Mirella AUR

Mirella AUR

E iarnă iar şi, cum iarna nu-i ca vara, ne-au lovit din plin eternele probleme de sezon.
M-am decis să scriu acest editorial astăzi, luni, 24 ianuarie, la ora, 10.00, la două ore după ce am ajuns la birou. Slavă Domnului, am ajuns la birou! Slavă Domnului, am ajuns acasă, la Galaţi! Şi acum am să vă explic de ce am simţit nevoia să scriu un editorial într-o zi de luni - pentru a fi citit de domniile voastre marţi - deşi în mod normal astăzi ar fi trebuit să citiţi editorialul altui coleg.
Vineri, dat fiind că unele probleme nu sufereau amânare, am fost nevoită să plec, împreună cu familia, în comuna Podu Turcului din judeţul Bacău. Zis şi făcut. Am citit prognoza, ne-am echipat corespunzător şi am purces la drum. Aveam de ales dintre trei rute, dar... de fapt nu prea aveam de ales, pentru că le ştim pe toate trei de ani de zile. Una dintre rute este cea prin Cuca spre Bârlad şi de acolo la Podu Turcului. Sunt însă unele porţiuni de drum (pe raza judeţului Galaţi) până la Bârlad unde nici măcar nu poţi face slalom printre gropi: dacă ocoleşti una, dai în alta. Nu se face să rupi autoturismul pe aşa drum, deşi e mai puţin circulat. Ce-i drept, te cam încurcă prezenţa căruţelor şi a sătenilor puţin „afumaţi”, dar drumul e acceptabil vara. Iarna e teroare. Cel de-al doilea traseu ne-a distrus maşina în luna decembrie. Am ajuns la Service după ce am distrus o roată pe raza comunei gălăţene Gohor, în încercarea de a merge la Podu Turcului prin Tecuci. Cel de-al treilea traseu ni s-a părut cel mai bun, aşa că am mers spre Tecuci iar de acolo ne-am abătut prin Bârlad (am parcurs vreo 45-50 de kilometri în plus, dar a meritat) şi de acolo la Podu Turcului. Ei, dar la întoarcere... venise iarna.
Când găseşti un drum bun, nu te laşi de el. Aşa am făcut şi noi duminică după-amiază, când iarna făcea ravagii în ţară. Am privit toată dimineaţa jurnalele TV, am dat câteva telefoane şi am purces la drum pe la ora 13.30, când am văzut, în sfârşit, utilajele care deszăpezeau drumul spre Bârlad (drum pe care circulă TIR-uri, un drum foarte bine întreţinut de Umbrărescu). Nu ne-a fost frică, deşi e un drum plin de serpentine şi pante abrupte. Când am ajuns la Bârlad, nu ne-a venit să credem: nu era fir de zăpadă pe şosea. Până la Tecuci am mers ca vara. La Tecuci, pe şosea era doar zăpada care cădea atunci, dar pe măsură ce înaintam spre Galaţi drumul era tot mai anevoios, De la Hanu Conachi, însă, am intrat în panică. Se circula greu, nu se vedea marginea drumului. Am văzut utilaje multe, dar nu se vedea şi ce fac ele acolo. Când ne-am apropiat de podul de la Şendreni am început să ne temem de panta de la Movileni spre Tirighina, dar... surpriză! De la intrarea în Movileni şi până spre „Borcan” nu era fir de zăpadă pe drum. Boierie! Ei, de la „Borcan”, adică la intrarea în Galaţi, parcă eram în Zona Crepusculară. Abia am urcat de la Nalba spre inelul de rocadă din marginea Galaţiului, mergând în spatele unui utilaj. Noroc de faptul că stăm la intrarea în oraş, pentru că pe Brăilei era teroare. Dar am ajuns acasă cu bine.
Am mers pe drumuri naţionale, judeţene şi europene, dar n-aş putea să să spun că statutul lor are vreo legătură cu siguranţa în circulaţie. Omul sfinţeşte locul şi, aşa cum spunea un coleg de breaslă, pe aşa o vreme se vede cine încheie contracte cu firmele de deszăpezire „pe bune” şi cine „pe interes”.
Sâmbătă seara, de la ora 19.00, Sala Mare a Teatrului Dramatic "Fani Tardini" a găzduit spectacolul “Crimă la Howard Johnson”, de Ron Clark şi Sam Bobrick (spectacol invitat), din a cărui distribuţie fac parte Mihai Bendeac, Emanuel Pârvu şi Diana Cavallioti. Sala a fost plină şi spectacolul se anunţa unul reuşit, cei trei actori fiind la înălţime în interpretarea rolurilor. Spre finalul primului act, însă, s-a petrecut un incident care a bulversat întreaga seară. Pe scenă, la „fereastra camerei de hotel”, a apărut un tânăr care i-a salutat teatral pe cei trei actori, iar la întrebarea acestora „Tu cine eşti?”, acesta a spus că este „Dumnezeu”. Artiştii au înlemnit văzând cum tânărul escaladează „fereastra” şi se alătură lor pe scenă, în timp ce voci din sală spuneau „dar nu e în distribuţie, nu e din piesă”. Tânărul intrus, a cărui vestimentaţie dar şi atitudine nu ar fi trădat nicio clipă faptul că e un om cu oarece probleme, a acaparat în câteva secunde scena teatrului, interpunându-se între cei trei actori. În momentul în care acesta i s-a adresat actriţei, spunându-i „Deci tu trebuie să alegi între cei doi”, s-a instalat panica. Mihai Bendeac a părăsit într-o fracţiune de secundă scena, urmat îndeaproape de Diana Cavallioti. La un pas în urma lor a ieşit din scenă şi „Dumnezeu”, care a spus, la fel de teatral ca şi până atunci, „Cred că ar trebui să plec şi eu”. Pe scenă a rămas, şocat şi fără replică, Emanuel Pârvu, care însă şi-a revenit miraculos din şoc şi a început să dialogheze cu cei din sală. După ce a aruncat o privire în culise, să vadă dacă totul e OK, a revenit pe scenă, unde şi-a cerut scuze pentru incident, de parcă ei, artiştii din Bucureşti, ar fi fost vinovaţi pentru cele întâmplate. A întrebat dacă îl ştie cineva pe intrus şi şi-a exprimat, pe bună dreptate, indignarea pentru faptul că o persoană oarecare poate intra în culise oricând. Colegii săi erau în stare de şoc, iar Diana plânge, a spus actorul. Cei din sală l-au întrebat dacă nu au pază în culise, la care răspunsul actorului a fost „Ba da, cum să nu, dar... erau ieşiţi puţin... la o ţigară...”. A cerut publicului un răgaz de două minute pentru a reveni în scenă cu actul al doilea şi a plecat în culise, răvăşit, nu înainte de a spune „Ce fel de oraş e ăsta?”. În scurt timp actorii au revenit pe scenă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Adevăraţi profesionişti!
Până la finalul piesei lucrurile au decurs normal. Numai că nimeni nu uitase de „intervenţia divină” şi pe alocuri cei trei actori au punctat, cu umor, rolul lui Dumnezeu, ceea ce a stârnit hohote de râs în rândul spectatorilor. Dar parcă nu era râsul lor. Iar glumele aveau un iz amar. Ce fel de oraş suntem? Răspunsul îl ştim, dar ne e silă să-l mai enunţăm. O vor face, însă, alţii pentru noi. Şi va afla întreaga lume, dar mai întâi cea artistică, despre asta. Nu ştim să avem grijă de noi, de cei de lângă noi şi de puţinii oameni care mai păşesc în oraşul în care ne ducem zilele, în ignoranţa noastră voită. Şi, iată, câteodată, ne mai trage „Dumnezeu” câte o palmă...

