Mirella AUR

Mirella AUR

Miercuri, 13 Iunie 2012 03:00

Între optimism şi pesimism

A trecut şi 10 iunie. Am votat iar acum vedem ce-a ieşit. Dacă ne place sau nu... asta depinde de aşteptările fiecăruia. Eu, una, am învăţat, în peste 44 de ani de viaţă, perioadă în care am trecut prin multe, că nu poţi vedea totul în alb sau negru, că nu poţi judeca înainte de a fi corect informat şi că nimic nu e ceea ce pare. Ultimii ani m-au învăţat multe, dar nu pentru că am eu mintea mai coaptă, ci pentru că viaţa mi-a dat câteva lecţii grele. În urmă cu patru ani am primit o lecţie care m-a „călit” pentru 2012. Am mai scris despre asta, dar revin, pentru a mă face înţeleasă. L-am cunoscut pe Dumitru Nicolae în 1999, când era consilier judeţean. La scut timp, în iarna lui 2000, după decesul preşedintelui Angheluţă, Nicolae a prelut şefia CJ, pentru scurt timp, pentru că au venit alegerile şi a fost ales primar, detronându-l pe Durbacă. Câte speranţe şi-au pus gălăţenii în Nicolae... Al doilea mandat al său a venit firesc, pentru că... Nicolae nu era Durbacă. Din păcate, Primăria avea câteva „bube” pe care Nicolae nu le-a tratat, lucru pe care i l-au reproşat mulţi, printre care şi eu, într-o discuţie avută în 2007, când i-am şi spus că nu merită al treilea mandat dacă nu schimbă câteva lucruri. În acel moment, relaţia mea cu Nicolae a luat o turnură urâtă, în sensul că timp de un an şi jumătate, până după alegerile din 2008, ne-am contrat mai mult decât evident. La alegerile din 2008, însă, am primit o lecţie, dură pentru mine ca om şi ca jurnalist. Poate că Nicolae nu merita al treilea mandat, dar politicienii din celelalte partide nu au oferit un contracandidat mai bun, aşa că... da, Nicolae a fost atunci cea mai bună variantă pentru Galaţi. Am aşteptat alegerile din 2012 pentru schimbare, dar fără a mai vedea în Nicolae răul cel mai mare. Ceea ce s-a întâmplat în plan politic în perioada premergătoare alegerilor din acest an mi-a întărit convingerea că nimic nu e ceea ce pare, că în politicieni nu trebuie să ai încredere şi că nu e bine să ai aşteptări prea mari nici de la electorat. Când am văzut cine sunt cei aruncaţi în luptă la alegerile locale, m-am convins că viitorul nu ni-l decidem noi, ca indivizi, ci politicienii ne dau de ales din ceea ce vor ei. Desigur, decizia finală aparţine majorităţii şi trebuie acceptată. Cu optimism sau cu pesimism, trebuie să acceptăm ceea ce avem. Pe Marius Stan, cel care va primi curând frâiele Galaţiului, nu-l cunosc personal. Nu am tangenţe cu lumea fotbalului, dar apreciez ceea ce a făcut în acest domeniu. Ca şi consilier local nu a confirmat şi o bună bucată de vreme am fost indignată că USL nu a găsit un om care să poată spune că a avut idei, iniţiative... Am fost influenţată şi de prestaţia sa dintr-o şedinţă de CL la care am asistat, când a dovedit că nu ştie nimic din cele două domenii care se discutau, dar şi de lipsa sa de reacţie în anumite momente cheie. În ultimele săptămâni, însă, l-am văzut în vreo două rânduri descurcându-se foarte bine. Eu spun că merită şansa de a arăta ce poate. Sper doar să nu fie nevoit să lucreze cu oameni care să-l tragă în jos. În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Bacalbaşa, îl cunosc personal şi îl apreciez ca medic. Dacă e bun să conducă CJ... nu ştiu. Ca şi consilier judeţean a fost activ, dar preşedinţia e altceva şi va avea nevoie, la fel, de colegi care să-l sprijine. Şi sunt câţiva care mă îndreptăţesc să spun că avem şanse să vedem că se face treabă la CJ. Eu spun să fim optimişti, că pesimismul nu e deloc productiv.
Vineri, 29 Iunie 2012 07:34

