Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Joi, 08 Iulie 2010 20:53

În aşteptarea apelor

Până ce vârful de viitură aşteptat sâmbătă la Galaţi îşi va face apariţia, confirmând sau infirmând cele mai negre temeri ale locuitorilor din Valea Oraşului, viaţa la malul Dunării pare să fi intrat din nou în amorţeala caracteristică verii. Gălăţenii ameninţaţi de furia apelor se plimbă din nou pe Faleză, mestecând cu râvnă seminţe şi comentând semifinalele de la Mondialul african, digurile înălţate de militari, jandarmi şi voluntari veniţi de prin toată ţara (pentru că orăşenii cei „harnici” din Vale n-au catadicsit să mişte un deget de nisip sau pământ...) rezistă, cu mici infiltraţii, Dunărea scade încetişor, parcă pregătindu-se pentru ce va să vină, iar politicienii...
Ei bine, politicienii (şi vorbesc aici de cei de la vârful Puterii) au prins aşa un drag de oraşul nostru unde nu se întâmpla nimic până mai ieri, că elicopterele nu mai prididesc deşertându-şi încărcătura de miniştri, preşedinţi, secretari de stat şi alţi asemenea purtători de funcţii printre diguri, pe lângă sacii de pământ şi nisip, pe foliile de nailon întinse în chip de paravane impermeabile pe malul fluviului. E aşa o forfotă de politicieni, şi aşa un trafic aerian, de zici că se repetă povestea podului aerian care îi hrănea pe berlinezi imediat după înălţarea Zidului... Numai că dacă atunci avioanele şi elicopterele aduceau medicamente şi hrană, cele care fac acum naveta Bucureşti-Galaţi ne hrănesc doar cu promisiunile şi zicerile optimiste ale preşedintelui şi miniştrilor. „Digul o să reziste, Galaţiul e apărat”; „Nu va fi nicio inundaţie în Valea Oraşului”; „Vom munci zi şi noapte pentru a proteja oraşul” (adică vor munci militarii şi jandarmii, că doar n-o să vedem ditamai demnitarul cărând saci cu cârca...); „Dunărea nu va trece de digurile noastre” (da, că le-or fi adus de la ei de-acasă...), şi tot aşa. O declaraţie politică fără sfârşit şi fără substanţă, o înşiruire interminabilă de „vom face” şi „vom drege”, presărată ici-colo cu „nu vă faceţi griji”, pe scurt clasicele declaraţii de care suntem sătui din campaniile electorale de până acum.
Ce vor face însă cu adevărat cei care ne conduc, nu se ştie. Deocamdată s-a ridicat un dig, motopompele împing necontenit apele Dunării înapoi în matcă, locuitorii zonei inundabile îşi mestacă în continuare seminţele şi privesc fluviul. Toată lumea aşteaptă. Viitura, scăderea cotelor Dunării, oprirea ploilor, nu contează. Fiecare aşteaptă câte ceva. Şi, din păcate, altceva nu prea mai au ce face acum. Ce se putea face, trebuia făcut cu ani în urmă, dar atunci toată lumea era prinsă până peste cap în alte aşteptări, politice, sociale, economice sau fără sens. Asta e, aşteptăm să treacă inundaţia asta şi apoi ne pregătim să o aşteptăm pe cea viitoare. Tot fără să fi făcut ce trebuia făcut.
O comparaţie destul de sugestivă făcută zilele trecute de Financial Times compara tactul şi delicateţea preşedintelui în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului cu graţia unui elefant scăpat într-un magazin de porţelanuri. Adicătelea, domnia-sa s-ar comporta aidoma unui tanc rusesc (pardon, american, că doar ţinem cu ei acum) şi ar distruge tot ce nu-i convine. Să fie chiar aşa? Se poate, însă părerea mea e că preşedintele Băsescu nu e singurul elefant care calcă totul în picioare în magazinul de porţelanuri numit România. Şi asta pentru că, dacă elefanţii ăia „autentici” reprezintă o specie pe cale de dispariţie peste tot în lume, la noi „elefanţii politici” s-au înmulţit în ultimii ani în chip exponenţial. De la elefantul-suprem, recte preşedintele ţării, la elefanţii-executivi, adică gaşca de miniştri, şi continuând cu elefanţii-parlamentari, „fauna” politică a României pare să fi fost monopolizată de o singură specie. Iar cum eliminarea concurenţei naturale nu face bine nimănui, nici chiar propriei specii, luptele intestine pentru supravieţuire nu au cum să lipsească, ba chiar devin tot mai aprige pe zi ce trece.
Din nefericire, restul populaţiei din ţară, specii minoritare din punct de vedere al influenţei în biologia politică, sunt considerate de specia dominantă drept simplă faună de umplutură, bună doar să susţină ecosistemul „dominatorilor”, adică să le hrănească buzunarele şi conturile din străinătate prin impozite şi alte dăjdii, să le facă posibilă apariţia viloaielor, limuzinelor cu care îşi etalează luxul de neam prost, ori să lucreze, pe bani puţini sau fără, pentru propăşirea animăluţelor parazite care se oploşesc pe sub pielea elefanţilor politici.
Iar asta nu poate fi un lucru bun, sub nicio formă. Pentru că într-un habitat normal, chiar cum e jungla omenească de la acest sfârşit de deceniu, organismele dominante nu pot supravieţui la nesfârşit dacă restul fiinţelor vii, mai mari sau mai mici, mai viguroase sau mai lipsite de vlagă, se află pe cale de dispariţie. Iar în România anului de graţie 2010, tocmai acest lucru este pe cale să se întâmple. Exodul medicilor, plecarea tot mai multor tineri la studii în străinătate şi, ultima, dar nu cea din urmă, migraţia masivă a forţei de muncă necalificată prin Spania ori Italia, la cules căpşuni sau spart betoane, sunt simptome evidente ale degradării habitatului social-politic numit România. Iar elefanţii, cât or fi ei de mari şi puternici, nu pot trăi fără acele mici animăluţe care le curăţă pielea de excesul de paraziţi. Pur şi simplu, sunt sufocaţi de aceştia şi mor.
Joi, 22 Iulie 2010 20:30