Maşinistul teatrului invitat şi un pompier al teatrului gălăţean l-au scos pe ”Dumnezeu” de pe scenă

Vlad Vasiliu, directorul Dramaticului gălăţean, ne-a precizat că a avertizat impresarul şi pe angajaţii teatrului invitat despre posibilitatea ca tânărul să le disturbe spectacolul. ”Sala a fost închiriată pentru acest spectacol, iar la intrare nu au fost angajaţii noştri care îl cunosc pe tânăr şi ştiu că acesta poate deranja un spectacol, avem două persoane din acestea în oraş. Chiar eu am fost la intrare şi l-am prevenit pe impresar, iar tânărul m-a văzut şi mi-a spus că el oricum va intra că e iubit. Am plecat şi până la urmă se pare că a intrat şi a deranjat spectacolul. Maşinistul teatrului invitat şi un pompier de la noi l-au scos pe tânăr afară”, a precizat Vlad Vasiliu. Potrivit purtătorului de cuvânt al IPJ Galaţi, scms. Cristina Tatulici, secţia 1, pe raza căruia se află teatrul, nu înregistrase nicio plângere în acest sens. Tânărul, care i-a speriat pe Bendeac şi pe Diana Cavallioti, vrea să se facă actor şi cum nu reuşeşte, măcar strică spectacolele altora.
Miercuri, 09 Februarie 2011 04:48

Ce can-can, în puii mei!

