Mirella AUR

Mirella AUR

Marți, 05 Aprilie 2011 17:48

Birocraţie sau exces de zel?

Nu ştiu ce are românul, dar parcă e hotărât să-şi complice singur existenţa. Dovada supremă e birocraţia. Toţi politicienii, când se zbat să pună mâna pe putere, fac promisiuni care includ, invariabil, ideea de reducere a birocraţiei. Apoi uită. Şi uite aşa ne trezim că viaţa noastră e din ce în ce mai complicată şi zbaterea zilnică mai lipsită de sens.
Nu văd rostul birocraţiei excesive. Nu îi pot găsi o justificare nici măcar în contextul luptei pentru supremaţie sau împotriva corupţiei. Cine crede că un morman de hârtii arată cât de mult munceşti şi cât eşti de corect se înşeală amarnic. Eu, personal, apreciez simplitatea dublată de bun simţ. Dar se pare că sunt în minoritate.

Când lucrezi cu oameni trebuie să fii pregătit pentru orice...

În atâţia ani de presă am avut parte de multe inepţii. Ce vrei... când lucrezi cu oameni trebuie să fii pregătit pentru orice. Acum câteva ore am avut parte, însă, de cea mai stupidă experienţă pe care ţi-o poate oferi colaborarea cu o instituţie publică. Nu am nimic de împărţit cu instituţia în sine - Doamne fereşte! - sau cu cei care o conduc. Sper însă din tot sufletul că e vorba de un simplu exces de zel din partea unui funcţionăraş şi nu de o militarizare a instituţiei, pentru că în acest ultim caz trecem într-un cu totul alt registru.
Dar să vorbim la concret. E vorba de Primăria Tecuci. Se întâmplă în Tecuci lucruri care mă umplu de mândrie. Oraşul acesta respiră şi evoluează frumos. Trăiesc acolo oameni pe care îi iubesc pentru ceea ce fac. De asemenea, sunt acolo câţiva oameni cărora trebuie să li se recunoască nişte merite. Printre ei, edilul şef, care a adus un suflu aparte oraşului, după ani de încremenire în trecut. Acesta este şi motivul pentru care am decis, după câţiva ani de „tăcere”, să dăm Tecuciului ce i se cuvine: un spaţiu dedicat în ziarul nostru, pentru că, nu-i aşa, e vorba de al doilea municipiu al judeţului. Am avut norocul de a găsi la Tecuci un repoter cu experienţă şi care face cu plăcere ceea ce face. Noi, ca organ de presă, şi colaboratorul nostru de la Tecuci ne aflăm la începutul colaborării, dar în ceea ce priveşte relaţia reporterului cu autorităţile locale tecucene nu se poate spune acelaşi lucru, deoarece scrie de ani de zile despre evenimente locale. Cum spuneam, am oficializat colaborarea cu reporterului şi a venit momentul acreditării sale, pentru ca toate instituţiile să afle că ne reprezintă în teritoriu. Drept urmare, i-am cerut Iulietei (pentru cei care nu au sesizat încă, numele reporterului este Iulieta Groza) să-mi facă o listă cu instituţiile şi datele de contact pentru a le trimite un document oficial prin care solicităm acreditarea sa ca reporter. O chestiune birocratică, desigur, dar necesară şi chiar de bun simţ.

Şoc şi groază de la Primăria Tecuci!

În dimineaţa zilei de marţi, primesc un mail de la colega noastră tecuceancă. Era vorba de fapt despre un „forward” la un mail primit de ea de la Primăria Tecuci. Ce scrie funcţionarul municipalităţii tecucene (sper că e vorba de un mail oficial, deşi e trimis de pe adresa personală a proaspătului purtător de cuvânt, din câte deduc...) în mail-ul cu pricina: „Pentru obţinerea unei acreditari, instituţia solicitantă va prezenta următoarele documente: formularul de acreditare; curriculum vitae al ziaristului/ziariştilor propuşi pentru acreditare; dovada privind raportul juridic de muncă dintre ziarist şi instituţia de presă reprezentată; copie după cartea de identitate/paşaport; copie după legitimaţia de presă; două fotografii color; declaraţie pe propria răspundere, autentificată, din care să rezulte faptul că nu a fost sancţionat penal şi/sau contravenţional pentru fapte legate de activitatea jurnalistică”.
Dacă nu vi se pare nimic anormal, atunci mai citiţi o dată. Eu am citit de vreo patru ori, timp în care mi s-a ridicat tensiunea la cote alarmante.

