Mirella AUR

Mirella AUR

Miercuri, 08 Iunie 2011 01:45

Galaţi - mai are vreo şansă acest oraş?

Nu e prima oară când îmi exprim totala nemulţumire vizavi de ceea ce se întâmplă în oraşul de la Dunăre, un oraş care pare condamnat să dispară de pe harta zonelor unde merită să mergi într-o vizită, să investeşti şi chiar să trăieşti. Nu e vina unui singur om, deşi ani de-a rândul l-am acuzat pe edilul şef pentru această inerţie care a transformat Galaţiul într-un oraş aproape mort. Rămân în continuare la părerea mea că cel care ne este primar de şapte ani are o mare parte din vină. La fel ca şi predecesorul său... Nu pentru că aceştia ar fi nişte oameni lipsiţi de orice fel de calităţi. Din păcate, le-a lipsit viziunea privind viitorul acestui oraş. S-au mulţumit să facă doar munca de moment, s-au pierdut în detalii insignifiante, precum văruitul bordurilor şi plantatul floricelelor primăvara. Unul a dat autorizaţii cu toptanul, transformând Galaţiul într-un oraş de buticari şi garajişti, iar celălalt, pentru a nu face ce a făcut predecesorul, nu a dat nici măcar autorizaţii de demolare pentru dărăpănături. Totuşi, cum spuneam, nu e doar vina lor. Avem un Consiliu Local, avem funcţionari publici şcoliţi şi plimbaţi pe-afară pe banii noştri, avem city manager, teatre cu fonduri de la bugetul local... Asta ca să vorbim doar de ceea ce înseamnă administraţie publică locală.
Salvarea Galaţiului poate veni, însă, şi din alte zone, nu neapărat de la administraţie. Asta s-a văzut în ultima vreme, când, graţie unor oameni care chiar vor să se implice în viaţa comunităţii, au reuşit să oraganizeze câteva evenimente care au atras atenţia asupra Galaţiului şi pentru lucruri bune care se întâmplă aici, nu doar pentru nenorociri numai bune pentru jurnalele centrale avide de senzaţional. S-au reunit la Galaţi IMM-iştii din toată ţara, apoi femei de afaceri din toate colţurile României, umează tinerii întreprinzători... Au început să se organizeze aici festivaluri naţionale şi intenaţionale, gale, olimpiade... Parcă se mişcă ceva. Şi, cum spuneam, nu porneşte totul de la un singur om, semn că s-ar fi putut şi până acum. Cum spunea George Bernard Shaw: „Când este voinţă, este şi cale de mers”. Acest citat „trona” pe holul liceului pe care l-am absolvit în 1986 şi ajunsesem să fac o obsesie pentru acesta, pentru că treceam pe lângă el de cel puţin două ori pe zi. La fel şi pe lângă panoul - cât de mereu actuale sunt unele lucruri! - pe care stătea scris „Unde mai mergem?”. Chiar aşa: unde mai mergem noi, gălăţenii, în weekend? Duminică, spre exemplu, parcă înnebunise Galaţiul. La Grădina Botanică, unde era ultima zi a Expo Flora, era teroare, nici măcar nu te puteai apropia de intersecţie. Pe Faleza Inferioară, în Grădina Publică, Parcul Cloşca... era potop de lume. Păi unde să se ducă 300.000 de oameni dacă vor să iasă din casă? Dacă opţiunile ar fi diverse, nu ne-am comporta precum turma scăpată din ţarc iar ieşirile ar însemna relaxare, nu oboseală cruntă făcând slalom într-o mare de oameni. Dar pentru asta trebuie, repet, viziune. Şi voinţă...
Cu ceva vreme în urmă am primit o invitaţie pentru a participa la un eveniment care mi s-a părut din start a fi interesant. Din păcate, câteva probleme de serviciu m-au ţinut ţintuită la redacţie. Am primit, însă, ulterior, un semn de la organizatori, care probabil au vrut să-mi răsucească elegant cuţitul în rană. Glumesc, desigur... Citind despre modul în care a decurs evenimentul respectiv, m-am simţit mândră că sunt gălăţeancă. Şi se pare că nu sunt singura... Dar să vă spun despre ce este vorba: în zilele de 3 şi 4 iunie a avut loc în municipiul Galaţi Conferinţa Naţională a Coaliţiei Asociaţiilor Femeilor de Afaceri din România (CAFA), în organizarea Asociaţiei Femeilor Întreprinzătoare din România (AFIR) Galaţi, cu tema „Tu eşti schimbarea”, la care au participat 55 de femei de afaceri reprezentante a 11 asociaţii din ţară. La această a noua ediţie, femeile de afaceri şi-au propus să găsească modalităţi concrete prin care pot contribui la schimbarea în bine a comunităţilor locale în care îşi desfăşoară activitatea. Am aflat că au participat asociaţii ale femeilor din Galaţi, Timişoara, Bucureşti, Braşov, Cluj, Constanţa, Vâlcea, Călăraşi... fiecare cu propria denumire, dar toate având un numitor comun: femeile cu iniţiativă în domeniul economic şi-au unit forţele pentru a putea face mai mult. Nu mai e un secret că modelul actual al femeii de afaceri din România presupune implicarea în toate domeniile: familie, carieră profesională, politică şi comunitate. Se pare că femeile de la Galaţi au dovedit că pot să le facă pe toate, pentru că la final au primit aprecieri din partea colegelor din ţară pentru modul cum au organizat evenimentul de aici. Preşedinta AFAR - Timişoara, Maria Grapini, originară din Galaţi, la sfârşitul evenimentului, în timpul unei plimbări pe Dunăre cu o navă de agrement, i-a mărturisit preşedintei Asociaţiei Femeilor Întreprinzătoare – Galaţi, Gabriela Chiriac: "Îţi spun că m-ai făcut să mă mândresc că sunt gălăţeancă". Ce-i drept, la Galaţi se întâmplă în ultima vreme şi lucruri frumoase. Merită să vorbim despre ele.
Miercuri, 15 Iunie 2011 18:05