Citind acum câteva săptămâni o analiză privind audienţa ziarelor româneşti în ultima perioadă am constatat cu stupoare că pe primele trei locuri se situează cele trei cotidiene aşa-zis mondene: Click, Cancan şi Libertatea. De ani de zile se discută despre presa de scandal din România - pentru că vorbim de subiecte de scandal, nu de mondenităţi - şi despre cât dintre subiectele abordate se fabrică în redacţii şi cât e adevăr în cele relatate. Cu toţii „gustăm” subiectele de acest gen, mai mult sau mai puţin. În privinţa credibilităţii... fiecare ia de bun ce crede el că merită. N-am scris subiecte mondene şi nu cred că m-ar interesa acest domeniu, numai că viaţa te mai pune şi în situaţii pe care nu ţi le doreşti. Mă refer la incidentul de sâmbătă seară de pe scena Teatrului Dramatic. Dar să o iau cu începutul...
Am mers la teatru ca orice om. Nu m-a atras în mod deosebit distribuţia, deşi lumea când aude de Bendeac intră în fibrilaţii. Nu sunt fan Bendeac, mărturisesc, deşi are talent cu carul. Prefer, însă, oricând, actori gen Maia Morgenstern, Ion Dichiseanu, George Mihăiţă... o listă imensă. Era, totuşi, sâmbătă seară şi nu aveam nimic altceva în plan. Piesa a început cu o întârziere infimă, ceea ce e de apreciat. Actorii erau la înălţime. Scenariul nu m-a impresionat în mod deosebit, semn că vizionarea acestui spectacol avea şanse puţine să-mi rămână în memorie prea multă vreme. Vă spun sincer că şi acum îmi amintesc scene şi replici din piese pe care le-am văzut acum peste 25 de ani pe scena Dramaticului gălăţean. Un exemplu: „Uite tata, nu e tata”. Nu ştiu câţi ani au trecut de atunci... mulţi, oricum. „Crimă la Howard & Johnson” nu a fost o piesă rea, dar mi s-a părut uşurică. Spre sfârşitul primului act s-a întâmplat... întâmplarea. Am scris despre asta în ziar şi am relatat pe cât de fidel am putut incidentul în cauză. Fără patimă. Patima am „inoculat-o” la finalul relatării, când mi-am exprimat indignarea pentru faptul că iar i se duce Galaţiului faima de oraş unde orice e posibil. Pe scut, lucrurile au decurs aşa: un tânăr bine îmbrăcat a intrat în scenă, prin culise, escaladând „fereastra camerei de hotel” ce făcea parte din decor. Nu a ameninţat, ci a început să joace teatru, dialogând cu cei trei actori. A spus că el e „Dumnezeu”. Da, asta e de natură să te sperie. Cel mai speriat a fost, se pare, Bendeac, pentru că el a fost primul care s-a repezit pe uşa din decor care dădea, bineînţeles, în culise. Din urma lui a mers colega sa de scenă, care în acel moment era îmbrăcată provocator. Intrusul i-a urmat la scut timp. Cel de-al treilea actor, care era şi regizor, a rămas pe scenă şi a dialogat cu publicul pe marginea incidentului preţ de un minut-două, apoi a mers în culise pentru a se asugura că totul e OK şi a revenit pentru a-şi cere scuze (?!) şi pentru a solicita un răgaz de două minute pentru a începe actul al doilea. Cred că nici nu a durat două minute şi actorii erau în scenă, unde au „prestat” exemplar până la final.
Dilema mea: de unde până unde atâta tam-tam în presa de scandal cu Bendeac pe post de victimă? A fost primul care a fugit, lăsându-şi colegii în urmă! Se pare, însă, că cei de la PR ştiu cum să-şi facă treaba. S-a exagerat vădit. Vai, Bendeac a vrut să renunţe la toate spectacolele din ţară! S-a simţit ameninţat şi a cerut escortă! El şi numai el, în toată presa tabloidă. Chestii provocate printr-o „nevinovată” postare pe blog.
Joi, 17 Februarie 2011 02:14

