompă doar de 100 de lei, apoi de 50 de lei, iar acum se eliberează şi bonuri de numai 15-20 de lei. Cum preţurile eu luat-o razna, mai mult sau mai puţin justificat, au început protestele. În ultima perioadă s-au organizat mai multe acţiuni de boicot, cuprinzând alimentări de câţiva lei, plătite cu mărunţiş, sau staţionări la pompă timp mai îndelungat, chipurile pentru spălat parbrizul şi farurile, că tot e gratuit. La Galaţi, ceea ce se anunţa a fi un protest similar, s-a fâsâit rău de tot. Cred că au râs copios cei de la Petrom-ul de pe str. Saturn când au văzut că nu s-au strâns decât câteva maşini şi erau mai mulţi ziarişti şi cameramani decât şoferi.
Acum circulă pe net un apel la boicot pentru zilele de 17, 18 şi 19 ianuarie. Chipurile ar trebui ca în aceste zile să nu se alimenteze deloc maşinile, adică să se meargă pe jos sau cu bicicleta. Mai există şi varianta Transurb, dar parcă maşinile societăţii nu merg după ce s-au alimentat de la pompă... Ce faci cu taxiurile sau cu maşinile marfă?! Renunţă patronii la profitul din activitatea celor trei zile? Aiurea! Chiar dacă vor alege să nu alimenteze în cele trei zile, îşi vor face stocuri în zilele premergătoare, adică... adio efecte la protest!
Suntem un popor de tâmpiţi, care nici măcar să protestăm nu suntem în stare. Lanţurile de benzinării îşi vor vedea de treaba lor, pentru că sunt conştiente de lipsa de unitate şi de seriozitate a românilor. Preţurile vor fi la fel de mari cum şi le-au programat comercianţii de combustibil iar şoferii vor mai bifa o acţiune ratată.
Eu, personal, voi merge pe jos în cele trei zile. Nu pentru că aş fi eu lovită de spiritul de solidaritate, ci pentru că în ultima vreme fac „traseu” pe jos tot mai des. Am constatat că îmi face bine la psihic, plus că văd altfel oraşul şi lumea din jur. Aş face asta mai des, dar sunt zile în care chiar nu-mi permit să pierd câte 45 de minute şi dimineaţa şi seara. În plus, seara e prea întuneric iar zona prin care trec nu e dintre cele mai sigure. Le-aş recomanda, însă, acest lucru, măcar o dată pe săptămână, edililor noştri. Li s-ar lua o ceaţă de pe ochi şi ar vedea altfel oraşul pe care îl păstoresc. Garantat!
Cu mulţi ani în urmă, ca proaspăt învăţăcel în presă, mi-am pus o întrebare la care nu găseam răspuns deşi încercam din răsputeri să aflu o explicaţie. E vorba de importanţa pe care o dădea conducerea redacţională de la acea vreme fenomenului politic. Era anul de graţie 1999. Se făcea deja o campanie mascată pentru alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale din anul 2000. Nu mi-au trebuit decât vreo trei-patru săptămâni să înţeleg cum stă treaba, dar tot nu voiam să accept ideea. De ce, dacă un sondaj privind audienţa în rândul cititorilor a diverselor tipuri de materiale arăta că politica nu prezintă interes pentru publicul larg, totuşi în ziar se scria cu precădere despre politică şi politicieni? Am devenit la foarte scurt timp reporter pe politică. Începuse să-mi placă. Atât de mult, încât nu mi-am mai pus întrebări referitoare la utilitatea acelor materiale. Ştiam că se citeau, pentru că fiecare propoziţie scrisă era „disecată” şi analizată la sânge. Unii ţipau la mine, alţii la redactorul şef. Ce valuri mai făceau subiectele politice! Nimic nu s-a schimbat, de atunci, în această privinţă. Ba, dimpotrivă, situaţia s-a acutizat.
După alegerile din 2000, cu Adrian Năstase premier, mi-am învăţat lecţia: da, politica e în tot şi în toate. Nimic nu mişcă în ţara asta fără a avea o legătură cu cei din clasa politică. Anul 2004 a adus o nouă etapă din acest punct de vedere. Preţ de patru ani, până în 2008, toate subiectele din sfera politică au avut la bază relaţia încordată dintre premierul Tăriceanu şi preşedintele Băsescu, după ce s-a spart Alianţa D.A. şi, implicit, prietenia liberalo-democrată. Ei, după 2008 parcă a înnebunit lumea!
Odată cu venirea la putere a partidului condus de Boc, nimic nu există în ţara asta care să nu fi fost „virusat” de politică. Eşti mamă? Politicul stabileşte cât stai acasă şi câţi bani iei. Eşti pensionar sau pensionabil? Politicul stabileşte când ieşi la pensie şi câţi bani ţi se cuvin. Eşti elev, profesor, educator sau simplu angajat în sistem? Guvernanţii sau parlamentarii îţi fac programul. Eşti bugetar? Politicienii aflaţi la putere hotărăsc dacă azi mai mănânci sau nu. Patroni, angajaţi la privat, asistaţi social... am uitat oare vreo categorie? Nu ştiu, poate ar trebui să vorbesc separat de cadrele medicale, magistraţi, poliţişti, cadre militare... Pentru fiecare, politicienii pregătesc ceva! Dar oare viaţa noastră, a celor care n-am avut de-a face cu politica vreodată, ne mai aparţine cât de puţin? Scăpăm, oare, într-un anumit moment al vieţii noastre, de influenţa politicului? Nici în mormânt, cred.
Politica e în tot şi toate. Ar trebui să ne obişnuim. Ar trebui, însă, mai presus de toate, să înţelegem cât de important este să fim informaţi, să ştim cine şi ce ne-a influenţat viaţa şi, atunci când mergem să punem ştampila pe un buletin de vot, să nu mai alegem ca orbii. Până atunci... convalescenţă uşoară după ultima virusare şi... felicitări celor care vor scăpa de pandemie!
Pagina 15 din 29