Despre Nicolae, de acum numai de bine

Indiferent de sentimentele şi opiniile gălăţenilor vizavi de fostul primar al Galaţiului, de activitatea sa ca edil şi de felul în care s-a prezentat ca om, de acum comentariile nu-şi mai au rostul. Avem un alt edil al Galaţiului în mâinile căruia stă acum soarta acestui oraş.
M-am întâlnit ultima oară cu Nicolae în ziua alegerilor, când se îndrepta alene spre secţia de votare, cu mâinile la spate, ca un pensionar făr' de griji. Mi s-a părut împăcat, eliberat, chiar mulţumit de noul lui statut. Dincolo de animozităţile dintre noi, l-am apreciat ca om. Iar noi toţi, vrem sau nu vrem, trebuie să recunoaştem că Dumitru Nicolae are locul lui în istoria Galaţiului. Municipalitatea a publicat de-a lungul timpului câteva cărţi de prezentare şi acolo sunt trecute pentru posteritate numele tuturor edililor oraşului. Nicolae va face parte dintre ei, aşa cum face parte şi Eugen Durbacă, în ciuda faptului că multora nu le-a plăcut prestaţia lor ca primari. Sunt convinsă că şi ceilalţi primari ai oraşului de la Dunăre au avut contestatari, numai că timpul şterge lucrurile care nu au fost cu adevărat dezastruoase şi rămâne pentru eternitate doar evidenţa: au fost primari, unii mai mulţi ani, alţii mai puţini. Nicolae a fost la cârma oraşului 12 ani. Nu a fost numit pe această funcţie, ci ales. Cu mai multe sau mai puţine voturi, gălăţenii i-au dat aceste mandate. Nicolae nu a venit de pe Marte ca şi candidat la această funcţie, ci a fost desemnat de un partid, în speţă PSD, indiferent cum s-a numit el înainte. Nicolae are datoria de a fi recunoscător partidului şi gălăţenilor pentru cei 12 ani de primărie, chiar dacă acum, în liniştea de după, va ajunge la concluzia că nu a meritat sacrificiul şi zbaterea din aceşti ani. În aceeaşi măsură, gălăţenii şi PSD trebuie să-i poarte respectul pentru efortul depus, chiar dacă s-ar fi aşteptat la rezultate mult mai spectaculoase. Din păcate, la aproape două săptămâni de la alegeri, deşi Nicolae şi-a luat adio de la toţi, cedând ştafeta şi la Primărie şi la PSD, nimeni nu a spus o vorbă de mulţumire la adresa lui. Contrar a ceea ce m-aş fi aşteptat, singurele mulţumiri au venit din partea actualului edil, care a mai bifat astfel o bilă albă pe răbojul unde deja am început să-i contabilizez cele bune şi cele rele.
Revin la ultima întâlnire pe care am avut-o cu Nicolae, în ziua alegerilor. Ne-am conversat doar câteva minute şi am recunoscut în el omul pe care l-am cunoscut în 1999 la Consiliul Judeţului. La ieşirea de la urne a trecut iar pe lângă mine. Mă pregăteam să urc în maşină, dar m-am oprit pentru a-mi lua din nou la revedere şi a-i ura sănătate şi... multă linişte. A zâmbit la ideea de a avea zile liniştite, a ezitat puţin şi apoi a spus: „Sigur... de acum... da. Mai ales de ziarişti nu vreau să mai aud”. Nu am avut o replică pe moment, dar o am acum: dacă va mai vorbi cineva de acum înainte despre Nicolae, o va face foarte rar, iar cei care o vor face vor fi cu siguranţă ziariştii. De ce? Pentru că meseria noastră presupune şi să facem apel la trecut pentru a explica prezentul şi pentru a prefigura viitorul. Tot ziariştii vor fi aceia care, poate peste ani, poate mai devreme, le vor aminti politicienilor că în Galaţi a existat un primar pe nume Dumitru Nicolae, care a condus oraşul timp de 12 ani şi care merită un gest de recunoştinţă: un titlu onorific, un loc anume care să-i poarte numele... Poate nu acum, când încă mai există resentimente, dar poate nici prea târziu...

