Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Primăria municipiului Galaţi a dat ordin de începere a lucrărilor de reabilitare şi modernizare a străzilor Tecuci (între strada Traian şi intersecţia IC Frimu) şi Anghel Saligny (între strada Gheorghe Asachi şi strada Basarabiei), cu data de 29 februarie 2016.
”Sunt două obiective de investiţii majore pentru infrastructura municipiului Galaţi. Practic, cele două segmente de străzi care intră în modernizare vor fi noi-nouţe la finalul lucrărilor şi vor deveni coridoare importante de transport în oraş. Aceste străzi nu au beneficiat de reabilitare generală niciodată, după Revoluţia din Decembrie 1989. Conductele, ţevile, racordurile, fundaţiile, suprastructura, toate sunt vechi şi depăşite”, a declarat primarul Marius Stan.
Pe ambele străzi ce întră în reabilitare generală şi modernizare se vor efectua lucrări de înnoire a reţelei subterane de apă şi canalizare (conducte, racorduri, branşamente), lucrări de refacere a suprastructurii drumului, lucrări de asfaltare a carosabilului, trotuarelor, înlocuire a bordurilor, refacerea marcajelor şi semnalizării rutiere, înnoirea instalaţiilor electrice destinate iluminatului stradal, înnoirea mobilierului urban şi, în cazul străzii Anghel Saligny, lucrări de reabilitare şi modernizare a parcului situat vizavi de Unicom.
Lucrările sunt programate să dureze 14 luni, în cazul străzii Tecuci, şi 12 luni, în cazul străzii Anghel Saligny şi costă 24,8 milioane de lei, în cazul străzii Tecuci, şi 17,9 milioane lei, în cazul străzii Anghel Saligny. Banii provin din creditul făcut de municipiul Galaţi la Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Proiectele, evaluările şi caietele de sarcini pentru ambele obiective de investiţii au fost agreate şi supervizate de consultanţii BERD. Pe ambele străzi, lucrările sunt efectuate de Tancrad Galaţi.
Odată cu începerea lucrărilor de modernizare, strada Anghel Saligny va fi închisă complet circulaţiei, în prima etapă, pe segmentul cuprins între străzile Gheorghe Asachi şi Siderurgiştilor (zona IREG), fără afectarea intersecţiilor. Traseul de microbuz cu indicativul 63 va fi deviat pe strada Gheorghe Asachi spre strada Siderurgiştilor.
Circulaţia va fi complet închisă şi pe strada Tecuci, pe tronsonul cuprins între strada Traian şi intersecţia IC Frimu, fără afectarea intersecţiilor. Traseele de autobuz 12, 15, 16 şi microbuz 62 şi 77 vor circula deviat pe ruta strada Traian (capăt tramvaie) – strada Eroilor – strada Nicolae Bălcescu – strada Brăilei.
Primăria municipiului Galaţi recomandă conducătorilor auto să evite străzile pe care se fac lucrări, să folosească rutele ocolitoare recomandate (pe care se deplasează şi mijloacele de transport în comun) şi să respecte întocmai indicatoarele rutiere şi/sau semnalele agenţilor de circulaţie care vor dirija traficul.

Pe 24 februarie, pe timpul executării unei misiuni specifice, poliţişti de frontieră din cadrul Sectorului Poliţiei de Frontieră Galaţi au oprit în trafic pentru control, pe raza municipiului Galaţi, un autoturism marca BMW 730D, ce avea aplicate plăcuţe de înmatriculare germane, condus de gălăţeanul Cătălin C., în vârstă de 35 de ani. Având suspiciuni cu privire la autoturismul respectiv, poliţiştii au efectuat verificări specifice suplimentare, ocazie cu care au constatat că autoturismul figurează ca fiind radiat din circulaţie de către autorităţile din Germania, din luna decembrie a anului trecut. Poliţiştii de frontieră efectuează cercetări în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii de punere în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat sau neînregistrat.

Ce ştiţi despre Insula Paştelui? Cu toţii am văzut fotografii cu misterioasele capete de piatră, denumite , însă nu ştim şi ce se ascunde sub pământ. Vă prezentăm în continuare câteva fotografii cu excavaţii, unde arheologii au descoperit că respectivele capete au de fapt şi corp sub pământ, care este decorat cu petroglife. Oamenii de ştiinţă au examinat aproximativ 150 de capete de piatră din zona Rano Raraku. În ultimii ani, câteva dintre capete au fost excavate, iar arheologii au descoperit că acestea sunt însoţite şi de corpuri cu o înălţime de 7 metri. Potrivit arheologilor, statuile nu au fost îngropate de la început, acestea ajungând în starea din prezent din cauza schimbărilor climatice.