O mare dezamăgire, dublată de o tristeţe nemăsurată

Lucreaz în presă de 12 ani şi am fost acreditată pe lângă zeci de instituţii, inclusiv cele militarizate. Am mers în documentare la Palatul Parlamentului, la Guvern, la Parlamentul European... Cel mult mi s-a cerut o copie după buletin! N-am auzit de fotografii color (chiar două!) şi în niciun caz de „declaraţie pe propria răspundere, autentificată”.
Oameni buni, nicio instituţie din Galaţi, din Bucureşti şi nici măcar de la Bruxelles sau Strasbourg nu a cerut nici măcar un sfert din ce cere Primăria Tecuci. Sper, repet, că e vorba de o greşeală, că cineva a făcut pur şi simplu exces de zel în încercarea de a arăta că face treaba temeinic. Eu, personal, încă mă mai gândesc dacă mai vreau să acreditez un reporter la Primăria Tecuci. Păcat...
Păcat că se întâmplă într-o localitate condusă de un primar tânăr şi, din câte am văzut, chiar deschis dialogului. Păcat, de asemenea, că mail-ul cu pricina vine de la o persoană pe care o cunosc personal, care mi-a fost colegă de breaslă şi am umplut împreună paginile aceluiaşi ziar căruia acum îi cere să întocmească un „dosar de cadre” doar pentru a populariza activitatea unei instituţii publice care trăieşte din banii contribuabililor. Aş întreba-o pe fosta colegă de breaslă, acum funcţionar public, când şi unde şi-a depus dânsa un astfel de dosar de acreditare. Şi dacă a făcut-o fără să crâcnească, aş vrea să-mi explice şi mie... cum a reuşit să nu se indigneze. Că eu nu am reuşit...
Miercuri, 06 Aprilie 2011 22:22

Vreau o doză de optimism!

Pentru cei care mă cunosc e de înţeles starea în care mă aflu de câteva luni de zile. Pentru mine e însă o chestiune de neînţeles, pentru că mă ştiam optimistă, puternică, răbdătoare şi înţelegătoare. Cu greu mă atingea ceva în aşa măsură încât să-mi dea viaţa peste cap. Şi totuşi iată că mi se întâmplă. De câteva săptămâni caut cu disperare motive de optimism, un semn cât de mic... ceva care să mă facă să înţeleg că toată zbaterea noastră de zi cu zi are un rost, că nu trăim şi nu muncim degeaba. Simt cum zilnic dispare o bucăţică din sufletul meu şi mi-e teamă că în curând va rămâne atât de puţin încât nu voi mai fi eu, cea care am fost. Poate că deja nu mai sunt...
Cu mulţi, mulţi ani în urmă, o colegă de serviciu a adus o carte foarte veche, cu pagini îmbrăcate în folie pentru a nu se distruge ce mai rămăsese din ele. Era o carte despre destin, viaţă şi reîncarnare. Pe vremea aceea eram o adevărată devoratoare a tot ceea ce ţinea de parapsihologie şi cartea aceea am citit-o buche cu buche, ca pe ceva nemaivăzut. Se explica în paginile acelei cărţi ce înseamnă reîncarnare, de ce am avut vieţi anterioare şi de ce suntem acum pe Pământ. Mi-a surâs ideea de a afla ce fusesem în viaţa anterioară şi de ce m-am reîncarnat. Mi-a luat ceva timp să parcurg tabele, să completez chestionare şi să fac o mulţime de calcule. Rezultatul, pe scurt, era acela că menirea mea pe Pământ în această viaţă e aceea de a asculta necazurile oamenilor iar atenţionarea era că dacă la finele vieţii mele pământeşti nu voi fi reuşit să-mi îndeplinesc menirea, nu-mi voi găsi liniştea în altă lume şi voi fi nevoită să revin pentru a-mi duce la bun sfârşit misiunea. N-aş fi dat prea mare importanţă celor dezvăluite de carte dacă nu aş fi fost cu adevărat bulversată de rezultatele căutărilor referitoare la ceea ce fusesem şi ce făcusem în viaţa imediat anterioară acesteia. Aceste rezultate mi-au explicat lucruri care mi se întâmplau de ani de zile şi cărora nu le găseam nicio explicaţie. Mi-am zis: o fi, n-o fi adevărat, de ce să nu fac eu ceva şi să mă apuc să ascult necazurile oamenilor? Meseria pe care o aveam la acea vreme n-avea nicio tangenţă cu asta, aşa că m-am hotărât să-mi continui studiile într-un domeniu care să-mi permită să ajung la sufletul oamenilor. A fost un drum sinuos, dar am ajuns acolo unde credeam eu că pot face ceea ce e bine pentru mine şi pentru sufletul meu. Acum, la 12 ani de când practivcmeseria de jurnalist şi, implicit, ascult ofurile concetăţenilor mei, nu mai sunt aşa de sigură că ceea ce fac face bine sufletului meu.
Mereu mi-am dorit să văd că presa ajută, că presa schimbă destine. Am căutat mereu un semn că nu scriem degeaba, că cei care deţin puterea de a schimba ceva în lumea asta ţin cont de vocea poporului, aşa cum este ea oglindită de presă. Dar ei îmi demonstrează zi de zi că nu sunt în stare să se schimbe nici măcar pe ei înşişi. Hoţi, mincinoşi şi cu suflete haine ne conduc destinele. Pentru că noi îi lăsăm. De unde optimism pentru ziua de mâine?
Mi se pare extrem de interesant acest război - politic, nu încape îndoială! - dintre Apaterm şi Electrocentrale. Nu contest chestiuni evidente, de genul celor legate de ineficienţa economică a Apaterm şi datoriile către Electrocentrale. Nu am contestat şi nu voi contesta faptul că la Apaterm schema de personal este umflată extrem de mult pe parte de TESA. Nu ştiu cum e la Electrocentrale, pentru că această societate a stat oarecum în umbră, justificat de faptul că nu e sub tutela autorităţilor locale. Ne mai sărea nouă în ochi câte o numire de şef, care era evident politică, dar în rest... La Apaterm, însă, pentru că e o societate locală, mereu am ştiut ce se întâmplă pe acolo. Consiliul Local e nevoit să analizeze activitatea Apaterm, aşa că nimic nu mişcă fără să se afle, pentru că niciodată partidele din componenţa CL nu vor fi la unison când e vorba de bani şi numiri pe funcţii.
Spuneam că mi se pare interesant faptul că frecuşurile dintre cele două societăţi au ajuns la un alt nivel. Înainte se vorbea doar de bani: Apaterm avea datorii la Electrocentrale şi aceasta la rândul său nu avea cum să se aprovizioneze. Acum se vorbeşte pur şi simplu de dispariţia Apaterm, în condiţiile în care nu a mai obţinut avizul de furnizare a căldurii şi apei calde de la ANRSCE. L-a obţinut, în schimb, Electrocentrale. Acum 2 luni, ANRSCE i-a dat licenţă de furnizare a agentului termic, societatea fiind interesată să preia furnizarea acestui serviciu.
E interesant cum ANRSCE a refuzat acum să dea avizul societăţii Apaterm pe motiv că are pierderi, în condiţiile în care Apaterm are pierderi dintotdeauna. Numai că PDL, care conduce Electrocentrale, şi-a pus în cap să desfiinţeze Apaterm şi cum ANRSCE e tot a PDL, lucrurile sunt ca şi făcute. Primăria - adică PSD, ce să ne mai ascundem... - poate găsi o soluţie pentru a pune piedici PDL-ului. Deja se vorbeşte de acest lucru: o hotărâre de CL prin care Apaterm să fie transformată în serviciu intern, aşa cum este şi Ecosal.
Să nu uităm, însă, dragi politicieni, esenţialul: pentru gălăţeni nu contează de la cine vine căldura, atât timp cât serviciul este ireproşabil şi costă puţin. Nu interesează pe nimeni soarta lui Cubasa, dacă va mai fi director la Apaterm sau va fi director în Primărie sau... pe unde l-o mai „planta” primarul. Nu îi interesează pe gălăţeni nici ce se întâmplă cu actualii angajaţi ai Apaterm, pentru că cei buni ne vor da căldură în continuare, că trebuie să o facă cineva. Ar avea, probabil, alţi şefi, alte salarii... poate chiar mai bune, pentru că am auzit că la Electrocentrale se plăteşte bine. Nu-mi fac iluzii că vor dispărea „atârnătorii”, adică cei care au fost angajaţi pe bază de pile şi relaţii dar nici măcar nu ştiu în ce sens trebuie rotită o vană. Eu sunt prea cu picioarele pe pământ ca să cred că vreo măsură a PDL, a PSD sau a mai ştiu eu cui e fără interes. Ce mă interesează pe mine e să aibă Galaţiul căldură şi apă caldă şi gălăţenii să nu fie jupuiţi pentru asta. Punct.
Joi, 21 Aprilie 2011 04:35