Restructurare cu dos uman

Cică guvernul şi extensiile locale ale acestuia, împreună cu restul instituţiilor din administraţia publică din fiece metropolă, orăşel, comună ori cătun, s-au decis să pună, într-un târziu, în aplicare mult-trâmbiţata restructurare menită să smulgă Românika din ghearele crizei cele rele şi fără sfârşit. Aşa o fi? Că parcă multe au mai promis până acum guvernanţii, primarii, prefecţii, consilierii locali ori judeţeni, dar parcă nimic nu s-a şi întâmplat...
În fine, dacă restructurarea s-ar face, ar fi bine. Depinde însă şi cum se va face cea restructurare. Şi asta pentru că până acum, cel puţin la Galaţi, din ce au „emanat” autorităţile locale vizate de securea reducerilor de personal, restructurarea înseamnă mai mult o mutare nesfârşită a angajaţilor de la un serviciu la altul, de la o societate din subordinea CL-ului la alta, un soi de „restructurare-restructurare, dar să nu se schimbe nimic”. Totuşi, nu se putea ca unii, în general ăi mai fraieri şi lipsiţi de bileţelul atârnat la gât de către partidul „care este”, să nu fie sacrificaţi pe altarul aparenţelor înşelătoare de mase. Aşa se face că din schema angajaţilor Primăriei vor sări câteva zeci de poliţişti comunitari ori actori (că şi teatrele ori paza oraşului tot în parohia lui moş Nicolae se află), dar dintre vestiţii şi pensionabilii consilieri, şefi de servicii, direcţii ori alte asemenea structuri inutile şi mâncătoare de fonduri publice nu va pleca nici dracu' (pardon, niciunul).
Probabil că exemplul dat „de la centru”, cu permutările de cinşpe şefi luaţi câte trei şi mutaţi de la o agenţie guvernamentală la alta până ce nici măcar cei care i-au mutat nu mai ştiu pe unde prăşesc cei şefi, s-au extins mai ceva ca o epidemie de ebola în teritoriu, şi cum toată lumea ştie că puterea exemplului e... puterea exemplului, aparatul administrativ local a ticluit un plan menit să asigure (nu pentru toţi, e drept, ci pentru ăia care-s mai şmecheri) eternizarea fotoliilor în care distinsele dosuri de consilieri, şefi, şefuleţi, directori, directoraşi şi alte asemenea subspecii de „învârtiţi” asudă de mama focului, apărându-şi cu ghearele şi cu dinţii posturile aducătoare de salarii mai grase ca o ceafă de porc.
Mai mult, odată cu această „restructurare cu dos uman” a apărut şi o nouă boală profesională: depresia de şef. Despre ce e vorba? Păi, fiece ins cu vreo funcţie de conducere şi care e plătit regeşte pentru că nu ştie ce face pe şi cu banul public e pălit subit şi fără discriminare de o depresie soră cu sinuciderea când află că i se va reduce salariul ori va fi pus pe făraş. Şi îşi ia rapid un concediu medical de vreo 4-5 luni, până s-or linişti apele, că doar cine poate să conteste o depresie?!
Mă întreb, totuşi, dacă bugetarii ăştia de lux sunt aşa de predispuşi la depresii, salariaţii „normali” care muncesc la patron, fără să fi primit un sfanţ de 2-3-4-5-6-7 ori chiar mai multe luni, de ce boală ar trebui să se îmbolnăvească? De un chef nebun de luat lumea-n cap şi de plecat încotro văd cu ochii din ţara asta făcută parcă numai pentru alţii?