Reorganizare sau dezorganizare?

Greu cuvânt acesta, reorganizare. Şi interesant, în acelaşi timp.
Îmi place organizarea. Cuvântul sună bine şi îmi provoacă un sentiment de linişte. Sunt o persoană organizată iar atunci când totul în jurul meu este organizat mă simt bine. Din când în când simt nevoia de o reorganizare. Asta îmi dă un sentiment plăcut, de nou început. Nu-mi place, însă, cuvântul, care îmi provoacă o stare de nesiguranţă. Asta până reuşesc să mă organizez, adică să pun în aplicare reorganizarea după un plan bine... organizat. După aceea mă cuprinde din nou sentimentul de linişte. V-am zăpăcit, nu-i aşa? Şi pe mine m-au zăpăcit iniţiatorii reorganizării administrativ-teritoriale...
Spuneam că o reorganizare din când în când face bine. Acasă mai schimbi o mobilă, mai reaşezi cărţile în bibliotecă, borcanele în cămară şi rufele în şifonier. Operaţiuni pe care nu le faci decât dacă simţi că e dezordine. Odată cu implementarea noii modalităţi de organizare mai faci şi puţină curăţenie, mai arunci chestiile inutile, stricate sau periculoase. Probabil că asta au în cap şi cei de la PDL: să scape de ceva inutil sau periculos. Altfel... nu prea văd utilitatea. Chestia cu economiile la buget mi se pare o inepţie, atât timp cât orice reorganizare administrativ-teritorială presupune costuri imense. Şi nu mă refer la acele costuri prevăzute în documentele dezvăluite de presă, unde se vorbeşte relocarea oamenilor, sedii noi... Nu poate fi vorba de aşa ceva. Vor fi aceiaşi oameni (desigur, „cernuţi” bine) în aceleaşi clădiri, cu aceleaşi „scule”. Vor fi, însă, alte softuri şi alte tipuri de documente. Asta va costa ca naiba. Avantaje pentru cei de la putere? Vor putea detrona oamenii puşi de alţii şi vor putea face pierdute nişte informaţii „fierbinţi”. Ştiţi cum e... la fiecare mutare se pierde câte ceva.
Nu aş vrea să se înţeleagă că sunt cu totul împotriva reorganizării administrativ-teritoriale. Cum spuneam, din când în când e nevoie de o „curăţenie” şi cel mai bine o poţi face când reorganizezi. Numai că treaba făcută pe fugă şi fără un plan bine pus la punct creează dezorganizare.
Cine îi împiedică pe guvernanţi să înceapă o comasare a serviciilor din teritoriu pentru a vedea cum funcţionează treaba? Sunt atâtea servicii descentralizate a căror activitate din teritoriu este aproape de zero... Nu vreau să dau exemple, ca să nu sară ca arşi nişte neica nimeni cu fotolii sub fund şi vânt sub calota craniană. Ştim cu toţii, însă, că în trecut au fost încercări de acest gen şi cred că mai sunt şi acum servicii care au o conducere pentru mai multe judeţe şi în fiecare judeţ există birouri care aduc aceste servicii aproape de cetăţeni. Deci se poate. Numai că eu am temerea că în spatele acestei reorganizări administrativ-teritoriale se află de fapt interese care ţin se (ne)siguranţa naţională. Tocmai din acest motiv nu ar trebui să ne pripim. Zic şi eu... de parcă ar ţine cont cineva de ce zicem noi.
Piesa programată să se joace în această seară de la ora 20.00 pe scena Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galati nu va mai avea loc, am aflat de la organizatori. Actorii din piesa „Scapino” au fost aşteptaţi cu nerăbdare de gălăţenii amatori de teatru de calitate, dar se pare că au intervenit unele probleme, aşa încât nu vor mai putea veni la Galaţi decât pe 17 octombrie. Cei care doresc, pot păstra biletele pentru atunci, dar există şi posibilitatea de a solicita returnarea contravalorii acestora.
Miercuri, 22 Iunie 2011 17:44