Sărbători liniştite vă doresc!

E criză. Nu contează ce spun guvernanţii. Om fi ieşit din recesiune, dar criza persistă. Persistă în economie şi în sufletele noastre. Nu sunt bani şi parcă nu mai e nici omenie. Sufletul nostru creştin pierde teren în faţa răutăţilor şi  uităm să mai fim buni şi înţelegători. Ne înrăim pe zi ce trece şi, deşi suntem conştienţi de acest lucru, nu facem nimic să ne salvăm liniştea interioară. Vine însă o zi când constaţi că toată zbaterea şi toată agitaţia de zi cu zi nu-şi au rostul, că poţi pierde totul într-o secundă.
Vin sărbătorile şi ar trebui să fim mai buni, mai indulgenţi şi mai darnici. Dar o facem?
Pentru mine sărbătorile sunt acum altfel. De vreo patru ani nu mai sunt ce au fost. Am mai povestit cândva că un cunoscut mi-a spus odată că, oricât de greu cred că-mi este la un moment dat, să nu uit că poate fi şi mai rău. Câtă dreptate avea! Acum aproape patru ani mi-am pierdut tatăl. În perioada care a urmat mi-a fost tot mai greu iar în toamna trecută mi-am pierdut şi mama. S-a rupt ceva în mine, iremediabil. Am avut, însă, sprijinul familiei... ce mai rămăsese din ea. Dacă am crezut vreo clipă că am atins apogeul suferinţei, am greşit. Acum o lună am pierdut-o şi pe singura mea soră. Brusc, incredibil şi bulversant. Când o fiinţă plină de viaţă şi cu un suflet frumos se stinge la doar 37 de ani începi să te gândeşti dacă tot ceea ce ai făcut în viaţa asta a meritat efortul, dacă nu cumva te-ai pierdut în amănunte fără importanţă şi ai uitat ceea ce este esenţial. Din acel moment totul în jurul tău capătă o altă dimensiune. Cel puţin mie asta mi s-a întâmplat.
Ce-mi doresc de la aceste sărbători, primele fără mama şi sora mea? Linişte sufletească. Dar e o dorinţă ce nu-mi poate fi îndeplinită, pentru că nu-i poţi dicta sufletului, mai ales când vezi în jurul tău lucruri care te umplu de mâhnire. Depun eforturi supraomeneşti să evit lucrurile urâte din jur şi să înfrumuseţez ceea ce se poate. Mă lovesc, însă, de bariere incredibile, de oameni haini, minciună şi perfidie. Sigur că toate acestea au existat şi înainte, dar atunci eram puternică şi le ţineam piept. Acum mă dor toate loviturile şi constat că nici măcar timpul nu mai poate vindeca rănile.
Dacă rândurile de mai sus vi se par triste, vă rog să nu vă întristaţi citindu-le. Vin sărbătorile. Profitaţi din plin de fiecare zi petrecută alături de cei dragi. Prelungiţi cât de mult puteţi momentele fericite şi evitaţi-i pe cei care, în nemernicia lor, vă provoacă supărare. Viaţa e atât de scurtă... Încercaţi să vă înconjuraţi de oameni care fac bine sufletului dumneavoastră, fie ei rude, prieteni, colegi sau simple cunoştinţe. Luaţi de la ei puterea de a trece peste momentele grele. Şi încă ceva: nu uitaţi că banul nu este totul. Vremurile în care trăim ne-au sărăcit. Pe unii mai mult, pe alţii mai puţin. Paştele de anul acesta va fi, probabil, mai sărac decât în alţi ani. Nu disperaţi. Cei care vă iubesc nu aşteaptă să le dăruiţi lucruri scumpe iar masa va fi îmbelşugată, veţi vedea, dacă îi veţi avea alături doar pe cei dragi.
Sărbători liniştite vă doresc, tuturor!
Miercuri, 27 Aprilie 2011 17:12

Avem talent... la comentat

Ce ne mai place să comentăm una şi alta, să ne dăm noi cu părerea despre unul şi altul... Nu ştiu când au devenit românii specialişti în tot şi în toate, numai când vine vorba de viaţa lor parcă sunt handicapaţi.
Jumătate dintre români au stat cu ochii pe show-ul „Românii au talent”, din câte am aflat. Nu sunt sigură de informaţie, pentru că nu am căutat cifrele oficiale, dar l-am auzit pe un tip (da, un tip, că nu ştiu cine era şi nici nu m-a interesat, aşa era de tâmp) la OTV. Din vocea aceluiaşi tip am mai desluşit vreo două chestiuni asupra cărora iar nu am nicio siguranţă, atât timp cât a vrut să zică - el, tipul - ceva despre două personalităţi ale muzicii româneşti dar ale căror nume nu şi le aducea aminte neam... Nu ştiu nici acum care ar fi fost primul cântăreţ, dar despre al doilea m-am prins repede, pentru că, după vreo două bâlbâieli, a zis că e „aia care cântă la Divertis”. Poc! M-a lovit informaţia senzaţională, nemaipomenită, şocantă şi în exclusivitate chiar în moalele capului. E vorba de Monica Anghel, mi-am zis. „La Divertis cântă doar Jojo!” m-a contrazis un alt tip din studioul viitorului preşedinte al României, de parcă mi-ar fi auzit gândurile. Nu zău, l-am contrazis eu în gând... Eu chiar am văzut mai multe fete care cântă în ultima vreme la „Divertişi”. Dar ce ştiu eu... nu sunt fan înrăit al show-ului marca ProTV, mă uit de cel mult trei ori pe an. Dar îmi place. Niciodată nu voi critica ceva doar pentru că nu m-a „prins” pe mine în mreje. Ştiu să respect opţiunile altora.
Ziceam de comentariile tipilor de la Oglinda TV. Am nimerit din pură întâmplare pe acest post, în timp ce butonam în căutarea unui post care să mă destindă după prima zi de muncă de după sărbători, care, orice s-ar spune, e a naibii de grea. Am auzit că nu pentru toţi... dar asta-i altă poveste. După cum ziceam, dau cu ochii de DDD. Sus, pe ecran, ceva despre un show trucat. De „Românii au talent” era vorba. Mi s-a părut interesant, cu atât mai mult cu cât îmi căzuseră mie sub ochi câteva titluri de presă despre asta, dar le ignorasem din lipsă de timp. Nu m-am uitat mai mult de şase-şapte minute la postul senzaţional al României. Dar mi-a ajuns pentru vreo doi ani. Fraţilor, îmi vine să dau cu toate cele de pereţi. Ne mai mirăm de gradul de incultură al românilor, când un post naţional condus de unul care se crede viitorul preşedinte al României are în studio nişte scursuri ale societăţii, incapabile să lege două vorbe, îmbrăcaţi cu haine parcă scoase acum din coteţul lui Grivei, nebărbieriţi şi care-şi scuipă interlocutorii în timp ce bolborosesc inepţii? CNA vede, oare, astfel de lucruri?
Mă rog, trebuie să mă calmez puţin. Să revin la oile mele. Deci, discutau tipii despre câştigătorul show-ului cu pricina. Nu mai zic ce era la gura lor, că iar mă enervez. Vreau să spun doar atât: nu mă aşteptam să câştige cel care a câştigat; aveam şi eu trei preferaţi, toţi cântăreţi; nu contest talentul tânărului de pe primul lor în a compune versuri pentru genul de muzică ales; nu am ţinut cu gălăţenii în mod special pentru că sunt gălăţeni, ci pentru că au talent; nu mă voi mai uita la viitoarea ediţie, pentru că m-au dezamăgit câteva lucruri. Punct. Ce atâtea comentarii?!
Marți, 03 Mai 2011 17:13