Şi spun asta cu referire la preferinţele electorale ale românilor, aşa cum au reieşit din ultimele 3-4 sondaje efectuate zilele trecute de câteva companii specializate. În două vorbe, românii noştri zic că li s-a acrit de Băsescu şi de Boc şi i-ar vrea puşi pe făraş cât mai curând. Dar să le luăm pe rând: înc rederea în actualul guvern se duce (sau s-a dus deja) de râpă, democrat-liberalii n-ar mai avea şanse în veci să mai formeze un guvern portocaliu, iar dintre celelalte instituţii ale statului, puţina încredere a românilor este acordată mai degrabă Băncii Naţionale şi Armatei, decât noianului de structuri ale administraţiei publice.
Dacă stăm să ne gândim un pic, această cădere bruscă în sondaje era previzibilă. Cum să-l iubeşti pe ăla care îţi taie salariul ori te dă afară din serviciu, pe motiv că n-ai pupat destul de bine mâna partidului aflat la putere? Cum să-ţi placă de unu' care te anunţă nonşalant că se vor reduce nu ştiu câte mii de posturi (printre care şi al tău), pentru că şmecherii care s-au lipit de fotoliile de şefi ai agenţiilor guvernamentale nu se dau daţi afară? Cum să ai încredere într-unul care îţi debitează de zece ori pe zi că o duci mai bine, în timp ce tu te chinui să-ţi tragi zilele de pe o zi pe alta? Iar lista motivelor ar putea continua la nesfârşit...
Ca fapt divers, iată o ultimă gugumănie monumentală pe care au trântit-o ilustrele noatre genii aflate la guvernare: au cheltuit un „mizilic” de 400.000 de euroi pentru a concepe noul slogan cu care tanti Udrea vrea să atragă turişti câtă frunză şi iarbă în ţărişoara noastră. Ce a ieşit? Un, pardon de expresie, rahat. Adică o poză cu o frunză şi patru cuvinte care arată de parcă ar fi decolorate de soare, şi care, în opinia „specialiştilor” într-ale turismului, ar trebui să se constituie într-un magnet pentru străinezi: „România - explore the Carpathian garden” (liniuţa îmi aparţine, pentru că ăia care au conceput sloganul nu s-au mai gândit şi la acest amănunt gramatical). Expresia ar însemna ceva de genul „România - explorează (sau exploraţi, tot aia e) grădina Carpaţilor”. Că în Carpaţi nu prea au mai rămas nici pajişti, darămite grădini ori păduri, asta nu mai contează. Important e să vină turiştii de aiurea şi să le luăm banii. Dup-aia, om vedea pe unde scoatem cămaşa. În fine, sloganul ca sloganul, dar frunza e totul. Pentru că respectiva imagine seamănă izbitor (ca să nu zic că e chiar una şi aceeaşi) cu o altă frunză, dintr-un „set” de asemenea desene care poate fi cumpărat de pe site-ul specializat Shutterstock, cu suma de... 250 de dolari. Asta da, afacere guvernamentală, nu-i aşa? Să dai 400.000 de euro pe o imagine de 250 de dolari, e curat chilipir!
Cum la fel de chilipir este şi să ai acum un post de şef (titulatura exactă nu mai contează) al vreunei structuri politice din administraţie. Pentru că acolo partidul te-a pus, partidul te va păstra. Trăiască partidul! Sau, mai corect, ura şi la gară!
Joi, 05 August 2010 20:17