Salamandra de foc (Salamandra salamandra) a fost aleasă reptila anului 2016, a anunţat, în Mannheim, Societatea Herpetologică germană (DGHT). Salamandra comună sau salamandra de foc se poate întâlni în pădurile răcoroase şi umede de foioase şi în zonele montane. Aria de răspândire este în centrul şi sudul Europei, în nordul Africii şi în Orientul Mijlociu. În România se găseşte Munţii Carpaţi în pădurile de foioase (fag, stejar), pe malurile pârâurilor şi lângă izvoare. Este în primul rând nocturnă şi iubitoare de umiditate. Este, de asemenea, un indicator important pentru pădurile de foioase sănătoase. „Numai protecţia consecventă a cursurilor de apă şi a habitatelor forestiere poate ajuta la supravieţuirea salamandrelor în viitor” – a spus dr. Axel Kwet, membru al DGHT, într-un comunicat de presă.
Pielea salamandrei este neagră cu dungi sau pete colorate de la galben la portocaliu. Marcajul de pe spate este diferit pentru fiecare animal, acesta fiind un mijloc de avertizare asupra pericolelor şi de apărare împotriva prădătorilor. Numele speciei se datorează superstiţiei că salamandra, prin secreţiile toxice ale pielii, ar putea stinge focul. Pentru om veninul este inofensiv, dar se atrage atenţia a se evita contactul direct cu ochii sau cu mucoasele.
Germania are o responsabilitate specială pentru conservarea speciei la nivel internaţional. În Germania, Austria şi Elveţia, salamandra este pe cale de dispariţie, fiind înscrisă pe Lista roşie. Ameninţările sunt în principal distrugerea habitatelor prin utilizarea intensivă a pădurilor mixte de foioase, poluarea apelor, construirea drumurilor şi prin diverse măsuri de inginerie hidraulică. Recent, a fost descoperită o ciupercă de piele care a devenit un real pericol pentru salamandrele din Belgia şi Olanda.
DGTH, fondată în anul 1964, cu sediul în Mannheim, Germania, este cea mai mare asociaţie non profit de acest gen din lume, cu aproximativ 7000 de membri din 30 de ţări. Obiectivele asociaţiei sunt grija pentru natură, conservarea speciilor la nivel internaţional, precum şi realizarea de studii despre amfibieni şi reptile. Asociaţia organizează conferinţe, prelegeri, sprijină şi promovează proiecte de conservare şi de cercetare a speciilor şi a habitatelor lor din întreaga lume.
Din 2006, alege reptila anului, care este anunţată în toamna anului precedent. Pentru 2015, Reptila anului a fost desemnată broasca ţestoasă europeană de iaz (Emys orbicularis).
Acţiunea Reptila anului este susţinută de organizaţiile de mediu, printre care amintim: Societatea austriacă herpetologică (OGH), Centrul de conservare pentru amfibieni şi reptile din Elveţia (Karh), Muzeul de Istorie Naturală din Luxemburg(MNH) şi Nabu din Germania. Astfel, una din speciile de amfibieni larg răspândită în Europa devine punctul central al biodiversităţii şi protecţiei naturii.