Ne merităm soarta

Suntem săraci. Noi, românii, alături de bulgari, suntem cei mai săraci din Europa. Dar pe cine interesează asta? Pe guvernanţi şi parlamentari, în niciun caz. Averile lor cresc văzând cu ochii, neţinând cont de nicio criză şi de nicio austeritate, pe care o tot trâmbiţează, însă, pentru noi, ceilalţi. Ca să-şi ascundă furtişagurile, cei care ne conduc au la îndemână instrumente bine puse la punct tot de ei, cei care au făcut legile. Şi-au lăsat portiţe de scăpare şi acum ne prostesc în faţă că luxul în care huzuresc are la bază doar munca şi... donaţiile, moştenirile sau împrumuturile de la rude şi prieteni.
Oameni buni, toţi avem rude şi prieteni care ţin la noi, dar totul e până la ban! Câţi dintre dumneavoastră se pot lăuda că bunicul le-a donat jumătate de milion de euro? Am avut şi eu bunici - Dumnezeu să-i odihnească! - dar n-am primit un şfanţ de la niciunul, deşi nu erau cei mai săraci din satul lor. Fiecare a avut o droaie de copii - nici nu le mai ştiu numărul unchilor şi mătuşilor - şi tot ce au avut moşnegii le-au împărţit odraslelor. Mama mea, de exemplu, nu a primit nimic de la părinţi cât au trăit aceştia iar după moartea tatălui său a „moştenit” o nenorocită de cratiţă de tuci din care se adăpa Laica, mult prea iubita căţeluşă a bătrânilor. Ulterior cratiţa a ajuns la mine iar eu am „donat-o” socrilor mei. Ce avere, oameni buni? Şi oamenii ăştia - bunicii, şi părinţii mei, care sunt acum cu toţii într-o lume mai bună, sper - au muncit toată viaţa lor ca nişte robi.
Cred că nu m-am născut în ţara care trebuia, în familia care trebuia şi în zodia potrivită. Sau pur şi simplu nu am mâncat... ce trebuia când am fost mică.
Să nu mă înţelelegeţi greşit: nu port pică celor care sunt bogaţi sau au rude bogate. Doamne fereşte! Mereu am spus că nu îmi doresc să trăiesc în lux, pentru că pe mine mă fac fericită lucrurile mărunte, cum ar fi o partidă de pescuit pe săptămână, o baie în mare o dată la câţiva ani, o seară cu prietenii din când în când, cititul seara, după ce dispare zgomotul oraşului, o discuţie „jucăuşă” cu fiul meu... Lucruri simple.
Cunosc oameni care trăiesc în lux dar pe care nu îi mulţumeşte nimic. Pe aceştia nu îi fericesc deloc. Mi-e milă de ei, pentru că, în goana lor după bani, uită să trăiască. Ce-i drept, din când în când, privind pontoanale de care sunt legate „bărcuţele” bogaţilor acestui oraş, mă gândesc la ce bine mi-ar prinde să am posibilitatea financiară de a merge la un pescuit în Deltă. Dar e bine şi aici, la doi paşi de casă, alături de soţul meu, împreună cu prietenii. Îmi este bine. Nu sunt un om bogat, dar îmi este bine. Din când în când mă mai apucă, însă, câte o stare de apăsare. Îmi lipseşte fiul meu, care e nevoit să muncească departe de casă pentru că aici nu a putut face faţă spiritului pur mioritic. Îmi lipsesc mama şi sora mea, pe care le-am pierdut în ultimele luni, răpite de boli care în alte ţări se tratează cu succes. Şi uite aşa mă apucă din nou o stare de nervozitate, de... nu ştiu cum să-i spun, dar e un fel de conştientizare a neputinţei de a schimab lucrurile în ciuda tutUror zbaterilor. SocietateA românească nu are şanse de salvare. Păcat... dar ne-am făcut-o cu mâna noastră şi, în ciuda faptului că suntem conştienţi de asta, nu ne învăţăm minte. Ne merităm soarta.
Joi, 30 Iunie 2011 03:00