PDL a avut întotdeauna o mare problemă: lipsa de cadre. Pentru cei care au ceva habar de politică nu trebuie să explic prea mult această afirmaţie. PD şi mai târziu PDL a stat, la vârf, într-un singur om cu vocaţie de lider: Traian Băsescu. Emil Boc a fost doar vârful de lance al şefului ajuns la Cotroceni. Vasile Blaga e un profesionist şi un bun organizator, dar nu pare a fi şi un lider de calibru, cel puţin deocamdată. M-am bucurat să-l văd pe „Buldog” în fruntea partidului, dar m-am dezumflat repede, când am văzut că nici nu poate fi vorba de reformă în partid, că după alegerile interne s-au ridicat din nou capetele care ar fi trebuit să stea plecate. Când am văzut cine vorbeşte în numele partidului şi ce slogan au ales pentru campania anti-demitere a preşedintelui supendat, mi-am zis: aceeaşi Mărie cu altă pălărie... „Vara asta se poartă alb!” - sloganul e mai mult decât pueril, din punctul meu de vedere. La fel de bine ar fi fost şi dacă ar fi spus „Vara asta bem apă multă”. Îmi aduc aminte de o altă vorbă celebră şi la fel de „inovativă”, aparţinându-i lui Traian Băsescu: „Iarna nu-i ca vara”. Nu ştiu cine a fost eminenţa cenuşie care s-a gândit la treaba cu „Vara asta se poartă alb”, dar eu vreau să-i spun că e un dobitoc. Vara asta, ca şi vara trecută, ca şi vara din... 1989 sau 1990, am purtat alb. Şi eu şi multe alte milioane de români şi miliarde de alţi pământeni. Pentru că E VARÃ, e cald, e soare şi albul este NONCULOAREA care ne apără de soarele ucigător. Doar nu m-oi îmbrăca în negru pe timp de vară, ca să arăt că nu sunt cu PDL şi că nu-l mai vreau pe Băsescu la Cotroceni. Nu am nicio treabă cu USL, cum nu am nici cu PDL. Fie la ei, acolo... Aproape că-mi e indiferent ce se întâmplă cu Băsescu, cum cu siguranţă nici lui nu-i pasă ce se întâmplă cu mine. Iar vara asta voi purta alb, pentru că e practic şi sănătos, dar şi verde, pentru că e culoarea mea preferată. Aş urî PDL pentru că a întinat aceste două culori (mă rog, o culoare şi o nonculoare), dacă nu mi-ar fi lehamite să am un sentiment pentru un partid, oricare ar fi el. Nu rezonez cu niciun partid, deşi în fiecare formaţiune cunosc oameni care merită tot respectul. Mă rog... cam în toate partidele, ca să fiu mai exactă, pentru că sunt şi nişte „ciuperci”, numite partide, care n-au niciun conţinut, cu atât mai puţin substanţă sau oameni de valoare. De-a lungul timpului am văzut şi bune şi rele în politică, dar foarte rar am văzut un învins care să se recunoască învins, care să stea căzut preţ de o secundă, măcar, să mediteze la ce i se întâmplă, apoi să se ridice, să-şi cinstească adversarul şi în cele din urmă să se retragă cu fruntea sus şi să-şi croiască un alt drum, învăţând din greşelile comise. Am văzut, în schimb, politicieni care, chiar învinşi ruşinos, au ţinut coada sus şi au minţit în continuare cu nonşalanţă, spunând că au fost „lucraţi”, „furaţi” etc. Se apără murdar, la fel de murdar cum s-au menţinut în frunte, apoi se schimbă la culoare, cameleonic, crezând că noi avem orbul găinilor şi minte scurtă. Şi poate că au dreptate... Da, cred că au dreptate ei... pentru că altfel nu ne-am afla, după mai bine de două decenii de democraţie, în aceeaşi cloacă de bandiţi îmbrăcaţi la costum, care ne rânjesc perfid în faţă, spunându-ne ce frumoşi şi deştepţi suntem noi, dar sperând să nu ne dăm seama că, dacă am fi aşa, i-am scuipa în faţă şi ne-am vedea de necazurile noastre, nu de soarta lor şi de buzunarele largi în care îşi îndeasă România, bucată cu bucată.