Cel mai frumos castel din lume a fost declarat Castelul Neuschwanstein din Germania. Acesta este construit pe un deal înalt şi este înconjurat de peisaje alpine ameţitoare din Bavaria. Castelul Neuschwanstein, construit la jumătatea secolului XIX, mai este numit castelul din poveşti, fiind sursa de inspiraţie pentru Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită din cadrul parcului Disneyland din SUA.
Castelul a fost construit din ordinul regelui Ludovic al II-lea al Bavariei ca un refugiu, un loc în care a încercat să se ascundă de realitate şi să trăiască în lumea viselor. El a creat şi alte castele minunate în locuri îndepărtate şi inaccesibile.
Construcţia castelului Neuschwanstein a durat 17 ani şi a necesitat eforturi titanice şi tone de materiale de construcţie. Pentru a putea fi construit, la ordinul lui Ludovic terenul pe care se află acum acest castel a fost dinamitat pentru a permite coborârea lui cu 8 metri. Pe perioada construcţiei castelului, regele Ludovic locuia în castelul din Hohenschwangau de unde monitoriza lucrările cu ajutorul unui telescop. Pereţii interiori au castelului sunt acoperiţi cu fresce, care ilustrează scene din operele de poveste ale Wagner, un prieten apropiat al lui Ludovic.
Sala tronului, care nu a mai fost terminată, poate fi considerată drept cea mai impresionantă încăpere din castel. De asemenea, la realizarea bordurii patului, decorat cu sculpturi delicate din lemn, au lucrat 15 maeştri sculptori timp de patru ani şi jumătate.
Castelul trebuia să fie chiar şi mai spectaculos, însă după moartea regelui lucrările au fost suspendate, iar turnul principal al castelului, înalt 90 de metri, nu a mai fost construit niciodată.

Pe 24 februarie, în ţara noastră este marcată sărbătoarea populară Dragobete, un moment bazat pe numeroase tradiţii, care parcă în ultimii ani a început să „pălească” în faţa mult mai comercialei sărbători de „Valentine’s Day”.
În esenţă, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică, o divinitate mitologică a dragostei similară lui Eros (la greci) sau Cupidon (la romani), un fecior chipeş, iubăreţ şi năvalnic, dar şi plin de bună dispoziţie, care potrivit tradiţiilor dacice era un fel de „naş cosmic”, care oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. De aici s-a păstrat ideea că de Dragobete, oamenii – băieţi şi fete – se întâlnesc pentru ca iubirea lor sa ţină tot anul, precum a păsărilor (care potrivit mitologiei sunt mesagerii zeilor) ce se „logodesc”, iar Dragobete a devenit protectorul tinerilor în general şi al îndrăgostiţilor în special.
Conform altor opinii, etimologia acestei sărbători populare îşi are originea în „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 23 februarie, care în limba slavă se numeşte Glavo-Obretenia. Se spune că românii au adoptat această sărbătoare încă din Evul mediu, sub diverse denumiri – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”, pentru ca în vremurile mai recente, în sudul şi sud-estul României să fie adoptată sub denumirea de Dragobete.
Este interesantă şi o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia, o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”.
Cunoscută şi sub alte denumiri – Ziua Îndrăgostiţilor, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor, Sânt Ion de primăvară, Dragomiru-Florea, Năvalnicul sau Granguru’ – Dragobetele era la origini o sărbătoare care se ţinea cândva în jurul datei de 1 martie, în mai multe zone din ţară fiind stabilită pentru data de 24 februarie. Pe vremuri februarie era considerată lună de primăvară, iar data de 24 simboliza începutul anului agricol, iar conform unor tradiţii, aceasta era „ziua ieşirii ursului din bârlog”.
Până în ziua de astăzi 24 februarie a rămas cu semnificaţia trezirii naturii, a păsărilor care încep să îşi caute cuiburi, a oamenilor care rezonează cu trezirea naturii la viaţă.
Există şi nenumărate tradiţii, unele aparte, legate de Dragobete, care încă se mai păstrează în multe zone ale ţării.
Una dintre acestea spune că dacă vremea e frumoasă, tinerii merg în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii, iar la întoarcerea înspre sat, fetele sunt alergate de băieţi – obicei denumit „zburătorit” şi, dacă îi simpatizează, se lasă prinse de către aceştia. Împreunarea se celebrează printr-un sărut (adică „Dragobetele sărută fetele !”), semn al logodnei simbolice, iar dacă tinerii respectă acest obicei, se vor bucura tot anul de belşug şi vor fi ocoliţi de febră şi alte boli. În schimb, dacă tradiţia nu este respectată, ei nu vor avea deloc parte de iubire până la Dragobetele viitor. În fapt, tradiţia logodnei simbolice de Dragobete stă la originea a nenumărate logodne serioase urmate de căsătorii fericite, lucruri care, iată, îşi găsesc izvorul în tradiţiile strămoşeşti. Acesta este un moment interesant şi pentru întreaga comunitate locală, în unele zone logodnele simbolice din această zi fiind un adevărat „barometru” al invitaţiilor de nuntă pe care vecinii le vor primi în perioada următoare.
Caracterul mitologic de tânăr binedispus al lui Dragobete stă la originea petrecerilor care se ţin în această zi (nu cele consumiste din zilele noastre), de la care, potrivit tradiţiei pornesc viitoare cereri în căsătorie...
De obicei în după-amiaza de Dragobete are loc petrecerea, unde cei singuri, dar şi cuplurile, dansează, cântă şi se simt bine, având în vedere credinţa că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care nu au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche până la următoarea sărbătoare de 24 februarie.
Primele flori ale primăverii culese în această zi sunt viorelele şi tămâioasa, pe care fetele le păstrează la icoane, fiind folosite apoi în diverse ritualuri legate de invocarea dragostei.
Un alt obicei ţinut în această zi arată că fetele necăsătorite şi cele proaspăt căsătorite apelează la ritualuri pentru a-şi păstra frumuseţea, astfel că acestea strâng zăpada rămasă de Dragobete – care potrivit tradiţiei este „născută din surâsul zânelor” – şi se spală de-a lungul anului cu apa rezultată prin topire, deoarece se crede că aceasta are puteri mistice şi că le va conserva tinereţea. În lipsa zăpezii, mai ales în zonele în care Dragobetele se sărbătoreşte în martie, fetele adună apă de ploaie sau de izvor pentru spălatul părului. În unele părţi ale ţării, fetele îşi pun busuioc sfinţit sub pernă în ajunul Dragobetelui – similar obiceiului din noaptea de Bobotează, existând credinţa că astfel îşi vor visa alesul.
În mediul rural există o mare atenţie acordată în această zi animalelor, acestea fiind hrănite cu cea mai bună mâncare, iar sacrificarea lor fiind cu desăvârşire interzisă.
Se mai spune că dacă verşi lacrimi de Dragobete, vei avea necazuri şi supărări pe tot parcursul anului, iar remediul nu poate fi găsit decât abia la Dragobetele următor. Un alt obicei spune că pentru a avea noroc în tot anul, e obligatoriu ca în această zi băieţii să nu necăjească fetele şi să nu se certe cu ele sub nicio formă.
Interesant este faptul că deşi conform tradiţiilor, muncile câmpului sunt cu desăvârşire interzise în această zi, curăţenia în gospodării este chiar indicată, fiindcă se crede că gospodinele vor avea acelaşi spor şi în restul anului.