Şi totuşi, dacă n-ar fi presa...

Am scris acest editorial pe 3 mai, în ziua în care sunt sărbătoriţi oamenii de presă din toată lumea. Sărbătoriţi... vorba vine. Noi, ziariştii, suntem singurii care ne băgăm în seamă de Ziua presei. Şi, câteodată, nişte oameni politici organizează o întâlnire cu jurnaliştii, conştienţi fiind că au nevoie de ei şi e bine să „se dea bine” pe lângă cei care le pot face rău dar şi bine. Mie, personal, îmi plac aceste întâlniri, pentru că de regulă cei care le oganizează sunt oamnei care, dincolo de interesul personal, sunt oameni cu care lucrăm bine. Şi, de ce să nu recunoaştem, e o ocazie pentru noi, oamenii de presă, să ne întâlnim fără a fi pe fugă, la „vânătoare” de subiecte. De regulă ziariştii aleargă care încotro, fiecare pe domeniul său, şi rare sunt ocaziile de a se întâlni, să spunem, cei de pe cultură cu cei de pe politic.
Despre ce se întâmplă în zilele noastre cu presa am tot scris iar colega mea Mihaela a sintetizat această problemă într-un material apărut chiar de Ziua presei. Au vorbit despre asta şi cei de la Agenţia de monitorizare a presei. Nu vreau să repet cele deja spuse, ci să punctez câteva chestiuni legate de ceea ce ni se întâmplă nouă, ziariştilor, dintotdeauna.
Viaţa de ziarist nu e atât de uşoară şi nici atât de frumoasă cum cred unii. Startul e destul de greu, pentru că te loveşti de două probleme: una legată de reticenţa „surselor”, care te tratează extrem de circumspect o vreme, până ajung să te cunoască, iar cealaltă are legătură cu însăşi breasla din care vrei să faci parte, care e şi ea măcinată de lupte interne şi orgolii nemăsurate. Trebuie să lupţi pentru a te impune ca om de presă, în faţa colegilor şi a tuturor celor de la care vrei informaţii. În timp, lucrurile se rezolvă. Sau nu... De aceea unii abandonează această meserie la scut timp de la debut iar alţii după ani mulţi, într-un moment de lehamite. Rămâne, însă, „microbul”. Vă pot da zeci de exemple de colegi de breaslă care s-au reorientat, alegând altă profesie, dar care din când în când simt nevoia să scrie.
Referitor la nevoia de presă, nu cred că ar trebui să vorbim, pentru că e absurdă orice referire la inutilitatea sa. Merită, însă, să vorbim despre cum ne văd alţii pe noi şi cum ne vedem noi pe noi. Păi... „sursele” ne văd ca pe un rău necesar iar noi ne vedem ca pe nişte oameni indispensabili dar neiubiţi. Uneori nu ne iubim nici noi între noi...
Concurenţa în presă este la fel de acerbă ca în orice domeniu. Şi e firesc să fie aşa. Ce e nefiresc e faptul că uneori ne lăsăm folosiţi de oameni şi instituţii. Şi v-aş putea da mii de exemple. Unul dintre cele mai recente este cel legat de oprirea furnizării apei calde. Este evident războiul dintre Apaterm şi Electrocentrale şi presa trebuie să scrie despre asta. Toată presa, pentru că e o problemă de interes public! De aceea e de neînţeles de ce Apaterm a transmis joia trecută un comunicat şi un anunţ - cum că nu vom avea apă caldă două săptămâni - doar unor organe de presă. A doua zi, când a văzut ce s-a scris în ziare, Electrocentrale a transmis la rândul său un comunicat şi un anunţ - care spun contrariul - dar tot „pe sărite”. Noi nu ne-am „buricat” că am fost „evitaţi” de un şef de instituţie cu oarece probleme de orgoliu, aşa cum fac alţii. Dar avem o întrebare: ce vină au gălăţenii? Ei bine, de asta e nevoie de presă, ca să pună aşa o întrebare. Şi să primească răspuns!
Miercuri, 11 Mai 2011 01:18

Pentru cine tragi dungile, Mitică?