E haos pe străzile Galaţiului

Nu ştiu, poate că mi se pare mie, dar parcă şoferii au luat-o razna în ultima vreme. Ce-i drept, şi eu sunt cam exigentă şi mă comport atât la volan cât şi ca pasager „copilot” de parcă aş fi instructor auto. Dacă m-aţi auzi cum comentez manevrele celor din trafic... Da, soţul şi fiul meu sunt disperaţi, sunt chiar cicălitoare. Măcar pe ei îi pun la punct. Ce-i de făcut, însă, cu ceilalţi participanţi la trafic? Am văzut în ultima vreme o mulţime de accidente groaznice produse din cauza inconştienţei vreunui şofer şi în care au avut de suferit persoane absolut nevinovate. Poate din acest motiv în ultimele zile am devenit prea puţin îngăduitoare cu cei care se comportă la volan de parcă tot drumul e al lor şi nimic în jur nu contează.
Există două explicaţii, din punctul meu de vedere, pentru circulaţia haotică din oraş: ori au primit carnet toţi neaveniţii, după ce au făcut o şcoală trecând ca gâsca prin baltă şi au dat un examen la care examinatorul a fost extrem de indulgent, fie şoferii au început să se considere nemuritori iar poliţiştilor nu le pasă.
În această dimineaţă (miercuri, adică, atunci când scriu acest editorial) am coborât din bloc, m-am îndreptat spre locul în care aveam parcată maşina şi, aşteptând să vină şi soţul meu, am privit intersecţia din apropiere. Mi-a îngheţat inima de vreo două ori văzând cum ies în şoseaua principală câţiva şoferi. Poate din acest motiv tot drumul am fost cu nervii în pioneze. Din Micro 18 până în Þiglina 1 am crezut că o iau razna: dacă aş fi avut o putere, aş fi tras pe dreapta... nu ştiu câte maşini. Oare şoferii gălăţeni nu mai ştiu să conducă, nu mai cunosc nicio regulă de circulaţie?
Nu sunt adepta educării prin constrângere, nu cred că sute de poliţişti scoşi în stradă pe post de sperietori sau încasatori pentru bugetul statului rezolvă problema. Totul porneşte de la bunul simţ şi consecvenţa pentru lucrul bine făcut: instructorul să te înveţe cum să conduci, examinatorul să te examineze serios, poliţistul de la Rutieră să fluidizeze traficul şi să te tragă de mânecă atunci când greşeşti, iar tu, şofer conştient, să te comporţi ca şi cum chiar ţi-ar păsa de viaţa ta, de maşina pe care ai dat bani mulţi, de copiii pe care îi ai lângă tine şi de toţi cei care îţi ies în cale cât eşti la volan.
Nimeni nu este perfect. Toţi mai greşim când suntem la volan, fie pentru că suntem grăbiţi, fie pentru că suntem distraţi sau doar obosiţi. Important este să fim conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi să procedăm în consecinţă. Nu cred că are vreo legătură cu oboseala faptul că un şofer face slalom printre maşini la semafor. Poate cu graba... Graba către ce? Ce e mai imporant decât viaţa lui şi a celor din jur?
Nu mai vorbesc acum de zgomotele infernale care tulbură noaptea, când maşini puternice sunt ambalate la maxim pentru a vâna câinii şi pisicile din cartier: huruit de tobe de eşapament, schelăit de animale şi scârţâit de frâne. Asta e altă poveste din oraşul de la Dunăre, unde totul este posibil chiar sub nasul celor pe care îi plătim - mult, puţin... e discutabil - să aibă grijă de siguranţa şi confortul nostru.
Miercuri, 06 Iulie 2011 03:00