Cum a ajuns simbolul inimii să reprezinte dragostea

Originile istorice ale inimii sunt greu de stabilit. Unii consideră că pictograma simbol a derivat de la forma frunzelor de iederă, care sunt asociate cu fidelitatea, în timp ce alţii susţin că este modelat după sâni, fese sau alte părţi ale anatomiei umane.
Cea mai neobişnuită este Teoria Silphium, o specie de fenicul gigant, care creştea odată pe coasta Africii de Nord, în apropiere de colonia grecească din Cyrene. Grecii antici şi romanii utilizau silphiumul atât ca pe o aromă alimentară, cât şi ca pe un medicament minune, asemenea siropului pentru tuse, fiind faimos însă şi pentru capacităţile sale deosebite de contracepţie. Scriitorii şi poeţii antici apreciau planta pentru puterile sale contraceptive. Silphiumul devenise atât de popular încât a ajuns să fie cultivat pe suprafeţe extinse la sfârşitul secolului I d.Hr. Păstăile Silphiumului seamănă izbitor cu simbolul inimii moderne, fiind asociat de multe ori cu dragostea şi sexul, ceea ce a dus la popularizarea acestui simbol. Oraşul antic Cirene, care s-a îmbogăţit din comerţul cu silphium, a pus forma inimii pe banii emişi.
În timp ce Teoria Silphium este convingătoare, există cercetători care susţin că simbolul îşi are rădăcinile în scrierile lui Galen şi ale filosofului Aristotel, care au descris inima omului ca având trei camere, cu o adâncitură mică în mijloc. Conform acestei teorii, forma de inimă s-ar fi putut naşte atunci când artişti şi oameni de ştiinţă din Evul Mediu au încercat să reprezinte unele texte medicale antice. În secolul al XIV-lea, de exemplu, fizicianul italian Guido da Vigevano a făcut o serie de desene anatomice cu o inimă care se aseamănă mult cu cea descrisă de Aristotel. Având în vedere că inima omului a fost mult timp asociată cu emoţii şi plăcere, forma a fost în cele din urmă recunoscută ca un simbol al romantismului şi dragostei medievale.
Simbolul a devenit deosebit de popular în timpul Renaşterii, când a fost utilizat în arta religioasă, ilustrând inima lui Hristos, dar şi când a fost introdus ca unul dintre cele patru simboluri din cărţile de joc. În secolele XVIII şi XIX, simbolul inimii a devenit un motiv recurent în notiţele de dragoste şi felicitările de Ziua Îndrăgostiţilor.