Trăim într-un oraş cu un potenţial inimaginabil. Din păcate, nu vedem acest lucru. Ne pierdem în lucruri mărunte şi ignorăm evidenţa. Eu m-am născut în acest oraş şi în cei 45 de ani de viaţă am locuit în trei locaţii. Una dintre ele nu mi-o amintesc foarte bine, pentru că am plecat de acolo când eram un bebeluş, dar am revenit ulterior, în drum spre locul de muncă al părinţilor mei: Bădălan. Cei mai în vârstă ştiu despre ce vorbesc. Era acolo o mlaştină, cu mult stufăriş şi nişte case părăginite. Când am revenit acasă de la bunici, am mai trecut prin zonă. Deja părinţii se mutaseră în Micro 19, în spatele Spitalului Judeţean, în zona celebrelor G-uri, devenite ulterior ghetou al Galaţiului. Mai târziu, după 1978, ne-am mutat în Micro 18, un cartier nou, cu blocuri turn. Cum ziceam, Bădălanul era o zonă în care trăiai ca în era preistorică, aşa că Ceauşescu a avut grijă să mute oamenii de acolo în oraş. Din păcate, şi acum trăiesc acolo mulţi oameni, deşi e o zonă industrială. Trec des pe acolo, când merg la pescuit. Văd superba şosea Galaţi-Giurgiuleşti, terenuri agricole bine lucrate, dar şi multe bodegi, gunoaie la tot pasul şi copii jucându-se printre ele. Această din urmă imagine se suprapune celei descrise de bunicul meu din partea mamei, cel care, vizitându-şi nepoata pentru prima dată la vârsta de 11 luni şi văzând în ce condiţii trăieşte, a decis să o ia la el acasă, la ţară. „Să nu uiţi niciodată, fată dragă, de unde ai plecat. Creşteai într-o colibă de lut, fără curte, cu încă 11 suflete. Când te-am văzut prima oară, te jucai cu o cutie de conservă pe o grămadă de gunoi, printre câini şi şobolani. Aveai părul bălai şi am ştiut imediat că eşti a noastră, erai singura albă dintr-o liotă de tuciurii. Niciun copil nu merită să trăiască în asemenea condiţii”, îmi spune adesea bunicul meu, un om înţelept, de la ţară, care nu trăia în sărăcie, dar nici bogat nu era. Era însă demn şi avea o viziune despre lume care te făcea să te gândeşti la viitor ca la un basm frumos, în care totul devenea de nerecunoscut în scurt timp. Şi Galaţiul s-a schimbat. Şi viaţa mea s-a schimbat. În Micro 19, unde m-am mutat în 1974, aveam un apartament fără bucătărie - aveam o chiuvetă în una din camere - dar cu baie. Era chiar mai bine ca la ţară. Peste ani m-am mutat în Micro 18, în apartamentul în care locuiesc şi astăzi. Îmi aduc aminte că pe locul unde este acum Micro 17 era doar pădure. Iubesc la nebunie acea perioadă, în care trăiam într-un oraş cu multă verdeaţă, un adevărat rai al copiilor. Copiii din ziua de astăzi nu au ceea ce am avut noi. Însă au altele, lucruri la care noi n-am visat niciodată. Lumea evoluează şi fiecare etapă are farmecul ei. Galaţiul nu vrea, însă, de o vreme, să evolueze. Nu ştiu cum se face, dar toţi cei care s-au perindat la conducerea urbei au avut, parcă, ochelari de cal. Să vă spun eu ce mi-aş dori: un aeroport, o faleză amenajată, o plajă bine întreţinută - nu îndrăznesc să vorbesc de aquaparc sau aqualand -, multe spaţii verzi bine dotate şi întreţinute, străzi bune, curăţenie şi o economie locală care să duduie, pentru ca oamenii să se poată bucura de tot fără grija zilei de mâine. Nu ştiu dacă mi-a scăpat ceva, dar... oricum cer prea mult, nu?!
Vineri, 27 Iulie 2012 03:00