Un dezastru previzibil

Nu am ce face, trebuie să atac şi eu acest subiect. Dacă nu v-aţi săturat de comentariile pe marginea dezastrului de la Bac, atunci vă rog să citiţi şi expozeul de mai jos. Nu voi vorbi despre ceea ce am citit prin cărţi sau reviste şi nici despre ce am auzit la colţul străzii, ci doar din experienţa proprie. În primul rând vreai să vă spun că o vreme m-a bătut şi pe mine gândul să devin profesor. Se întâmpla în anul 1996, când, fiind studentă la zi la Adminstraţie Publică, am decis să urmez în paralel şi cursurile de pedagogie. Nu ardeam de nerăbdare să devin pedagog, dar aveam un copil în clasa a doua şi am dorit să învăţ mai multe pentru o mai bună relaţie cu el. Totul a fost bine şi frumos până în anul trei, ultimul, şi cel în care trebuia să fac practică şi să dau examenele pentru diplomă. Până atunci, ca studentă mai mult decât conştiincioasă, în ciuda faptului că aveam 32 de ani, un job de noapte, casă, soţ şi copil la şcoală, trecusem cu brio prin toate examenele. Şi, cum spuneam, a venit anul de graţie 1999, când am intrat în practică la unul dintre cele mai bune licee. Am fost repartizată la o doamnă profesoară al cărei nume mi l-am şters repede din memorie. Am să explic... Practica la liceu decurgea cam aşa: vreo două săptămâni asistam la orele doamnei în cauză iar la final predam şi noi, sudenţii, pe rând, la o oră. Din prima zi am primit, însă, o lovitură extrem de dură şi ulterior o lecţie. Doamna de care vă spun venea la ore îmbrăcată mai mult decât modest. Poate nu-şi permite mai mult, mi-am zis. Apoi am văzut că vine zile la rând cu aceleaşi haine, cu acelaşi noroi pe pantofi şi acelaşi dres cu ochiurile rupturilor din ce în ce mai mari. Aproape că nu mă mai puteam concentra la ceea ce spune, fiind pur şi simplu hipnotizată de modelul făcut pe picior de dresul rupt. Apoi, într-o zi, s-a întâmplat nenorocirea... În timpul unei ore, un elev care se hârjonise tot timpul cu cei din jur s-a ridicat şi a plecat spre uşă, moment în care profesoara l-a întrebat - cu voce temătoare! - unde pleacă. Băiatul s-a hlizit şi a ieşit trântind uşa. Profesoara... nicio reacţie, stătea stană de piatră. În acel moment liniştea a fost spartă de vocea unui alt băiat: „Lăsa-ţi-l, doamnă, că se duce şi el la baie să facă o l..ă. Dacă aţi fi o doamnă de gaşcă, i-aţi trimite şi o fată, să nu se chinuie singur!”. Profesoara... nicio reacţie... ca şi cum nu ar fi auzit nimic, deşi ultimele cuvinte stârniseră un vacarm în clasă. S-a sunat şi toţi au zbughit-o pe uşă, deşi profesoara era încă acolo, stană de piatră, cu lecţia neterminată. Peste câteva zile, când mi-a venit rândul să predau, la altă clasă, am avut surpriza plăcută de a vedea cum „elevii mei” îmi sorbeau cuvintele şi, când s-a sunat de ieşire, au rămas ţintuiţi în bănci. Acolo i-a găsit „doamna profesoară” şi după ce s-a sunat de intrare. Renunţaseră la pauză ca să mă asculte pe mine povestindu-le (în afara lecţiei!) despre şomaj! La sfârşitul orelor, „doamna” mi-a înmânat caietul de practică, ţinând să precizeze: „Te-am depunctat pentru că nu te-ai încadrat în timp”. Atunci mi-am jurat că nu voi intra niciodată în acest sistem. Încă mai aştept ca cineva să-mi demonstreze că am greşit...
Miercuri, 13 Iulie 2011 03:00