Vremea de afară arată a primăvară timpurie, însă calendarul ne spune că suntem abia în luna februarie. Pentru cei nerăbdători să vadă flori şi iarbă verde, vă prezentăm zece parcuri şi grădini minunate, pe care sigur aţi vrea să le vedeţi, chiar şi în fotografii.

Grădinile Butchart din Canada
Butchart Gardens constituie un grup de grădini situate în inima Canadei. La începutul secolului XX, pe locul unei foste cariere de calcar, reprezentanţii familiei de industriaşi Butchart au construit mai multe grădini. Pentru amenajarea acestora a fost invitat un maestru în arta peisajului, niponul Isaburo Kishida, care a făcut grădinile atât de rafinate şi minunate, încât au venit să le admire frumuseţea oameni din toate colţurile ţării. La jumătatea anului 2009, de ziua centenarului Canadei, Grădinile Butchart au fost recunoscute, oficial, drept un monument istoric naţional.

Parcul cu lalele Keukenhof din Olanda
Parcul Keukenhof sau „Grădina Europei” este un parc regal de flori, care se întinde pe o suprafaţă de 32 de hectare în apropierea oraşului Lisse, între Amsterdam şi Haga. În ciuda faptului că Keukenhof este deschis pentru vizitatori doar două luni pe an, între 20 martie şi 20 mai, acesta este vizitat anual de peste un milion de persoane. În fiecare an, în parcul Keukenhof sunt plantaţi peste 7 milioane de bulbi de frezii, zambile, crini, orhidee, narcise şi, desigur, lalele!

Grădina Tropicală Nong Nooch din Thailanda
Grădina Nong Nooch este una dintre cele mai mari grădini botanice din sud-estul Asiei, se întinde pe o suprafaţă de 240 de hectare şi este situată la kilometrul 163 al Şoselei Sukhumvit, în provincia Chonburi. Grădina are propriul „Stonehenge”, format din grupuri sparte de orhidee, bonsai şi ferigi.

Grădinile Botanice Regale Kew din Londra
Grădinile Kew au apărut în anul 1670, în Kew Park, care a fost creat de Lord Henry Capel pe locul unei grădini exotice. În fiecare an, acestea sunt vizitate de peste două milioane de turişti, însă grădinile nu sunt destinate doar lor. Kew Gardens este, totodată, principalul centru de cercetări botanice şi de pregătire a grădinarilor profesionişti. Cele mai renumite atracţii turistice din Grădinile Botanice Regale Kew sunt Palatul Kew (Kew Palace), Casa Minka (Minka House), Marea Pagodă (The Great Pagoda), Căsuţa Apină Davies (Davies Alpine House), Poarta Japoneză (Japanese Gateway) şi altele.

Parcul Tropical de Palmieri din statul american Florida
În acest parc se află o colecţie unică de plante tropicale, respectiv palmieri, copaci cu flori şi viţă de vie.

Grădina Botanică din deşertul Phoenix, statul american Arizona
Această grădină cuprinde cea mai mare colecţie de cactuşi din lume. Aici se efectuează studii ale plantelor din deşert şi se desfăşoară programe speciale educaţionale pentru elevi şi studenţi dedicate studiului deşertului.

Grădina Yuyuan din Shanghai
Primul proprietar al Grădinii Yu Yuan din Shanghai este fostul trezorier al provinciei din epoca Ming, Pan Yunduan, care s-a decis să construiască o grădină asemănătoare grădinii imperiale de la Beijing, pentru a-şi bucura părinţii la bătrâneţe. Începând cu secolul al XVI-lea, acest parc a fost supus mai multor lucrări de reconstrucţie. Întreaga grădină a fost construită după regulile Feng-Shui şi este împărţită în şase părţi, care sunt unite între ele prin coridoare încâlcite, izolate vizual unul de celălalt. Yu Yuan înseamnă „Grădina Bucuriei” sau „Grădina Vacanţei Prelungite”.