Statule, banii înapoi!

Cam aşa s-ar putea sintetiza condiţia (mai exact precondiţia) pusă de delegaţia FMI pentru ca România să primească şi următoarea tranşă din împrumutul contractat cu instituţia financiară internaţională. Iar suma pe care trebuie s-o plătească Guvernul Boc nu e deloc mică - vreo 2 miliarde de lei. De unde va scoate cabinetul actual aceşti bani, în condiţiile în care abia a găsit fonduri pentru plata cheltuielilor sociale curente, nu se ştie. Nici FMI-ul nu ştie, dar pe acesta nici nu-l interesează acest „amănunt”. Pentru FMI, decizia a fost luată, iar aceasta sună sec: dacă vreţi bani de la noi, vă plătiţi datoriile istorice. Datorii pe care statul le-a acumulat în ani de zile, pentru că la noi ba era an electoral, ba mai trebuia făcută o „pomană” politică vreunei firme condusă de „omul partidului”, ba că miniştrii îşi pasau cu frenezie mâţa de la unul la altul, ridicând din umeri şi zicând că „n-am făcut eu datoriile, ci ăla dinaintea mea”, ba pentru că statul, indiferent de partidul care se afla atunci la putere, s-a gândit să cheltuiască fără cap milioane de euro pentru bunuri, investiţii şi servicii de care nimeni n-avea nevoie. Un exemplu, vechi dar concludent, este cel al sistemului informatic integrat achiziţionat prin anii '90 şi ceva de Ministerul Sănătăţii. Un proiect în valoare de multe milioane de dolari (că pe atunci euro nu era la modă), chipurile absolut necesar, dar care nu a funcţionat niciodată. Şi asta pentru că lălăiala birocratică a durat atât de mult, încât atunci când furnizorul computerelor a fost în sfârşit desemnat, echipamentele erau deja depăşite... Aşa că, în dulcele stil mioritic, am cumpărat alte computere, mai trainice şi mai frumoase, că doar nu dădea ministrul nu-ştiu-care banii din buzunarul lui.
Iar lista cu asemenea „afaceri de milioane” e lungă, mai lungă chiar decât cea a promisiunilor făcute de guvernele care s-au perindat pe la cârma ţării de 20 de ani încoace. Motivul e simplu: investiţiile de acest fel nu se făceau după criteriile rentabilităţii, ci în funcţie de valoarea comisionului (că aşa se zice în limbaj oficial la neaoşa şpagă) pe care furnizorul era dispus să-l verse în buzunarele supraelastice ale cutărui sau cutărui ministru.
Acum, nu ne rămâne decât să strângem cureaua, să-i înjurăm cu patos pe cei pe care i-am votat şi să facem sluj în faţa FMI-ului, Băncii Mondiale ori a Uniunii Europene. Căci degeaba am striga: „Statule, banii înapoi!”, dacă nu există nicio lege şi nicio instituţie care să le ceară aceşti bani celor care ni i-au furat, sub masca minciunilor electorale, pentru a se îmbuiba ei şi tot neamul lor.
Joi, 12 August 2010 23:01