Noi nu ne mai facem bine...

Mai există şanse pentru societatea românească să redevină ce-a fost şi mai mult de atât? Eu constat, zi de zi, că nu prea mai sunt speranţe. Am citit astăzi rechizitoriul celor de la DNA prin care 17 persoane sunt trimise în judecată pentru că au fraudat Bac-ul de anul trecut la Galaţi. Ruşinos... Ruşinos pentru cadrele didactice care s-au pretat la aşa ceva, constituind o adevărată reţea de trafic de influenţă şi luare de mită. Ruşinos şi pentru elevii care au trecut ca gâsca prin baltă în cei patru ani de liceu, bazându-se pe faptul că la examenul de maturitate vor trece pe bază de... plic. Ruşinos pentru părinţii care s-au dus zi de zi la slujbă, au tras din greu iar banul obţinut cu sudoarea frunţii l-au „investit” în salvarea in extremis a odraslelor chiulangiţe. Aceşti părinţi s-au lăsat prostiţi de copii şi s-au minţit pe ei înşişi, aruncând în societate oameni care nu vor fi capabili niciodată să se ridice pe propriile picioare, ci doar prin hoţie. Ruşinos pentru întreaga societate românească, cea care a tolerat aşa ceva ani de-a rândul. E o ruşine chiar şi pentru noi, cei din presă, pentru că ne mirăm ca proştii de notele la Bac-ul din acest an. Să vă spun ceva: eu cred că şi aceste note, aşa mici cum sunt, sunt prea umflate. Sunt convinsă că profesorii au fost destul de indulgenţi la corectură, pentru că şi ei au fost şocaţi de calitatea slabă a lucrărilor şi s-au gândit că nu e cazul să se vadă, totuşi, cât de slab pregătiţi sunt elevii care le-au trecu prin mână. În plus, l-am auzit pe inspectorul şcolar general când a recunoscut că acele camere de supraveghere au doar rolul de sperietoare. Cu alte cuvinte, ceea ce se filmează nu mai analizează nimeni ulterior, decât dacă va fi o reclamaţie de undeva cum că într-un centru de examinare s-a întâmplat ceva necurat. Nu stă nimeni să se uite sute de ore pe casetele de la examene, urmărind orice mişcare din toate sălile. S-a mers pe principiul „frica păzeşte bostănăria”. Deşi s-ar putea să-mi atrag un noian de înjurături de la cei ce citesc aceste rânduri, eu rămân fermă pe poziţie: da, îl felicit pe inspectorul general de la Galaţi pentru ideea avută anul trecut şi pentru faptul că a reuşit să convingă ministerul că nu poţi avea un examen corect dacă nu intri cu buldozerul - a se citi camerele de supraveghere - în şcoli. Salut, de asemenea, ideea viceprimarului Ciumacenco de a-l aduce pe Big Brother la Direcţia de Urbanism din Primărie. La câtă mită s-a dat la această Direcţie şi câte nenorociri s-au avizat în acele birouri... cineva trebuia să ia taurul de coarne. Să vedem şi cu ce rezultate. Aştept cu interes măsuri drastice şi în alte domenii, deşi... nu văd cum s-ar elimina, spre exemplu, mita din spitale. Aş avea eu nişte idei, dar... trebuie să se şi vrea. În fine... e mult de muncă în ţara asta pentru a mai însănătoşi unele domenii. Din păcate, puţini sunt cei care vor să facă ceva şi sunt şi mai puţini cei care şi reuşesc să facă ceva bun. Uitaţi câte rateuri a dat PDL. Cum e posibil să fii la putere, să te baţi cu pumnul în piept că vrei să stârpeşti corupţia, lenea etc... dar să nu-ţi iasă? Asta înseamnă ori făţărnicie ori incompetenţă. Oricum, nu e de bine.