Grădina Meditaţiei Cosmice din Scoţia
Acest loc uimitor a apărut în oraşul Dumfries, din Scoţia, în anul 1989. În locul florilor şi arbuştilor exotici, acolo au răsărit paturi de flori din aluminiu, iar în locul fântânilor – găuri negre, şi astfel peisajul a căpătat o formă neobişnuită fascinantă. Autorii ideii unei astfel de grădini sunt arhitectul Charles Jencks şi soţia sa – designerul peisagist Maggie Keswick-Jencks. Ei au decis să reproducă Universul în miniatură şi să arate nu doar frumuseţea acestuia, cele două lumi micro şi macro, ci şi legile şi paradoxurile universale, naşterea şi evoluţia Universului prin forme de grădină, peisaje şi sculpturi.

Grădina Majorelle din Maroc
Grădina a fost creată de pictorul francez Jacques Majorelle, care la începutul secolului XX a venit în Maroc în căutarea plantelor exotice, s-a îndrăgostit de această ţară, a cumpărat o bucată de pământ la marginea oraşului Marrakech şi s-a stabilit aici. El a decis să creeze o grădină simbolică, iar pentru aceasta a invitat cei mai buni designeri peisagişti şi a plantat în grădina sa plante din diverse ţări ale lumii: bougainvillea de lux, iasomie parfumată, lotus, aloe, bambus, yucca, palmieri cu nucă de cocos, bananieri şi cactuşi, unii dintre aceştia având o înălţime de peste trei metri.

Grădinile de la Versailles din Franţa
Faimoasele grădini de la Versailles au apărut în perioada lui Ludovic al XIII-lea şi au fost aduse la perfecţiune de celebrul arhitect peisagist André Le Nôtre, în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea. Pe lângă gazonul amenajat cu atenţie, sculpturile şi tufişurile de flori, pe întreg teritoriul grădinilor se află amplasate fântâni luxoase. Parcul de la Versailles este o „grădină a minţii” cu proporţii verificate matematic şi cu alei bine planificate. „Regele Soare” nu a vrut să vadă flori ofilite, de aceea peste două milioane de flori proaspete erau întotdeauna pregătite să înlocuiască florile ofilite şi astfel grădina arăta magnific pe tot parcursul anului.

Încrucişarea genunchilor este o poziţie foarte frecvent adoptată de oamenii care stau aşezaţi, iar mulţi dintre noi o facem în mod automat.
Această poziţie este elegantă şi sexy şi de multe ori asociată cu „feminitatea” şi „fineţea”, dar mulţi dintre noi nu ştiu că poate avea unele consecinţe grave pentru sănătate şi corpurile noastre.
Ce se poate întâmpla cu corpul dumneavoastră dacă petreceţi prea mult timp cu un picior peste celălalt? Menţinerea acestei posturi pentru mai multe ore poate duce la o afectiune numită paralizia nervului peronier sau paralizia peronieră. Acest lucru se poate întâmpla, de asemenea, dacă stai în aceeaşi poziţie pentru perioade prelungite de timp. Se pare că poziţia care provocă, cel mai probabil, paralizia nervului peronier este picior peste picior.
În 2010, diverse studii au demonstrat că atunci când stai pentru o lungă perioadă de timp, cu picioarele încrucişate, presiunea sângelui în corp creşte. Chiar dacă nu aveţi probleme cu tensiunea arterială, evitaţi această poziţie pentru o viaţă mai sănătoasă şi pentru a preveni alte tulburări ale sistemului circulator.
Atunci când ai pus un genunchi peste altul, sângele circulă de la nivelul picioarelor până la piept, rezultând într-o cantitate mai mare de sânge pompat de inimă, care, la rândul său, creşte tensiunea arterială. O altă explicaţie posibilă este că tensiunea arterială creşte din cauza exercitării izometrice a muşchilor picioarelor (articulaţiile nu se mişcă şi muşchii nu variază în lungime), mărind astfel rezistenţa la fluxul sanguin. Acesta este motivul pentru care încrucişarea picioarelor la nivelul gleznei nu are acelaşi efect ca atunci când se pune un picior peste celălalt la nivelul genunchiului.
Această poziţie poate duce, de asemenea, la dezechilibrul pelvian. Această poziţie adoptată pentru un timp îndelungat face muşchiul interior al coapsei mai scurt, iar muşchiul exterior al coapsei mai lung şi pune articulaţiile în pericol.
Obiceiul de a sta cu picioarele încrucişate creşte riscurile de a dezvolta tromboza venoasă. Deşi cel mai mare factor care contribuie la varice sunt genele, înrucişarea frecventă a picioarelor poate duce la inflamare venelor. Există supape mici în vasele sanguine, care determină curgerea sângelui în direcţia greşită. Când picioarele sunt puse unul peste celălalt, presiunea asupra venelor creşte şi împiedică fluxul de sânge, provocând îngustarea vaselor şi inflamarea lor.
În cele din urmă, un studiu a constatat că statul cu picioarele încrucişate pentru mai mult de trei ore pe zi poate face ca o persoană să îşi încovoaie spatele, să aibă dureri în partea inferioară a spatelui, dureri în zona gâtului şi disconfort în zona şoldurilor.