Referendumul, poporul şi politicienii

Atât de tare m-a scârbit politica ultimelor săptămâni, încât mă bate tot mai abitir gândul să părăsesc această ţară. Până atunci, însă, îmi voi face treaba de jurnalist cu o oarecare răceală, în sensul că voi analiza lucrurile la modul obiectiv, dar nu fără a-mi expune punctul de vedere, pentru că dreptul la opinie încă nu mi l-a luat nimeni.
Am aruncat o privire în arhivă, creând un istoric al alegerilor din ultimii ani pentru a analiza participarea la urne. Am observat că cea mai slabă prezenţă la vot s-a înregistrat la alegerile europarlamentare din 2007 (din totalul de 18.224.597 de alegători înscrişi pe listele electorale s-au prezentat la urne 5.370.171, ceea ce înseamnă abia 29,46%), dar peste tot în Europa alegerile pentru Parlamentul European sunt cele mai puţin interesante. Alegerile locale sunt, în schimb, peste tot, mult mai stimulatoare. De exemplu, la alegerile locale din 2008, prezenţa la vot a fost, în primul tur de scrutin, de 49,38%. În acelaşi an, alegerile pentru Parlament înregistrau un minim încă neegalat: s-au prezentat la urne 7.238.871 de alegători din totalul de 18.464.274 de cetăţeni înscrişi în listele electorale, adică abia 39,2%. În 2009, la alegerile prezidenţiale, care prezentau din nou o miză politică interesantă pentru popor, prezenţa la urne avea să crească (în turul al doilea s-au prezentat la urne 56,99% dintre alegători). De atunci se manifestă o tendinţă crescătoare a interesului alegătorilor pentru politică. La alegerile locale de anul acesta, prezenţa la vot a fost de 56,39%, mai mult decât acum patru ani şi aproape la fel de mult ca la alegerile prezidenţiale din 2009, când Băsescu a câştigat al doilea mandat.
Ne-am putea aştepta ca, în condiţii normale, referendumul din 29 iulie să suscite un mare interes şi prezenţa la urne să fie mare. Este adevărat că în 2007, când s-a desfăşurat un referendum similar, numărul votanţilor a reprezentat doar 44,45% din totalul alegătorilor (24,75% au spus DA demiterii, 74,48% au spus NU). Totuşi, comparaţia cu referendumul din 2007 nu este prea relevantă, pentru că atunci nu a existat nicio condiţie de validare şi cei care erau într-o mai mare măsură motivaţi să vină la urne erau susţinătorii preşedintelui. În orice caz, niciuna din părţi nu era deloc interesată să boicoteze referendumul. Nivelul înalt al absenteismului s-a explicat exclusiv prin dezinteresul cetăţenilor faţă de o problemă percepută mai curând ca una politică, prea puţin interesantă pentru populaţie.
Anul acesta lucrurile nu se mai prezintă la fel. Din motive diverse, preşedintele suspendat are o cotă scăzută de încredere în rândul populaţiei. Cei care sunt motivaţi să vină la urne sunt, de astă dată, adversarii preşedintelui suspendat. Cei care îl susţin pe preşedinte, din clasa politică, au ales boicotul. Cum va influenţa acest lucru prezenţa la urne în această duminică... vom vedea. Eu sunt convinsă de un lucru: după referendum, Traian Băsescu va putea spune că milioanele de oameni care nu s-au prezentat la urne l-au dorit înapoi la Cotroceni, la fel ca cei care au votat NU. O minciună caracteristică celor din clasa politică, desigur... Dar ce mai contează?!
Mihai Capră, actualul lider interimar al PDL - numit pe funcţie de preşedintele partidului, Vasile Blaga, care l-a înlăturat astfel de la conducere pe Mircea Toader -, a susţinut ieri prima sa conferinţă de presă din această nouă poziţie, ocazie cu care a dezvăluit o parte din planurile sale pentru perioada următoarea. Acesta a ţinut să precizeze din start că nu priveşte prea departe, ci doar până după alegerile parlamentare, când, dacă nu va obţine un scor în jurul mediei obţinute de partid, se va retrage „necondiţionat şi definitiv” din viaţa politică. Conştient de faptul că există unii care îl contestă deja, spunând că e prea vârstnic şi, din această cauză, „atins de comunism”, Mihai Capră a punctat că nu are nostalgii comuniste dar este conştient că, datorită vârstei, nu poate „reprezenta viitorul PDL la Galaţi”, aşa încât, dacă rezultatele obţinute de organizaţie, sub conducerea sa, la alegerile parlamentare, vor fi bune, va „identifica pe cineva care să preia frâiele filialei, pe cineva tânăr şi dinamic”.
Între timp, noul preşedinte al organizaţiei gălăţene a PDL îşi face planuri de revitalizare a organizaţiei, deoarece „sunt foarte multe tensiuni interne şi mulţi oameni care se consideră marginalizaţi şi trebuie reintegraţi”. Capră spune că îi va sprijini pe cei şapte primari obţinuţi la alegerile locale şi pe cei care au candidat şi au obţinut rezultate bune, chiar dacă nu au câştigat. Desigur, există şi oameni din afara partidul pe care vrea să-i atragă, Capră nominalizându-i pe câţiva dintre ei, printre care Petre Alexe (fost consilier local) şi Mihai Irimia (om de afaceri, candidat la parlamentare în 2008). Printre cei pe care Mihai Capră îi vrea înapoi în partid se numără şi Iulian Bârsan, fost parlamentar, dar căruia legea nu îi permite să revină în politică atât timp cât este rectorul Universităţii de stat. S-au mai vehiculat câteva nume, printre care şi cel al lui Nicuşor Ciumacenco sau Doruleţ Resmeriţă, dar Mihai Capră a refuzat să comenteze atât timp cât discuţile cu aceştia nu sunt avansate. Pentru aceşti oameni, pe care îi doreşte atraşi din afara partidului, se vor păstra funcţii în organizaţie.
Cât despre stabilirea viitorilor candidaţi, liderul democrat-liberal spune că se vor face sondaje pentru a vedea „puterea” fiecăruia, dar că şi el, personal, îşi doreşte să candideze într-un colegiu din Galaţi. Până atunci, ţelul este clar: întărirea organizaţiei şi transformarea PDL în ochii populaţiei, vrând ca acesta să fie perceput ca „o opoziţie constructivă”.
Miercuri, 08 August 2012 03:00