Încet, încet, distrugem tot

Nimic nu mai e ce era în ţara asta. Guvernanţii, preşedintele şi instituţiile păstorite de ei au conceput, se pare, un plan bine pus la punct pentru a distruge credibilitatea oricărei categorii socio-profesionale. Au început cu jurnaliştii, dacă nu mă înşel. Au urmat - fac o enumerare care nu e neapărat cronologică - magistraţii, profesorii, medicii, parlamentarii, pensionarii, asistaţii social (inclusiv mamele, de parcă a aduce pe lume un copil e o dovadă de puturoşenie!), poliţiştii, vameşii, iar mai nou... sindicaliştii. Nimic nu le scapă! Doar guvernanţii sunt curaţi ca lacrima şi de neatins? Întreb şi eu, că doar asta îmi e meseria.
Aş fi ipocrită să spun că toate „dezvăluirile” făcute „pe surse” în primă fază şi apoi confirmate de guvernanţi sau toate măsurile luate de aceştia din urmă sunt blamabile. Sunt câteva măsuri ale guvernelor Boc şi câteva critici ale preşedintelui Băsescu asupra oportunităţii cărora nu am a comenta. Unele chiar m-au uns la suflet. Totuşi, dacă pun în balanţă bunele şi relele acestor guverne, nu pot să-i dau notă de trecere lui Boc.
E cazul să apreciem ce a fost bun în ultimii doi ani şi să cerem să plătească cei care se fac responsabili de greşelile flagrante. E timpul să impulsionăm această societate, să-i dăm un ghiont şi să o punem la muncă, să redevină ceea ce a fost şi chiar mai mult. Totuşi, din câte văd, nu avem şanse să se schimbe ceva. În continuare tolerăm incompetenţa, ne pierdem timpul cu prostii şi uităm să facem ceea ce chiar contrează. Toată lumea vrea bani fără muncă, eventual neimpozabili. Guvernul, în schimb, vrea bani la buget de oriunde. Dacă ar face un calcul cât economiseşte un ţăran care foloseşte pe câmp bălegar în loc de îngrăşământ, cred că ar pune taxă pe fundul animalului. În fond, plătim taxă pentru apa de ploaie, deci... ce mai e de mirare?
De multe ori stau şi mă întreb ce-i mână în luptă pe politicieni de dau dovadă de atâta zbatere pentru accederea în funcţii. Salariile, sincer, mi se par prea mici pentru volumul de activitate din anumite domenii. Or fi mulţi 5.000 de lei, nu spun nu. Dar nu cred că-şi doreşte nimeni să fie ministru 24 de ore din 24, 7 zile din 7, cu responsabilităţile de rigoare, şi să ia doar banii ăştia, din care să verse la partid o treime (sau cât s-o mai practica acum, că nu mai ştiu...). Şi atunci, te gândeşti, logic, la faptul că avantajele colaterale sunt mult mai mari. În acest caz, de ce ne mai miră corupţia? Şi acest lucru e valabil şi în sănătate, justiţie, învăţământ, sindicate... Cine vrea bătaie de cap pentru un salariu de mizerie? Cel care ştie că pe lângă salariu mai şi pică... dacă nu curge râuri-râuri. De aici porneşte toată nebunia din ţară. Fiecare aleargă pentru el, de multe ori pe lângă lege, iar ţara dă înapoi precum racul. Ne mai miră ceva?
Joi, 17 Februarie 2011 02:32

Obligaţi să ne reparăm faţadele

Ministrul Dezvoltării, Elena Udrea, a propus un proiect prin care obliga toţi proprietari de locuinţe să îşi renoveze faţadele degradate, dacă nu fac asta din proprie iniţiativă.
"Deţinătorii de orice fel ai clădirilor care, prin nivelul de degradare a sistemului de închidere perimetrală, pun în pericol sănătatea, viaţa, integritatea fizică şi siguranţa populaţiei şi/sau afectează calitatea mediului înconjurător, a cadrului urban construit şi a spaţiilor publice urbane, în temeiul şi cu respectarea legislaţiei în vigoare privind calitatea în construcţii şi a prezentei legi, sunt obligaţi ca, din proprie iniţiativă, să ia măsuri de realizare a lucrărilor de intervenţie pentru reabilitarea structural-arhitecturală a anvelopei clădirilor", se arată în proiectul de lege elaborat de Ministerul Dezvoltării.

Motivul: accidentele de genul celor petrecute la Galaţi

Unul dintre motivele emiterii proiectului, aşa cum apare el în nota de fundamentare, este că "datorită vechimii fondului construit existent se constată o creştere îngrijorătoare a accidentelor grave provocate de desprinderea /prăbuşirea unor elemente de construcţie de la nivelul faţadelor şi învelitorilor/teraselor clădirilor care, prin nivelul avansat de degradare, pun în pericol siguranţa şi sănătatea populaţiei, ameninţând dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică a tuturor persoanelor aparţinând comunităţii locale sau a celor care tranzitează localitatea".
După cum se ştie, la Galaţi am avut în ultimii ani două cazuri grave în care accidentele produse prin desprinderea unor bucăţi din clădiri au distrus vieţi. Este cazul micuţei Amanda Ciobanu, rănită acum câţiva ani de o bucată din învelişul de pe un bloc din Micro 18, caz care nici acum nu s-a rezolvat în justiţie. Fetiţa are şi acum probleme de sănătate şi se pare că nimeni nu poate fi găsit vinovat de incident. De curând, un alt caz a zguduit comunitatea locală. Este vorba de Loredana Jalbă, tânăra de 30 de ani peste care a căzut tencuia unui balcon al blocului în care locuia şi care a stat în comă 13 zile. Femeia şi-a revenit miraculos, deşi medicii nu-i dădeau nicio şansă, iar acum, cu greu, ia viaţa de la capăt, învăţând din nou să meargă şi să vorbească.