Iubesc primăvara. Mă umplu de energie când văd cum totul înverzeşte şi mi se umple sufletul de lumină când văd copacii înfloriţi. Această primăvară a început, însă, pentru mine, ca un taifun. Nici verdele ierbii, nici albul copacilor nu mi-au atras atenţia, preocupările personale distrăgându-mă de la frumuseţea acestui anotimp. Ce-i drept, nici vremea nu m-a ajutat să observ cum renaşte natura.
Sâmbătă, pe o vreme nu prea bună, am plecat la întâlnirea organizată cu ocazia Zilei presei, la Zătun. Cum spuneam, mă bucură aceste întâlniri cu ai mei colegi de breaslă. Dar, de ce să nu recunosc, cel mai mult m-a atras concursul de pescuit. Pescar înrăit, cum mă ştiu toţi, nu puteam să pierd aşa o ocazie. Şi nu am regretat nicio clipă. A fost prima zi din această primăvară când am simţit că e primăvară.
Am început să văd lucrurile din jurul meu şi... multe nu mi-au plăcut. Nu mi-a plăcut imaginea dezolantă a oraşului, în primul rând. Pe drumul de întoarcere de la Zătun am trecut, pe rând, de la agonie la extaz. Odată ieşiţi pe poarta complexului Zătun - administrat de Consiliului Judeţului şi care arată superb - am intrat pe un drum de care nu ştiu cine ar trebui să se ocupe, dar pe care îl cunosc de ani de zile şi niciodată nu a arătat în aşa hal. Ce-i drept, în ultimii ani a început ceva activitate economică în zonă şi probabil că utilajele grele i-au venit de hac asfaltului încins astă-vară. În fine... am intrat pe şoseaua Galaţi-Giugiuleşti. Dacă vrei să te simţi OM, circulă pe această arteră! Dar pregăteşte-te sufleteşte să intri în oraş pe la Port Bazinul Nou, pentru că ai nevoie de multă tărie. Nici nu vreau să ştiu ce cred străinii când intră în municipiul Galaţi, aflat la doar 8 kilometri de graniţă. Eu l-aş lua pe eternul şi fascinantul nostru primar şi l-aş plimba cu o maşină „normală” (adică nici într-un caz o maşină de teren) pe traseul Bazinul Nou-Elnav-Vamă, pe acolo, pe la piaţa ruşilor, cum i se spune. Mai întâi, însă, aş face două programări: una la service pentru maşină şi una la spital pentru pasagerul hurducăit.
Dacă urăsc ceva pe lumea asta, atunci e vorba de ipocrizie. Acesta este motivul pentru care nu voi comenta niciodată asupra săpăturilor de pe străzile din oraş, pentru că sunt conştientă că ISPA e cel mai bun lucru care i se putea întâmpla Galaţiului. Oraşul avea nevoie de ţevi noi şi, dacă asta înseamnă să spargi asfaltul... asta e. Trece el şi anul ăsta, care ar trebui să fie ultimul în care se sapă peste tot, de nu mai ştii pe unde să circuli.
Trebuie însă să fiu corectă până la capăt şi să spun că se lucrează de multe ori haotic: azi facem, mâine desfacem. Şi încă ceva: îmi spune şi mie cine a decis că trebuie trase peste noapte dungi albe pe asfaltul plin de gropi al Galaţiului? Nu că dungile n-ar fi necesare... dar aş vrea să fac o propunere: să mai pună la bătaie nişte vopsea albă şi să încercuiască acele cratere din carosabil în care ne rupem maşinile. Asta chiar ne-ar ajuta. Ştiu că ce spun eu nu e posibil, dar m-am săturat să scriu despre lucruri de bun simţ şi să văd cum sunt ignorată. Fac şi eu haz de necaz... O fac şi pe proasta dacă e nevoie... poate aşa atrag atenţia într-un fel, că văd că asta se caută: hoţia, prostia şi circul.
Marți, 17 Mai 2011 17:03