România politică vs. România reală

Unde te duci, unde te întorci, dai de politică. E normal, într-o ţară democratică, atât timp cât legile sunt făcute de politicieni, ţara e guvernată de politicieni, administraţia e condusă de politicieni... E normal, zic, să avem politică în tot şi în toate. Dar chiar să nu mai existe altceva decât politică... parcă e prea de tot. Vreau şi eu să văd emisiuni cu oameni de cultură, vreau să văd sportivii vorbind despre statutul lor şi despre viaţa lor de zi cu zi, să văd copiii spunându-ne ce le place şi ce nu le place, să văd oamenii în vârstă împărtăşindu-ne din experienţa lor, să văd profesori care arată unde s-a greşit cu tinerele generaţii... Cum nu găsesc aşa ceva pe posturile de ştiri şi tot mai rar pe posturile generaliste, am început să butonez, cu ghidul TV în mână, pe canalele pe care altădată le ignoram. M-au surprins plăcut câteva posturi, care mi-au oferit o serie de emisiuni pe care le-am urmărit cu nesaţ. Şi vreţi să ştiţi ceva? Am simţit că trăiesc în altă lume. Am revenit pe posturile de ştiri revigorată, cumva, şi parcă imună la bălăcăreala din politică. Am început să-i privesc pe politicienii prezenţi zi şi noapte pe ecranele televizoarelor ca pe nişte oameni mici, mânaţi de interese meschine, iar pe moderatorii de emisiuni ca pe nişte roboţi angrenaţi într-o muncă de rutină, care nu le aduce satisfacţii, ci doar o leafă lunară. Îmi place politica, pentru că de 13 ani sunt în presă şi la începuturi am activat pe domeniul administraţie-politic. E interesant ce auzi şi ce vezi, dar la un moment dat ajungi să te saturi de toate astea. Motivul: lumea parcă se învârte în cerc, fără rost. Legile se fac şi se desfac, câte un politician mai este aruncat din cerc de forţa centrifugă iar alţii reuşesc să străpungă cercul şi să intre şi ei în vâltoarea fără rost. Viaţa noastră nu devine mai bună - poate doar a lor, a politicienilor - şi ne alegem doar cu nervi şi speranţe spulberate. Neproductiv! România reală este cea în care vorbim despre locuri de muncă, despre afaceri reuşite, copii bine educaţi, bătrâni liniştiţi, asistenţă medicală, educaţie, reuşite sau nereuşite, probleme de zi cu zi... E prea puţin important cine cu cine se ceartă şi pentru ce, atât timp cât asta nu contravine intereselor indivizilor care formează această societate. De aceea nu pot minimaliza importanţa referendumului de luna trecută şi accept ideea că este un subiect ce merită timpi de antenă şi tuş de ziar, dar pe de altă parte mi-aş dori ca instituţiile statului să clarifice problema cu celeritate şi discernământ, fără a angrena în dispute întreaga societate. Societatea românească şi-a făcut treaba: oamenii au participat la referendum, fiecare în felul său: prin prezenţă - şi au spus DA sau NU - sau prin boicot. Din păcate, nu şi-au făcut treaba şi instituţiile, de la funcţionarii publici de stare civilă sau evidenţă a populaţiei, trecând prin Autoritatea Electorală Permanentă (chiar, de ce o fi permanentă, dacă nu avem liste clare cu electori?) şi până la guvern. Eu ştiu aşa: dacă nu muncesc, nu primesc bani, ba chiar risc să-mi pierd pâinea. Nu e valabil pentru toţi?
Joi, 16 August 2012 03:00

E greu, atunci când compari

Ne-am obişnuit să ne ducem traiul zilnic în acest oraş, aşa cum e el. Ne mai plângem, din când în când, ba de una, ba de alta, mai cârcotim, mai criticăm, mai înjurăm chiar, dar nu conştientizăm cu adevărat cât de înapoiat este acest oraş. Nu vorbesc doar de o comparaţie cu oraşe mari, centre istorice sau staţiuni de renume, ci şi de o comparaţie cu localităţi la care nici nu te-ai fi gândit. Acum vreo două luni am fost la Cluj. Să vă spun cum se arată Clujul călătorului din alte zone? E superb. Am admirat în mod deosebit parcul, proaspăt renovat, care e un adevărat colţ de rai, cu alei de pietriş, rigole cu apă curată, bănci trainice, statui bine întreţinute, copaci ca după revistă şi un lac deosebit, cu răţuşte, ponton şi bărcuţe. O încântare! Zilele trecute am fost într-un circuit prin ţară. Am străbătut peste 1.200 de kilometri, trecând prin tot felul de localităţi, mai mici sau mai mari, prin staţiuni, pe drumuri de toate feluri, de la autostrăzi la drumuri forestire. Ce să spun? Că nu am mai văzut oraş ca Galaţiul? Am văzut, dar nu erau de talia sa, ci orăşele fără importanţă turistică, fără industrie, deci mult mai sărace. E o adevărată încântare să vezi drumuri orăşeneşti fără gropi, trotuare asfaltate sau dalate pe care mergi fără să-ţi rupi picioarele şi fără să zgâlţâi copilul în cărucior, cu borduri intacte, vopsite, cu verdeaţă multă la tot pasul... Aşa un oraş îmi doresc să ajungă şi Galaţiul. Pe mine mă lasă rece reţeaua de supermarket-uri, pentru că rostul nostru în viaţă nu ar trebui să fie acela de a munci pentru a avea bani de cheltuit în magazine. Am să vă dau un exemplu: am trecut, printre altele, prin Târgu Neamţ, un orăşel cu doar vreo 20.000 de locuitori. Un oraş curat, cu câteva zone de promenadă şi... fără niciun supermarket. Am găsit în acest orăşel doar un magazin în care intri cu un coş de cumpărături: Geneza. Edilii acestui oraş au însă grijă de străzi, de curăţenie, de tot ceea ce încântă ochiul călătorului. Şi se circulă în acest oraş, pentru că e un punct de trecere pentru câteva atracţii turistice situate în apropiere: Muzeul memorial Ion Creangă din Humuleşti; Mănăstirea Neamţ; Cetatea Neamţului; mănăstirile Secu, Sihăstria, Agapia, Văratec etc. Dacă vorbim de gospodărirea unei localităţi, vorbim şi de gospodarii ei, de cei care o conduc, dar şi de locuitori, care ştiu să păstreze ceea ce li se oferă. Vorbim, în esenţă, de civilizaţie. Prin pelegrinările mele din ultimele zile am văzut multe locuri din această ţară şi concluzia mea este aceea că România e o ţară deosebită, încărcată de istorie şi capabilă în acelaşi timp să se reinventeze, să adopte noul. Totul ţine, însă, de cei care ne conduc. Noi putem să ne dorim, dar alţii sunt cei care decid pentru noi. La fel, noi putem să nu ne dorim, să fim precum catârii, dar alţii ar trebui să ştie să ne deschidă ochii. Suntem certaţi cu bunul-simţ şi civilizaţia? Nu-i nimic, există pârghii pentru a ne civiliza. Tinerii care îşi fac veacul pe treptele de la intrarea în blocul meu şi care nu se clintesc nici dacă le hârşâi sacoşele pe lângă urechi au aceeaşi vârstă cu tinerii pe care i-am întâlnit în comuna Mănăstirea Humorului şi care m-au salutat de trei ori în decurs de patru ore, de fiecare dată când au trecut cu bicicletele sau pe jos pe lângă noi. Alţi oameni, altă zonă, altă mentalitate... Dar mi-au dovedit că se poate, deci încă mai există speranţă.
Miercuri, 22 August 2012 03:00