Dacă vrei, statul te ajută. Dacă nu vrei, te obligă

Renovările vor fi stabilite de autorităţile locale pe baza unor programe multianuale care vor inventaria clădirile la care trebuie intervenit şi vor notifica proprietarii care refuză să şi le renoveze.
Lucrările se vor face pe cheltuiala proprietarilor, iar dacă aceştia refuză, lucrările vor fi efectuate de stat, care se va îndrepta apoi asupra proprietarului pentru a-şi recupera cheltuielile. Excepţie fac doar proprietarii care au venituri pe membru de familie sub câştigul mediu net pe economie. De asemenea, asociaţiile de proprietari şi deţinătorii de apartamente pot beneficia de credite bancare garantate de stat, cu dobândă subvenţionată.
Legea stabileşte amenzi pentru primari şi pentru proprietarii clădirilor care trebuie renovate. În cazul în care primarul nu face identificarea clădirilor şi a proprietarilor lor, amenda este cuprinsă între 10.000 şi 15.000 de lei. Dacă deţinătorii clădirilor care au fost notificaţi să-şi renoveze faţadele locuinţelor nu contractează lucrările de proiectare şi construcţie, amenda este cuprinsă între 5.000 şi 8.000 de lei.
Joi, 24 Februarie 2011 00:03

Să fim MAI eficienţi!

Ce vrea preşedintele Băsescu? Un minister de interne eficient şi fără corupţi? Păi asta vrem toţi. Din păcate, anii de democraţie au distrus cam tot ce era de distrus în ţara asta. Cât de întinsă e caracatiţa corupţiei... nimeni nu poate spune cu exactitate. Fiecare individ s-a lovit măcar o dată de corupţia din sistem şi asta se reflectă în sondajele care au măsurat în timp evoluţia gradului de încredere în structurile legate de siguranţa naţională. Ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în vămi nu face decât să confirme existenţa corupţiei de la baza la vârful instituţiilor şi să ne dea o imagine apocaliptică asupra fenomenului. Poate omul simplu, care se „confruntă” mai rar cu structurile guvernamentale, e şocat. Pe noi, cei din presă, nu ne miră nimic. Şi nu ar trebui să mire pe nimeni, pentru că presa a relatat de-a lungul timpului extrem de multe anomalii în instituţiile statului. Şi? S-a întâmplat ceva? La modul declarativ e uşor să vorbeşti de stârpirea corupţiei. Vă amintiţi de sloganul lui Băsescu din 2004? „Arde-i pe corupţi!” - scria pe toate gardurile. Au trecut mai bine de şase ani. Şase ani în care nimeni nu i-a ars pe corupţi. Până şi cazurile celebre s-au fâsâit în timp, devenind pe alocuri hilare.
Îmi amintesc acum că prin 2000-2002, cred, când un ziar scria de cineva că are afaceri necurate, imediat ştiam că vine controlul. Ce-i drept, nici atunci nu am văzut corupţi închişi pentru câţiva ani. Acum, însă, presa cam latră aiurea în vânt, pentru că a avut grijă Băsescu să o decredibilizeze. Degeaba scrie acum de un poliţist prieten cu un evazionist. Nu e adevărat, domnule, presa e montată de un mafiot să-l distrugă pe poliţistul cinstit care s-a pus să-i facă zile fripte mafiotului! N-are nicio legătură cu faptul că evazionistul-prieten-cu poliţistul a cerut să fie „atacat” mafiotul... Aşa se petrec lucrurile în ţara asta. Dar ce ziceţi de „cumetriile” dintre procurori, avocaţi şi judecători care n-au altă menire decât aceea de a „rezolva” dosare grele în care oameni şi firme sunt ţepuite chiar de cei care ar trebui să impună legalitatea? S-a scris şi despre asta. Şi? Fiecare îşi vede în continuare de „biznisul” lui, vilele cresc precum ciupercile şi presa încasează bobârnace.
N-am să înţeleg niciodată de ce preşedintele Băsescu, cel care avea toate şansele după 2004 să zdruncine din temelii sistemul corupt din România, nu şi-a luat ca aliat presa, ci, dimpotrivă, a făcut în aşa fel ca ea să slăbească. Acesta e motivul pentru care nu mai cred în bunele intenţii ale preşedintelui. Deşi, mărturisesc, sunt situaţii în care îi dau dreptate şi îl felicit în gând pentru ceea ce spune. Dar asta este buba: doar spune, nu şi face! Emil Constantinescu, la finele mandatului de preşedinte, s-a recunoscut învins de sistem. Şi Băsescu e învins, doar că nu vrea să recunoască. Păcat! Mai are aproape patru ani de mandat şi, ştiind că nu mai are dreptul la încă unul, acum ar fi momentul să ia taurul de coarne. Ar intra în istorie, precum Cuza. Sunt convinsă că poate. Dar oare vrea? Şi dacă nu vrea, de ce nu vrea? Aici îl parafrazez pe primarul Nicolae: ar fi bine dac-aş şti...