Secretomania salvează România

...sau măcar pe unii dintre funcţionarii din administraţia publică locală. Iar dacă e să ne raportăm numai la ultima dovadă de „transparenţă” a aleşilor locali, acest lucru e cât se poate de clar. Despre ce este vorba: distinşii noştri consilieri locali, care ar fi trebuit să dezbată, în şedinţă publică, noile organigrame ale societăţilor, serviciilor şi direcţiilor păstorite de municipalitate, au ales să facă aceste lucruri pe şest, într-o şedinţă de îndată, desfăşurată la adăpost de ochii (şi mai ales de gura) lumii. De ce oare? Simplu: pentru că dacă noile organigrame, care au „rezolvat” problema reducerilor de posturi din administraţia locală prin câteva simple mutări ale personalului de colo-colo, de la o societate de-a municipalităţii la alta, ar fi fost adoptate în văzul tuturor, tot Galaţiul ar fi ştiut ce mânării fac şi desfac consilierii locali. Aşa, în schimb, distinşii aleşi au tăcut şi-au făcut ce ştiu ei mai bine, adică şi-au apărat pilele şi piluţele venite cu bileţel de la partid ca să ocupe un post călduţ pe la birourile vreunei foste regii din subordinea Primăriei ori a Consiliului Local.
Şi atunci ne mai întrebăm de ce oare merg lucrurile aşa de „bine” în ţărişoara asta... Păi, cum puterea exemplului e molipsitoare (asta ca să nu spun că spiritul de turmă e o caracteristică aproape universală a românilor ajunşi prin diferite posturi de partid şi de stat), era normal ca şi aleşii locali să facă ce au făcut aleşii de la Bucureşti: în loc să desfiinţeze posturile mâncătoare de bani ale mahărilor de prin tot soiul de agenţii, comisii şi „autorităţi” utile doar pentru clientela politică, au preferat să învârtă acele posturi într-aşa un hal, că nici măcar cei care au făcut „permutările” nu mai ştiu prin subordinea cui le sunt acum protejaţii. Cu atât mai puţin ar putea şti acest lucru publicul, căruia nu i s-a spus decât că „se vor restructura atâtea şi atâtea posturi”. Tipic româneşte, nu-i aşa?
La fel cum tipice pentru caracterul românesc sunt şi „micile” scumpiri pe care le-au făcut comercianţii la mai toate produsele, chipurile pe motiv de creştere a TVA. Că respectivele scumpiri au transformat acel 5% într-un mult mai profitabil 20% sau chiar mai mult, asta e deja o altă poveste. Tristă, dar adevărată.
Vineri, 20 August 2010 01:16