Joi, 18 Februarie 2016 00:00

Oamenii cu aluniţe trăiesc mai mult

Cercetătorii britanici au descoperit că aluniţele, considerate mai demult simboluri ale frumuseţii, sunt şi semne ale sănătăţii. Persoanele care au un număr ridicat de aluniţe pe suprafaţa corpului trăiesc mai mult, iar starea lor de sănătate nu va fi una problematică.
Potrivit studiului realizat la London King’s College, în mod normal, oamenii au între 30 şi 40 de aluniţe pe corp, puţini fiind cei care au peste 100. Aceştia nu ar trebui să se simtă stigmatizaţi, ci mai degrabă norocoşi, deoarece înseamnă că au oasele mai puternice, vederea mai bună şi sunt mai puţin predispuşi la apariţia ridurilor.
Aluniţele apar atunci când celulele pielii se divizează mai repede decât în mod normal. La unii oameni încep să dispară după vârsta de 40 de ani, iar la alţii continuă să se înmulţească. Acesta este un semn că au celule albe cu telomere mai mari, acestea având rolul de a proteja cromozomii de degradare. Persoanele care au multe aluniţe au de obicei o viaţă mai lungă şi sunt mai sănătoase. În urma obţinerii acestor rezultate, cercetătorii vor să dezvolte şi un tratament care să înlocuiască procedurile cosmetice de întinerire a pielii.