Joi, 03 Martie 2011 01:22

Se fură orice, de oriunde

E incredibil cât de mult se poate fura în ţara asta. Am ajuns să vorbim mai mult de hoţii decât de muncă. E o boală veche la români, asta cu furatul. Numai că una e să furi cu sacoşa şi alta e să furi cu TIR-ul sau cu vagonul. E o vorbă străveche, aia cu „cine fură azi un ou şi mâine fură un bou”. Anii de democraţie ne-au învăţat, însă, să furăm cirezi întregi. Culmea e că în ultima vreme ies la iveală furturi care s-au perpetuat pe parcursul a ani de zile şi nimeni nu s-a sesizat. E şocant să afli că un funcţionar al ANAF a cerut mită preţ de aproape patru ani. Şi nu 100-200 de euro, ci 1,8 milioane de euro. Vă daţi seama cât s-a furat de la stat, dacă numai mita era de aproape 2 milioane de euro? Şi ăsta e doar un caz. Ne mai mirăm, atunci, că nimic nu mai merge în ţara asta?
Cum Dumnezeu s-a putut ca acel funcţionar al statului, având şef după şef din 2007 încoace, să fi acţionat ca în ţara lui Papură Vodă, fără ca cineva să prindă de veste că statul nu şi-a încasat vreo 300-400 de milioane de euro?
Un mic întreprinzător care, datorită crizei economice şi a blestematului de impozit forfetar, nu şi-a putut plăti impozitul la stat, de vreo câteva mii de lei, e bruscat de funcţionarii ANAF până îl aduc în pragul sinuciderii. Ştiu cazuri în care oamenii şi-au vândut în grabă casele şi au fugit în lume, îngroziţi de soneria de la apartament care anunţa o nouă viziţă din partea recuperatorilor de la finanţe. În acest timp, un funcţionar îşi umfla conturi din bănci, cu largul concurs al unora care închideau ochii - în cel mai fericit caz - sau chiar îşi ofereau protecţia şi sprijinul.
Ce e mai grav este faptul că despre astfel de nenorociri s-a ştiut. Sunt convinsă de asta. La fel cum s-a ştiut de faptul că firme străine importante au plecat din această ţară pentru că li s-au cerut sume colosale. Au vorbit despre asta şi totuşi nimeni nu s-a sesizat. De ce? Am auzit oameni de afaceri români care s-au plâns de faptul că nu reuşeau să câştige nicio licitaţie pentru că alţii erau abonaţi la banii publici. Cum credeţi că s-au făcut „abonamentele”? Pe ochi frumoşi?
Îi felicit pe cei care au curajul să iasă cu pieptul înainte şi să sesizeze actele de corupţie, dar nu şi pe cei care au participat la fenomenul de corupţie ani la rând şi care acum „toarnă” pentru că şpaga s-a dublat. De asemenea, nu pot crede un personaj care se autodenunţă că a dat şpagă de milioane de euro ani de zile dar nu ştie pentru cine erau banii. Cum să nu ştie? Bineînţeles că ştie, dar informaţia e atât de importantă încât... merită o mică tocmeală, nu-i aşa?
Vom mai auzi de corupţie. Nu poţi stopa fenomenul. Poţi cel mult să încerci să minimalizezi efectele. Dar se mişcă atât de greu lucrurile... Băsescu a câştigat alegerile în 2004 cu tema luptei împotriva corupţiei şi abia acum, în al doilea an al celui de-al doilea mandat, se vede ceva. Şi nici măcar nu am siguranţa că ceea ce se întâmplă acum e datorită eforturilor sale. Cred mai degrabă că e vorba de o luptă între „clanuri” politice şi economice. Cine va câştiga va fura în continuare în linişte.
Am primit ieri o invitaţie de la Patronatul IMM-urilor care m-a impresionat pozitiv. M-a bucurat în primul rând faptul că, iată, pricipalii contributori la bugetul de stat, micii întreprinzători, s-au hotărât să ia taurul de coarne şi să convoace, la o „manifestare cu caracter amiabil şi scop constructiv”, parlamentarii gălăţeni, primarul şi preşedintele Consiliului Judeţului. Mediul de afaceri gălăţean a înţeles, se pare, că ultimele evenimente de pe scena politică şi din domeniul legislativ vor avea un impact puternic asupra societăţii şi asupra mersului comunităţii noastre şi e cazul ca factorii de decizie să vină în faţa întreprinzătorilor pentru a da socoteală. Nu ştiu care este ordinea de zi, dar aştept cu interes dezbaterile de vineri, din Sala Mare a Palatului Administrativ. După cum îl ştiu eu pe preşedintele Patronatului IMM-urilor gălăţene, este foarte vocal, pe alocuri acid. Sper să fie la fel şi vineri, pentru că nu văd cum altfel această întâlnire „face to face” dintre politicienii cu putere de decizie şi oamenii de afaceri ar putea avea şi efecte benefice. De altfel, modul în care a fost redactată invitaţia transmisă politicienilor mi-a creat senzaţia că acestora din urmă „nu le va fi prea moale”. Am recunoscut stilul lui Marian Filimon, preşedintele Patronatului IMM-urilor gălăţene, căruia îi sunt caracteristice „vorbele de duh” din cuprinsul acestei invitaţii. Spre exemplu, li s-a atras atenţia invitaţilor parlamentari că fiecare dintre aceştia va avea locul la masă „stabilit, marcat şi etichetat, prezenţa sau absenţa fiind evidenţiată”. Cu alte cuvinte, Filimon le-a sugerat politicienilor ajunşi în Parlament să binevoiască a se prezenta la dezbatere, deşi de fiecare dată s-au înregistrat absenţe, chiar şi în preajma campaniilor electorale, semn că unora „li se rupe” de alegători şi chiar de sponsorii de campanie. Şi, cum preşedintele Patronatului IMM-urilor gălăţene are destulă experienţă în spate pentru a şti că niciun politician care dă curs unei invitaţii nu scapă ocazia de a se da mare şi tare în faţa jurnaliştilor şi a electoratului la astfel de evenimente, a avut grijă să le solicite tuturor să nu profite de manifestarea de vineri pentru „a transforma momentul în tribună politică”.
Cum spuneam, aştept cu mare interes întâlnirea organizată de Patronatul IMM-urilor. Cu ani în umă, când eram reporter de teren, astfel de întâlniri mi se păreau cele mai interesante din domeniul politico-administrativ. Cu timpul, acestea s-au rărit, s-au „fâsâit” şi apoi au dispărut cu desăvârşire. Ca să nu mai spun de lipsa de transparenţă care se manifestă acum până şi în domenii în care nu-i înţelegi rostul. L-aş întreba pe domnul prefect, de exemplu, ce s-a întâmplat cu celebrele comisii de dialog social? Þin minte că discuţiile care aveau loc la astfel de şedinţe furnizau subiecte cât să umpli câteva ziare full. Instituţiile publice îşi expuneau rezultatele şi clarificau probleme, patronatele şi sindicatele îşi spuneu ofurile iar cititorul era informat. Acum... tăcere din partea instituţiilor, societatea civilă se tânguie, sindicatele vociferează... dar soluţiile nu apar. Ceva nu merge. Dar mai e o speranţă, să nu ne pierdem cu firea.
Miercuri, 23 Martie 2011 23:18