Avem nevoie de cultură

Ani de zile am tot spus că nu pot înţelege de ce românii par neinteresaţi de evenimentul cultural. Mă bazam pe ceea ce vedeam că se întâmplă în Galaţi, deşi eram conştientă de faptul că sunt zone ale ţării unde piesele de teatru şi concertele se desfăşoară cu casa închisă. Ca orice om, făceam comparaţii cu trecutul şi rezultatele nu erau deloc măgulitoare pentru Galaţi. Scriam, de exemplu, despre şocul avut la o piesă de teatru jucată de actorii gălăţeni la care am văzut multe, prea multe scaune goale, deşi piesa nu se juca de multă vreme şi era chiar o piesă bună. Am văzut prea puţini tineri în sală şi prea multe persoane cu fiţe, care se manifestau vizibil ca şi cum ar fi bifat în agendă încă o „socializare în interes de serviciu”. În fine... fiecare face cum crede. Eu, spre exemplu, nu merg la teatru ca să-mi etalez garderoba şi nici ca să mă vadă lumea cum mă culturalizez. Nu mă prezint cu o oră înainte de începerea piesei ca să mă proţăpesc pe hol cu ochii spre intrare şi să salut lumea cu o mină afectată, aşa cum am văzut că se practică. După ce se termină spectacolul ies discret şi rapid, nu rămân să fac conversaţie pentru a arăta unuia sau altuia cât am înţeles din piesă şi cât de mult mi-a plăcut cutare actor. O seară la teatru este pentru mine o ieşire în oraş alături de soţul meu, la un eveniment de natură să mă relaxeze şi pe care vreau să-l savurez fără eforturi de socializare care nu au nicio legătură cu actul cultural. Dacă vreau să socializez, merg în alte locuri.
Am înţeles, acum câteva zile, că românul vrea cultură, dar cultură fără fiţe. Discursurile pe un ton afectat, inaugurările şi lansările somptuoase nu sunt pentru toată lumea, ci doar pentru o categorie anume, care, culmea, e formată tocmai din oameni de cultură ai zilelor noastre.
În Noaptea muzeelor am vizitat trei muzee. Era o seară superbă de weekend şi, dincolo de dorinţa de a vedea expoziţii despre care doar scrisesem, îmi pusesem în cap să văd cât de mult îşi doresc oamenii să treacă pragul unor muzee. Dacă te poţi gândi că tineretul nu merge la muzeu din lipsă de bani, în acea noapte se eliminase şi această barieră. Şi tinerii au mers la muzeu. Nu ştiu cât de mult i-a entuziasmat ceea ce au văzut, dar am avut ocazia de a vedea cum cârcotaşii - erau destui în acea noapte - erau „gratulaţi” cu priviri dure de tineri care la acea oră din noapte ar fi putut fi oriunde în altă parte. Da, e adevărat, în unele muzee gălăţene te deziluzionează sărăcia exponatelor, dar chiar şi acel puţin care este îţi poate da un sentiment de... cum să-i spun... utilitate, nemurire...
Păcat că, în goana noastră după bani - trebuie să recunoaştem că astăzi aproape totul se reduce la bani - uităm că tânăra generaţie are nevoie de educaţie. Noaptea Muzeelor a fost o ocazie pentru părinţi să le insufle copiilor dorinţa de a vedea şi altceva decât ecranul televizorului sau al calculatorului. Cei care au profitat de această ocazie nu au cum să regrete. Copiii nu pot şti dacă îi atrage cultura sau nu decât dacă merg să vadă cu ochii lor.
Mai este un an până la alegeri şi deja de câteva luni, orice am face, ajungem invariabil să discutăm de politică şi de viitoarele scrutine. E drept că e foarte important ca cei care ne vor conduce din 2012 să fie cei mai potriviţi pentru ceea ce credem noi că trebuie făcut în ţara asta. Dar mai şi muncim sau ne preocupă doar asta? Ne-am dat de ceasul morţii şi la celelalte alegeri şi am ales până am cules. Câţi dintre noi pot spune că primarii, consilierii şi parlamentarii pe care îi avem acum sunt cei pe care ni i-am dorit? Să fim serioşi şi să recunoaştem că iese cine trebuie din punctul de vedere al organizaţiilor locale şi judeţene ale partidelor, pentru că, acolo se „coc” listele şi candidaţii. Ce folos că un anumit partid are câţiva oameni de bună calitate şi care ar putea da un nou curs comunităţii, dacă în cursă sunt aruncaţi lingăii şi cotizanţii? Alegătorul va fi nevoit să aleagă din ceea ce i se oferă. Cel mai bine se vede acest lucru acum, la Galaţi, cu un an înainte de alegerile locale.