După ce ne-a pus în gardă cu privire la pericolul reprezentat de un eventual contact cu o civilizaţie extraterestră mai avansată, celebrul fizician britanic Stephen Hawking ne propune o variantă prin care să asigurăm necesarul de energie al întregii planete - aducerea unei mini-găuri negre pe orbita Pământului - soluţie care ar reprezenta un salt tehnologic exponenţial în viitor, conform Live Science.
Într-o conferinţă susţinută la 2 februarie, omul de ştiinţă britanic a susţinut că micile găuri negre, a căror masă nu o depăşeşte pe cea a unui munte, ar putea asigura întregul necesar de energie al planetei, cu câteva condiţii, desigur: să demonstrăm că astfel de mini-găuri negre există, să le depistăm şi să le aducem pe orbita terestră şi nu în ultimul rând să dispunem de tehnologia necesară pentru a le exploata în siguranţă.
"Din punct de vedere tehnic această ideea nu este greşită, însă este adevărat că nu este foarte uşor de pus practică, cel puţin pentru următorii 10.000 de ani", a comentat Sabine Hossenfelder, fizician la Institutul Nordic pentru Fizică Teoretică (Nordic Institute for Theoretical Physics) şi deţinătoarea blogului backreaction.blogspot.com.
Iniţial, oamenii de ştiinţă au considerat că găurile negre sunt aglomerări de materie atât de dense încât nimic, nici chiar lumina, nu poate scăpa de sub imperiul lor gravitaţional. Apoi, în 1974, Stephen Hawking a publicat teoria potrivit căreia, în timp, găurile negre emit particule cuantice - aşa-numita radiaţie Hawking.
Cele mai masive găuri negre din Univers, monştri a căror masă este de miliarde de ori mai mare decât a Soarelui, se află poziţionate în inima galaxiilor, aşa cum este cazul găurii negre Sagittarius A, din centrul Căii Lactee. Alte găuri negre mai puţin masive - de aproximativ de 10 ori mai masive decât Soarele - sunt răspândite ici-colo prin Univers, conform lui Sabine Hossenfelder. Astfel de găuri negre sunt mai reci şi emit la rândul lor radiaţia Hawking. Dacă există găuri negre supermasive şi găuri negre cu masa de aproximativ 10 ori mai mare decât a Soarelui, oamenii de ştiinţă s-au gândit că ar putea exista şi găuri negre relativ mici, care ar fi mai fierbinţi şi implicit ar emite mai multă radiaţie Hawking. „O gaură neagră cu masa unui munte ar furniza raze-X şi radiaţie gamma de aproximativ 10 milioane de megawaţi, suficient pentru a asigura nevoia de energie electrică a întregii planete”, a teoretizat Hawking. „Desigur, însă, că nu ar fi uşor să exploatezi o asemenea sursă de energie. O astfel de mini-gaură neagră nu poate fi ţinută, spre exemplu, într-o centrală electrică pentru a-i valorifica potenţialul. Pur şi simplu ea ar cădea prin podea şi nu s-ar opri până nu ar ajunge în centrul Pământului”, a mai explicat cunoscutul astrofizician.
Există însă şi o altă problemă, semnalată de Sabine Hossenfelder: deocamdată nimeni nu a descoperit vreo astfel de gaură neagră şi există şi câteva motive întemeiate care ne fac să ne îndoim că astfel de structuri ar putea exista.
Teoretic, astfel de găuri negre s-ar fi format la începuturile Universului nostru, într-o perioadă în care materia exista sub forma unei „supe” de plasmă fierbinte. Această supă primordială de plasmă nu era însă dispersată în mod egal în spaţiu, iar în locurile în care densitatea particulelor de materie era mai mare se putea ajunge la colaps gravitaţional şi la formarea de mini-găuri negre. Însă pentru ca astfel de mini-găuri negre să poată apărea, conform modelelor computerizate, este nevoie de un nivel ridicat de fluctuaţii de densitate în această supă plasmatică primordială, condiţie care, dacă ar fi fost îndeplinită, ar fi dus la existenţa mult mai multor găuri negre în Univers decât se estimează că sunt. „Or nu ne dorim că totul să ajungă în găuri negre”, a comentat Sabine Hossenfelder pentru Live Science.
Apoi, chiar dacă presupunem că aceste găuri negre miniaturale chiar există şi că pot fi detectate cu instrumentele ştiinţei, trimiterea unei sonde spaţiale în apropierea unui astfel de obiect, eventualul lui transport până pe orbita terestră şi exploatarea lor energetică ar fi un coşmar, dacă nu chiar o imposibilitate logistică pentru următoarele zeci de milenii, susţine Hossenfelder. „Nu poţi asoliza pe o gaură neagră, pentru a-i monta un motor de rachetă sau alt sistem de propulsie pentru că pur şi simplu nu are o suprafaţă”, a precizat Hossenfelder. Folosind gravitaţia unui corp mai masiv am putea, teoretic, să remorcăm o astfel de gaură neagră în miniatură până pe orbita Pământului, însă chiar dacă problema transportului ar fi rezolvată, tot ne-am confrunta cu problema exploatării energiei sale, protejând în acelaşi timp populaţia Terrei de radiaţiile pe care le produce.
Tot teoretic, ar putea exista şi alte modalităţi prin care să ne asigurăm necesarul energetic prin exploatarea găurilor negre. „Am putea încerca să formăm găuri negre în alte dimensiuni ale continuumului spaţiu-timp”, conform lui Hawking. Desigur însă că aceste extra-dimensiuni ar putea să nu existe - nici cercetătorii care lucrează cu cel mai mare accelerator de particule din lume, Large Hadron Collider (LHC), din cadrul CERN, nu au găsit încă nicio dovadă a existenţei altor dimensiuni. Apoi, chiar dacă ar exista alte dimensiuni, nu înseamnă că energia unei găuri negre obţinute în laborator ar putea fi exploatată. Dacă acceleratorul de particule aparţinând CERN produce o micro-gaură neagră, acest obiect ar exista pentru un interval de timp infim, de ordinul 10 la puterea minus 23 secunde. „Aceste mici găuri negre s-ar descompune imediat şi nu am avea cum să le exploatăm energia”, a încheiat Sabine Hossenfelder.

Pagina 2 din 81