Nu va fi linişte

Nu fac politică, dar, prin natura meseriei, trebuie să ştiu tot ce mişcă în acest domeniu. Cum e şi normal, îmi creez şi eu opinii personale, am afinităţi dar şi sentimente de repulsie... ca tot omul, de altfel. E adevărat că sub unele aspecte am mai multe informaţii din domeniu decât omul de rând, dar asta nu înseamnă că nu am şi eu incertitudini. Spre exemplu, în aceste zile toată lumea se întreabă ce urmează să se întâmple pe scena politică. Nimeni nu ştie. Nici măcar actorii principali, cred... De un lucru sunt însă sigură: nu va fi linişte. Să fim bine înţeleşi: nu spun că ar fi fost mai bine dacă Băsescu nu s-ar fi întors la Cotroceni, cum nu pot spune nici că e bine că se întoarce. Sunt atât de scârbită de ceea ce se întâmplă de câteva luni încoace, încât, oricât aş încerca să judec la rece, nu mă pot opri să mă revolt şi să mă rog în acelaşi timp să se termine odată. Dar nu se va termina. S-ar fi terminat tot scandalul doar în una dintre situaţii: Băsescu ar fi fost demis şi ar fi fost organizate alegeri prezidenţiale. În câteva luni se făcea linişte. Să explic: după aflarea deciziei CCR de validare a referendumului, Băsescu îşi lua adio de la preşedinţie, începeau scandalurile de rigoare, apoi toată lumea îşi îndrepta energiile către alegerile prezidenţiale; aveau loc şi alegerile parlamentare, se forma noul guvern şi apoi nu mai era de făcut altceva decât muncă. Ne aflăm, însă, în cea de-a doua situaţie: CCR a invalidat referendumul, Băsescu revine la Cotroceni, Antonescu e în dilemă, Ponta e cu piedica pusă, Parchetul e în vrie, cu sute de plângeri făcute aiurea, poporul nu ştie câţi români mai sunt şi cât de mult mai contează ce vor ei, PDL e euforic dar şi ameţit... şi vin alegerile parlamentare. După părerea mea, nu vom avea linişte cel puţin o jumătate de an de acum încolo.. cu „bătaie” spre doi ani şi ceva. Între timp ţara se va duce de râpă. În aceste zile urăsc politica şi politicienii. Mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care politicul nu e în tot şi în toate, în care cei plătiţi să muncească pentru noi sunt aleşi pe criterii de competenţă, muncesc pentru ţară, nu pentru ei şi ai lor, iar poporul e înţelept şi alege doar după o judecată temeinică. Din păcate, trăiesc într-o ţară condusă de oportunişti ajunşi în posturi cheie graţie lipsei de interes a poporului pentru tot ceea ce e ceva mai departe de propria uşă sau de propriul buzunar. M-ar lăsa rece toate astea, dar nu pot să nu văd că tot ceea ce fac aceşti oportunişti mă afectează într-un fel sau altul. Economia merge târâş, în ciuda rezultatelor trâmbiţate, legile sunt prost făcute, pentru a lăsa loc de interpretare, oamenii sunt delăsători pentru că văd delăsare la cei din conducere... iar în aceste condiţii suntem nevoiţi să trăim, să muncim, să creştem copii buni, să fim performanţi şi sănătoşi. Şi ne străduim să facem faţă. Din păcate, strădaniile sunt tot mai obositoare şi ajungi într-o bună zi la o limită a suportabilităţii, de îţi vine să le dai pe toate pe una. Cred că simt acum ceea ce au simţit la un moment dat cei 3,5 milioane de români plecaţi afară. Dacă or fi numai atâţia, că cine mai e sigur de ceva în ţara asta...
Joi, 30 August 2012 03:00

Sănătate fără suflet?