Să recapitulăm. Avem două tabere importante: PDL (partid aflat la putere, deci cu bani şi influenţă la organizarea alegerilor) şi USL (o alianţă din care fac parte trei partide aflate în opoziţie, fiecare puternic în felul său). PDL va arunca în cursa pentru Primărie şi Consiliul Judeţului pe cei care în ultimii ani au fost obedienţi faţă de liderul local şi cel naţional, care nu au criticat şi au ridicat mâna atunci când a trebuit şi, musai, care au vărsat la partid bani frunoşi obţinuţi graţie funcţiilor sau contractelor obţinute de la şefii mai mari. Cât de buni sunt aceştia să ne conducă? Dacă vrem oameni fără coloană vertebrală, prefăcuţi şi obedienţi la momentul oportun... să-i votăm! Cu USL-ul lucrurile sunt mai grave. În loc de trei candidaţi la Primărie (din partea PNL, PC şi PSD) şi alţi trei la CJ, vom avea doar un candidat al USL la judeţ şi tot unul la municipiu. La fel şi la Tecuci. La cât de mari sunt bătăliile interne în USL pentru desemnarea acestora, sigur vom avea candidaţi la fel de „cernuţi”. E însă un aspect care trebuie notat: USL are de unde alege, oferta fiind chiar bună. Nu voi face acum o analiză a celor care ar putea fi aruncaţi în lupta din 2012, dar ceea ce-mi aud urechile despre frecuşurile dintre cele trei partide şi mai ales din interiorul lor mă face să cred că celebrele sondaje comandate la Centru, chipurile pentru a nu fi „mânărite” la Galaţi, fie vor scoate nişte rezultate care să „bată” cu ceea ce se doreşte aici, fie nu se va ţine cont de ele, scornindu-se motive de genul „e bun, ar fi votat de oameni, dar dacă ies la ivealăă nişte doare... mai bine nu mergem cu el” sau „cu el am avea şanse, dar dacă nu mergem cu celălalt, pleacă la alţii”. Şi lista poate continua. 
Cu alte cuvinte, la anul pe vremea asta vom alege din ce ni se oferă şi iar nu vom şti unde să punem ştapila, vom vota haotic şi vor fi declaraţi învingători unii pe care îi vom înjura patru ani. Patru ani în care nimic nu se va schimba în oraş şi judeţ, în care noi vom îmbătrâni urât, măcinaţi de lipsuri şi nevoi, dar mai ales fără a învăţa că nu noi avem puterea, nici măcar la alegeri, ci suntem doar nişte marionete care se lasă manevrate de câţiva băieţi deştepţi.
Disputa dintre autorităţile locale din Galaţi şi Brăila pe tema cartierului „Dimitrie Cantemir", construit de Primăria Galaţi pe teritoriul comunei brăilene Vădeni a judeţului Brăila, pare să nu se mai încheie.
Reamintim că autorităţile brăilene (Prefectura şi Consiliul Judeţului) au solicitat, în 2007, anularea tuturor autorizaţiilor de construcţie date pe terenul de 1.000 de hectare cedat Galaţiului prin hotărâre de guvern, pe motiv că, potrivit Legii privind împărţirea administrativ-teritorială a României, terenul cu pricina este parte integrantă a judeţului Brăila, deci doar autorităţile acestui judeţ pot dispune de el.
Tribunalul Brăila, prima instanţă care a judecat această cauză, a hotărât că autorizaţiile de construcţie pentru blocurile din cartierul Cantemir sunt nelegale şi trebuie anulate. Situaţia a devenit tot mai dificilă odată cu apropierea legerilor locale, deoarece şefii celor două instituţii care se războiau pe tema cartierului dintre Galaţi şi Brăila, respectiv primarul Galaţiului şi preşedintele Consiliului Judeţului Brăila, „vânau” încă un mandat. Deja în această luptă se implicaseră prea multe persoane: consilieri locali şi judeţeni, prefecţi, miniştri... La un moment dat, autorităţile locale din Galaţi şi Brăila, după ce s-au tot şicanat pe acest subiect, au declarat că doresc să se ajungă la o înţelegere, dar departe de ochii presei, pe care o făceau responsabilă de escaladarea „războiului”. Nu s-au înţeles, aşa că s-a continuat lupta în instanţă. Primăria Galaţi a atacat hotărârea Tribunalului Brăila la Curtea de Apel Galaţi. Au trecut alegerile din 2008, atât Dumitru Nicolae cât şi Bunea Stancu au obţinut mandatele pentru încă patru ani, dar războiul a continuat. Cu mai puţin patos, cei doi şefi au continuat să se contreze, dar presa le-a acordat mai puţină importanţă, lăsând justiţia să-şi spună cuvântul. Trebuie spus că la un moment dat până şi judecătorii au vrut să ajute părţile beligerante să ajungă la o înţelegere amiabilă, suspendând procesul. Tot nu s-au înţeles, aşa încât dosarul a fost repus pe rol. La mijlocul lunii trecute, Curtea de Apel Galaţi a desfiinţat decizia Tribunalului Brăila, declarând legale autorizaţiile de construcţie emise de Primăria Galaţi pentru construcţia de blocuri pe cele 1.000 de hectare aflate pe teritoriul comunei Vădeni din judeţul Brăila.