Sunt dezamăgită: nimic nu se schimbă

Nu ştiu cât de evident este pentru gălăţeni faptul că în acest oraş nu este nicio schimbare notabilă. Pentru mine revelaţia inerţiei din administraţia locală a venit într-un moment în care mi-aş fi dorit să văd ceva nou, o cotitură în viaţa oraşului. Sau poate a mea personală?! Marţi, într-un imbold de moment, am decis să părăsesc biroul şi să fac altceva decât munca de rutină. Nu ştiu ce mi-a venit...
Poate are legătură cu tragedia pierderii surorii mele la nici 37 de ani, după ce dedicase presei gălăţene 13 ani din viaţă. M-a impresionat în ultimele zile sprijinul oferit de colegii de breaslă. I-am revăzut zilele trecute pe mulţi dintre cei cu care am tocit treptele instituţiilor ani la rând şi am simţit că îmi lipseşte ceva. Luni, aflată în faţa a zeci de studenţi pentru un proiect în care m-am implicat nu de mult, o colegă din capitală a întrebat cine arde de nerăbdare să meargă „pe teren”. Nimeni din sală! M-am trezit strigând, de la prezidiu: „Eu!”. A fost o izbucnire necontrolată, aşa încât a trebuit să mă justific. Da, îmi doresc să fac ceea ce făceam cu ani în urmă: presă de teren. De prin 2007 am început, uşor-uşor, să merg din ce în ce mai rar la conferinţe sau evenimente la care eram invitată. Doar din când în când mai onoram o invitaţie, apoi alergam într-un suflet la redacţie, unde mă aşteptau treburi pe care nu avea cine le face în locul meu şi care parcă erau din ce în ce mai multe şi mai lipsite de satisfacţii. M-am închis în birou...
După cum spuneam, marţi, într-un imbold de moment, am decis să merg la şedinţa Consiliului Local. Îmi era dor de colegi, simţeam nevoia de a asista la nişte dezbateri şi, mai ales, simţeam că îmi trebuie un declic, ceva care să-mi arate că viaţa mea nu se împarte între birou, casă, spital şi cimitir, aşa cum s-a întâmplat în ultimul an. Doamne, cât de dezamăgită am putut fi!
Când am ajuns apropate de Prefectură, locul unde urma să se desfăşoare şedinţa Consiliului Local, l-am văzut pe veteranul Nicolae Rainea, în cârjă, coborând treptele din faţa clădirii după ce încercase fără succes uşa Palatului Administrstiv. Domnul consilier nu avea nas pentru uşa din faţă. Nimeni, de altfel... Am intrat în Palat pe uşa laterală, am urcat treptele laterale şi am pătruns în sala de care îmi era atât de dor. M-au năpădit amintirile...
Primul care m-a salutat - sau eu l-am salutat prima, nu mai ştiu... - a fost primarul. L-am întrebat ce mai face, dat fiind faptul că nu-l mai văzusem de câteva luni. „Bine, doamnă, construim socialismul”. Şoc! Era replica sa din 1999, când am intrat eu în presă, ca reporter. Pe atunci era consilier judeţean. Deci nimic nu s-a schimbat. Iar de asta aveam să mă conving în orele următoare, asistând la şedinţă: scandaluri pe aceleaşi teme de acum un cincinal sau două: bani păpaţi de Parcul industrial degeaba, sfidătorul director al Teatrului Mizical, străzi pentru care nu se prevede asfaltare, înţepături între aleşii din partide diferite... nimic nu e nou în administraţia acestui oraş, deşi, după cum mi-a atras atenţia un coleg de breaslă, în şoaptă, jumătate dintre consilieri sunt noi, unii extrem de tineri.
Sunt dezamăgită. Peste două decenii de presă democratică... şi nu am reuşit să schimbăm nimic.
Joi, 31 Martie 2011 03:25