Domeniul sănătăţii a avut mereu probleme. Nu vorbesc doar de perioada post-decembristă, ci şi de cea de dinainte. Îmi povestea de curând o prietenă că s-a dus cu soţul la urgenţă pentru că acuza probleme cu inima şi avea programare la medicul specialist abia peste câteva zile. A fost ţinut două ore la UPU înainte de a-l întreba cineva de sănătate. Acelaşi lucru l-a păţit o altă cunoştinţă, câteva zile mai târziu. Aşa mi-am adus aminte că şi eu am păţit acelaşi lucru cu vreo 30 de ani în urmă şi încă o dată acum vreo 26 de ani. În ambele cazuri de care vă vorbesc am renunţat în cele din urmă la consultul la „urgenţă”, preferând să sun o cunoştinţă de familie care era farmacist de meserie. Se întâmpla în era Ceauşescu, dar iată că se întâmplă şi în zilele noastre. Întotdeauna m-am ferit să generalizez, pentru că sunt conştientă de faptul că situaţia nu e generală, ci mai sunt şi excepţii. Din păcate, imaginea de ansamblu este aceea pe care mi-a descris-o ieri un prieten: cei de afară (de medici vorbesc) descriu spitalele româneşti ca pe nişte „măcelării” iar pe medicii noştri îi acuză că nu pun suflet în ceea ce fac. Repet: e opinia medicilor străini care se îngrijesc de pacienţi din România. Când prietenul meu îmi spunea aceste lucruri mi-am adus aminte de situaţia în care s-a aflat acum vreo şase ani o echipă de medici din Italia venită cu echipamente, materiale sanitare şi specialişti pentru a opera în Bucureşti 10 pacienţi ce necesitau intervenţii pe care ai noştri nu le puteau face. Au plecat din România fără să poată măcar să-şi descarce echipamentele, pentru că şeful clinicii (de stat!) a plecat în concediu şi a dat dispoziţii să nu se modifice programarea sălilor de operaţii. S-au dat telefoane peste telefoane, inclusiv la minister, dar nu s-a mai putut face nimic. Partea română nu-şi primise partea... Acum, când scriu aceste rânduri, îmi mai amintesc un caz. M-a sunat o cunoştinţă dintr-un judeţ vecin rugându-mă să încerc într-un fel să o ajut, pentru că fratele ei e bolnav de cancer iar medicii refuză să-l programeze pentru tratamentul prescris pentru că boala e prea avansată şi mai are doar şase luni de trăit iar ei au pacienţi cu şanse pe care nu-i pot programa. Am reuşit să găsesc un om cu suflet la Galaţi, omul şi-a făcut tratamentul şi trăieşte şi astăzi, deşi au trecut doi ani de atunci. Nu ştiu, poate sunt eu prea pornită pe sistem, poate că nu am dreptate să critic, dar... Astăzi se împlinesc doi ani de când a încetat din viaţă mama mea. S-a chinuit ani de zile cu o boală considerată fără şanse de tratament la noi în ţară. În aceşti ani de chin am cunoscut fel de fel de oameni din sistemul sanitar. Am avut noroc şi de oameni buni, dar şi de neoameni. Precizez că şi mama mea se număra printre cei 10 pacienţi care ar fi trebuit operaţi de medicii italieni. Ajunsese pe listă datorită unor medici cu inimă de aur, dar nu a fost operată pentru că alţi medici, haini la suflet, au decis să pună beţe în roate pentru că nu li s-a dat şi lor ceva. Aş putea să vă mai povestesc aici de cazul surorii mele, moartă acum un an şi jumătate, la doar 37 de ani, de o boală care, la fel, este fatală la noi în ţară, dar se tratează cu succes afară. Sistemul, deh... Dar şi oamenii... Vreo patru-cinci medici i-au pus un diagnostic, un altul a zis altceva. A fost operată în baza diagnosticului „turmei”, cu „blagosloveli” pentru „dizident”. Ulterior s-a dovedit că şi acel medic a avut dreptate iar operaţia a agravat afecţiunea diagnosticată de el. De plătit a plătit Gianina... cu viaţa. Contrar multora, eu nu aş căuta vinovaţi, ci soluţii. Din păcate, reforma - financiară şi umană - se împotmoleşte din cauza orgoliilor din sistem.
Pagina 26 din 29