Noi, indienii şi indolenţa românească

Tragedia de la Maternitatea Giuleşti a atras tot soiul de comentarii din partea oficialilor români, unele dintre acestea fiind cel puţin cinice. „Porumbelul” aparţine cui altcuiva decât ministrului Sănătăţii, care i-a invitat pe ziarişti să descopere singuri câte alte asemenea accidente s-au petrecut în întreaga lume. Numai că sfatul mai-marelui peste sistemul sanitar a reuşit exact contrariul: singurul accident similar, soldat cu moartea a cinci nou-născuţi, s-a întâmplat în India, la începutul lui 2009. În India, adică în acea ţară despre care mai toată lumea nu ştie decât că are mai mulţi săraci decât frunză şi iarbă, o ţară unde telefoanele mobile sunt mai numeroase decât wc-urile sau chiar decât numărul gospodăriilor dotate cu apă curentă, o ţară unde se moare încă, bine-mersi, de foame. Cu alte cuvinte, o ţară complet antagonică faţă de România noastră, căreia toţi guvernanţii nu contenesc să-i laude alura europeană, de ţară avansată şi super-civilizată. Cât de adevărate sunt afirmaţiile lozincarde ale conducătorilor noştri s-a văzut, cu vârf şi îndesat.
Acum, că lucrurile merg din rău în mai rău în România ultimilor 10-15 ani, se ştie. Că faimoasa „luminiţă de la capătul tunelului” anunţată pe un ton plin de speranţă de fostul preşedinte Emil Constantinescu prin '97-'98 pare acum mai îndepărtată decât India de care am vorbit la început, iarăşi se ştie. Că toate promisiunile unui trai mai bun, repetate mai abitir ca o mantră în toate campaniile electorale din '90 şi până acum, s-au dovedit nişte minciuni sfruntate, iarăşi se ştie. Sau, poate, într-adevăr, pentru unii, puţini la număr, s-or fi dovedit adevărate.
Dar nu despre felul în care s-a îmbogăţit peste noapte nişte neica-nimeni, a căror singură calitate a fost de a pupa în dos partidul potrivit, vreau să scriu. Ci despre întrebarea care ne macină pe toţi, indiferent de culoarea politică, pentru că toţi am am avut vreodată nevoie de un medic sau de un medicament: cine este vinovatul pentru ce s-a întâmplat la acea maternitate bucureşteană? Ce a cauzat tragedia?
Răspunsul nu e chiar atât de greu de găsit, însă nimeni dintre cei care îl ştiu nu-l acceptă aşa de uşor: nu instalaţia electrică a fost de vină, nu aparatul de aer condiţionat a fost sursa incendiului, ci nesimţirea şi iresponsabilitatea tipic mioritică. Ce dacă asistenta a plecat, fie şi pentru câteva minute, din încăpere, deşi o sală de terapie intensivă ar fi trebuit supravegheată permanent? Ce dacă doctorii erau ocupaţi cu alte treburi, infinit mai importante, decât vegherea unui bebeluş venit prematur pe lume? Ce dacă nimeni din conducerea maternităţii nu s-a sinchisit să ceară verificarea instalaţiei electrice? Doar trăim în România, unde „se poate şi aşa”. De data asta, însă, nu s-a mai putut. Iar victime au fost nişte făpturi care abia ce descoperiseră viaţa.
Marți, 24 August 2010 21:43

Hai să emigrăm în Tanzaniaaa...