Ura! Ultima zi de recesiune!

Să-l credem pe Boc? Înainte de a ne încrede în previziunile premierului şi ale preşedintelui - nici nu mai ştiu care dintre ei a vorbit primul despre ieşirea din recesiune - ar trebui să ne uităm în jurul nostru şi în propriul buzunar. Eu m-am uitat. Am oarece îndoieli că la finele primului trimistru al acestui an, când se va trage linie, vom primi veşti bune. E drept că am observat ceva mişcare în economie, dar asta se întâmplă cam în fiece primăvară. Oricum, vom vedea cifrele. Problema e dacă să credem în ele sau nu, pentru că ne-am cam obişnuit să fim bombordaţi cu cifre contradictorii.
În altă ordine de idei, într-un registru mai jucăuş, să nu uităm că prima zi de după recesiune pică - absolut întâmplător! - pe 1 aprilie. Sperăm să nu fie păcăleală. Nu de alta, dar ne-am săturat să fim minţiţi şi ne-a cam pierit cheful de glumă. Am ajuns să „sărbătorim” 1 Aprilie în fiecare zi. Viaţa noastră, în genere, este o păcăleală. Aşa am ajuns să fim mai sceptici decât Toma Necredinciosul şi să nu mai luăm de bun nimic din ceea ce ni se spune.
Aş lua, totuşi, de bun, ceea ce ni se dezvăluie acum pe filiera Wikileaks. Nu pentru că nu-i cred capabili pe americani de umflat gogoşi, ci pentru că îi cred capabili pe politicienii români de bârfă la superlativ. Mi-a plăcut Ion Iliescu, în aceste zile. Poate datorită experienţei „matusalemice” şi înţelepciunii date de vârstă, a evitat să comenteze dezvăluirile, elegant, spunând că lui nu-i place bârfa. Ce-i drept, rar l-am văzut făcând dezvăluiri cu iz de bârfă. Dar ce-au mai bârfit gureşii de politicieni şi jurnalişti! Mi-e ruşine şi să citesc ce scria în documentele americanilor. Ce neam de babuini trebuie să ne considere SUA!
Unde e mândria de a fi român? Unde e orgoliul nostru de popor cu înţelepciune nativă? S-ar răsuci în mormânt înaintaşii noştri să vadă cine ne conduce şi cum. Licuriciul cel mare ne-a arătat cât suntem de proşti. Nu pentru că am ales prost o dată, ci pentru că am perseverat şi am ales iar şi iar din aceeaşi troacă. Nu numai că nu am făcut nimic pentru a scăpa de hahalerele care ne-au otrăvit societatea, ci i-am lăsat să corupă totul: sindicate, poliţie, paznicii frontierelor, servicii secrete, sectorul economic, ba chiar şi şcoala şi grădiniţa, aşa, ca să fie siguri că şi generaţiile următoare vor fi la fel de îndobitocite şi uşor de manipulat.
Dar pe cine interesează Wikileaks? Pe cine interesează posibilitatea ieşirii din recesiune dar perspectiva atât de îndepărtată de a ieşi din criză? Noi avem alte probleme: Oana şi Pepe, Moni şi Iri, Vârciu şi Adelina, Bianca şi Cristea, Botezatu şi cine mama naibii o mai fi...
Eu sunt dependentă de televizor şi devorez emisiunile TV. De câteva săptămâni, însă, seara mă refugiez în cărţi şi reviste de specialitate. Şi tot nu scap de mondenităţi, pentru că au pătruns şi în buletine de ştiri, acaparându-le. Parcă a înnebunit lumea. Oare mai munceşte cineva serios în ţara asta? Se pare că nu prea. Şi atunci... cine ne scoate din recesiune şi din criză?
Pagina 16 din 29