Numărul firmelor înfiinţate în prima jumătate a anului a crescut cu 21% faţă de aceeaşi perioadă a anului. Oficiul Naţional Registrul Comerţului anunţă că în cele 6 luni au fost înmatriculate peste 70.000 de firme. Vestea mai puţin bună este că 11.000 de firme au intrat în insolvenţă în primele şase luni ale anului, aproape la fel de multe ca în 2010. Potrivit datelor Registrului Comerţului, în primele şase luni a crescut accentuat mai ales numărul firmelor noi din domeniile: distribuţia apei şi salubritate, agricultură, construcţii şi intermedieri financiare. Comerţul cu ridicata şi cu amănuntul rămâne sectorul care atrage cele mai multe firme noi. În total, au fost înmatriculate aproape 71.000 de companii noi în primul semestru din acest an, cu 21% peste nivelul din 2010. În schimb, a scăzut semnificativ numărul firmelor care s-au dizolvat şi radiat voluntar sau care şi-au suspendat temporar activitatea. Circa 19.000 de firme au ales radierea, cu aproape 84% mai puţine ca în 2010. Alte aproape 1.900 s-au dizolvat, în scădere cu 62,5% faţă de anul trecut, iar aproape 12 mii de firme şi-au suspendat activitatea, comparativ cu peste 42 de mii în prima jumătate din 2010. Astfel încât la 30 iunie erau activi în România circa 913 mii de agenţi economici, din care 275 de mii Persoane Fizice Autorizate iar 638 de mii, persoane juridice. Tot în prima jumătate a anului aproape 11 mii de firme au intrat sub incidenţa Legii 85 pe 2009, adică în procedură de insolvenţă. Vestea ceva mai proastă este că, în ciuda revenirii economice, numărul companiilor intrate în insolvenţă a scăzut cu numai 141 de firme faţă de primul semestru din 2010. 19.272 de comercianţi activi în judeţul Galaţi Analizând cifrele puse la dispoziţie de Registrul Comerţului, constatăm că şi la Galaţi, ca de altfel la nivelul întregii ţări, în primele şase luni ale acestui an şi-au suspendat activitatea mai puţine firme: doar 278, în condiţiile în care anul trecut în aceeaşi perioadă (ianuarie-iunie) se supendaseră nu mai puţin de 967 de firme. Şi numărul firmelor dizolvate a scăzut: 128 de firme în perioada ianuarie-iunie 2011 faţă de 194 în perioada similară a anului trecut. A crescut, în schimb, numărul firmelor radiate voluntar: 631 în primele şase luni din 2011 faţă de 531 în primul semestru din 2010. S-au înmatriculat, însă, mai multe firme în această perioadă, adică 1.842 în primele şase luni ale acestui an, în condiţiile în care în perioada ianuarie-iunuie 2010 se înmatriculaseră doar 1.529. Una pestre alta, la sfârşitul lunii iunie a acestui an Galaţiul are 19.272 de comercianţi activi din punct de vedere juridic: 13.216 persoane juridice şi 6.056 PFA-uri. Din păcate, în fiecare lună se înregistrează zeci de cazuri în care firme gălăţene intră sub incidenţa Legii 85 pe 2009, adică în procedură de insolvenţă: ianuarie - 81, februarie - 61, martie - 83, aprilie - 56, mai - 70 şi iunie - 46.
Joi, 21 Iulie 2011 03:00

Opriţi tembelizarea românilor!