Vin alte alegeri locale, deci... război!

Decizia Curţii de Apel Galaţi este definitivă şi ne bucurăm că dă câştig de cauză Galaţiului. Numai că zilele trecute am avut parte un „deja vu”: cu un an înainte de alegerile locale, cartierul Cantemir este iar temă electorală. Preşedintele Consiliului Judeţean Brăila, Gheorghe Bunea Stancu, a anunţat vineri că va face recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru anularea deciziei date de Curtea de Apel Galaţi, care a hotărât că autorizaţiile de construcţie emise de Primăria Galaţi pentru blocurile ridicate în cartierul "Dimitrie Cantemir", situat în comuna Vădeni, pe raza administrativ-teritorială a judeţului Brăila, sunt legale.
"O instanţă care este chemată să respecte legea nu poate să spună că nişte autorizaţii emise de o autoritate care se numeşte Galaţi, pe teritoriul iudeţului Brăila, sunt legale. Este o mare prostie. Vom face recurs la Înalta Curte. Nu are cum să se respecte o decizie ca aceasta. Dacă instanţa respectivă a dat o astfel de decizie, atunci să-mi dea şi mie o decizie prin care am voie să dau autorizaţii de construcţie pe teritoriul Galaţiului", a declarat Stancu.
Nu ştim dacă se va ajunge la Înalta Curte, dar ştim că Stancu e un om foarte hotărât iar „înfrângerea” pe tema cartierului Cantemir e greu de „digerat”, mai ales că vin alegerile locale. Dumitru Nicolae nu mai are interes electoral pentru sine şi, oricum, la acest moment e în tabăra învingătorilor.
Pagina 17 din 29