Dacă are cineva voinţă, cu adevărat, în această ţară, pentru a face ordine în societatea românească, atunci să se ridice şi să facă ceva pentru a opri îngenuncherea acestei naţii. Am ajuns să îmi fie ruşine de ţara în care trăiesc, de oamenii care mă înconjoară şi de idioţeniile pe care le văd şi le aud. În ultima vreme mi se întâmplă din ce în ce mai des să văd la televizor lucruri care mă fac să bâjbâi tremurând după telecomandă pentru a schimba postul. Am început să-mi schimb obiceiurile de consum în ale televiziunii, presei şi evenimentelor culturale, pentru că nimic nu mai e aşa cum simte sufletul meu că ar trebui să fie. M-a umplut de scârbă emisiunea lui Măruţă cu femeia cu sânii de oţel, mi s-a acrit de manelişti şi femeile lor, de tinere cu picioarele până în gât şi tampoanele la vedere, de politiceni care „nu ştie ce vorbeşte”... Nu înţeleg: încotro vrea societatea noastră să se îndrepte? Care ne sunt modelele? Am trecut acum câteva seri, întâmplător, peste postul OTV, pe care îl consider întemeietorul „tembeliziunii”. Dan Diaconescu va intra în istorie, va fi studiat la facultăţile de jurnalism. Teamă îmi e că va fi studiat la modul pozitiv, nu va fi dat ca exemplu la capitolul „aşa nu”. După apariţia acestui om şi a postului său, chiar cei care l-au blamat au început să-l urmărească frecvent, să-l citeze şi să-l copie. Aşa au apărut emisiunile de doi lei de pe toate posturile comerciale. La început ne-a plăcut. Era altceva, ne destindeam şi noi. Acum lucrurile au luat o amploare nebănuită şi, culmea, ceea ce se întâmplă a devenit să se considere normalitate. Cum spuneam, am nimerit întâmplător pe OTV în momentul în care pe ecran se dădea de ceasul morţii un individ cu figură dubioasă care susţinea că i-a fost furat un rinichi. Ştiu că astfel de lucruri se întâmplă în unele ţări, dar la noi nu am auzit de aşa ceva. În plus, tipul era îmbrăcat cochet, vorbea zeflemitor... Ca să nu mai spun că de un astfel de caz se află în secunda în care omul se trezeşte din anestezie, ajunge la o cameră de gardă sau la poliţie, nu la OTV, după luni sau ani. „Făcătura” mi s-a confirmat imediat, când a intrat în legătură directă mătuşa individului, o femeie care, cu mult bun simţ, i-a cerut moderatorului să-l scoată de pe post pe nepotul mincinos, pentru că de fapt el şi-a vândut rinichiul dar nu a mai primit şi ultima tranşă de bani, motiv pentru care a mers la Parchet şi a făcut un autodenunţ şi totodată o înţelegere cu procurorii. Aşa parcă mai vii de acasă... Asta da, o cred. Mă întreb, însă, câţi dintre cei care ai văzut fie şi câteva minute din acea emisiune au ajuns la aceeaşi concluzie ca mine şi câţi s-au lăsat convinşi de individul adus de Diaconescu să ne prostească în faţă doar pentru creştrerea audienţei. În seara următoare, la acelaşi post, l-am văzut pe patronul DD pozând în viitorul preşedinte al românilor. Eu nu l-aş pune nici preşedinte de bloc, dar... cine sunt eu să vorbesc în numele tuturor? Eu am doar un vot nenorocit, în timp ce milioane de oameni gândesc aşa cum vrea Diaconescu. Ce să fac? Să mă ascund în gaură de şarpe şi să cedez dreptul la opinie adepţilor lui DD? Sau celor mult mai stilaţi şi mai tupeişti, care au intrat în politică pentru a-şi ostoi setea de bani şi putere? Încă nu m-am tâmpit până într-atât. Încă...
Pagina 18 din 29