...pentru că în România, cât om fi de patrioţi şi de iubitori de ţară, pare să nu mai fie deloc bine de trăit. De ce? Simplu: la ce bulibăşeală e în toate structurile statului, în toate instituţiile care ar fi trebuit să ne facă nouă, contribuabililor, viaţa mai uşoară, e imposibil să trăieşti normal şi decent. Şi e normal, atunci, ca peste 20% dintre români să considere emigrarea ca unică soluţie pentru un trai nu neapărat mai bun, dar măcar mai stabil, mai sigur şi lipsit de „surprize-surprize” din partea guvernanţilor cei destoinici, care schimbă legile şi modul lor de aplicare mai dihai decât pe şosete. Exemple în acest sens sunt nenumărate, iar seria „reformelor” care ar fi trebuit să aducă la niveluri occidentale sistemul sanitar, educaţia, justiţia, administraţia publică stă mărturie a incompetenţei şi a stilului „ca la noi la nimenea” care pare să constituie unicul mod de gândire al „geniilor” care ne conduc de vreo 20 de ani încoace.
Din păcate, la fel de adevărat e că mare parte din vina pentru situaţia în care am ajuns o purtăm noi, cei care am ales respectivele „genii” într-ale politicii, permiţându-le astfel să-şi facă de cap pe banii, sănătatea şi viaţa noastră. „Mica” problemă este însă că tot de vreo 20 de ani, cei care s-au băgat în faţă prin partide s-au dovedit a fi nişte oportunişti a căror unică grijă a fost să-şi facă buzunarele cât mai doldora, indiferent cum, dar cât mai repede cu putinţă. Că pentru asta au furat, au înşelat, au călcat în picioare drepturile altora, unii chiar au băgat oameni în pământ, nu a contat. Esenţial a fost să-şi clădească imperiile personale de miliardari de carton, să se fălească în faţa amărâţilor care înseamnă 40% din populaţia României cu limuzinele lor de neam prost, cu viloaiele clădite mai fără gust decât un buncăr sovietic ori - de din ce în ce mai multe ori - cu odraslele lor lipsite de cultură dar dotate cu tupeu, prost gust şi multă, multă mârlănie. „Mă opreşti pe mine, bă?! Acu' îl chem pe tata” a devenit un refren din ce în ce mai auzit prin oraşele României, un refren reluat cu încăpăţânarea prostului de tot soiul de beizadele pline de bani dar lipsite de cei şapte ani de-acasă.
Dar, ce să-i faci? Asta e România în care am ajuns să trăim, iar unica soluţie pare să fie doar plecarea definitivă în altă ţară. Pentru că a schimba ceva în ţara asta acum, când toate merg mai rău ca în republicile bananiere, pare să fi devenit imposibil. Sau ar fi posibil doar dacă, vorba unui ţăran hâtru, „dăm foc şi arăm”, de la un capăt la altul al ţării, ca să-i desfiinţăm odată pentru totdeauna pe cei care ne-au adus în această situaţie.
Marți, 31 August 2010 19:16

Generaţia (eternă) de sacrificiu

Trăim într-o ţară frumoasă, dar tare prost condusă. Atât de prost, că nici nu mai ştii ce ai de făcut ca să fii un contribuabil corect, un cetăţean care îşi respectă nu doar drepturile, ci şi îndatoririle, pe scurt un om normal. Dar cum să poţi face asta într-o ţară anormală ca a noastră, unde fiecare face ce vrea (şi nu lucruri bune), ce poate şi mai ales ce nu ar trebui. Ce, credeţi că nu-i aşa? Iată câteva exemple: un isteţ de la Inspectoratul Şcolar încurcă subiectele de sesiunea din toamnă a bac-ului cu cele deja date în vară (probabil ca să le intre bine în cap candidaţilor...), o asistentă „reuşeşte” să lase bebeluşii pe care ar fi trebuit să-i aibă în grijă să ardă de vii, un medic de familie habar n-are ce a făcut cu fişa unui pacient asigurat, pentru care primeşte nişte bani de la Casa de Asigurări, băncile te taxează în plus atunci când te duci să-ţi plăteşti rata înainte de data scadenţei, „geniile” din administraţia publică dau afară poliţiştii comunitari şi femeile de serviciu, dar îşi păstrează pensionabilii oploşiţi peste tot pe post de „consilieri” şi plătiţi fiecare cât 10 funcţionari obişnuiţi, guvernul îşi face de cap ca şi până acum, criza îşi vede şi ea de treabă, sporind numărul şomerilor şi al săracilor, cu alte cuvinte totul merge ca şi până acum, dar din ce în ce mai rău.
Iar aberaţiile de care ne lovim zi de zi persistă în toate structurile statului şi la toate nivelurile societăţii. Unii muncesc ca proştii fără să fie plătiţi cu lunile (mai mult cei din sectorul privat), alţii primesc purcoaie de bani fără să facă nimic (e cazul angajaţilor de lux de la stat - stat degeaba), unii se luptă cu tembelismul nenumăratelor reguli, regulamente, norme de aplicare, legi şi ordonanţe care se bat cap în cap şi-ţi fac imposibilă o viaţă normală, alţii emanează legi şi regulamente fără număr, doar ca să arate că nu ne mănâncă banii doar ca să tragă la aghioase pe fotoliile din Casa Poporului, unii scormonesc prin gunoaie în căutarea unei coji de pâine, masa lor pentru viitoarele două-zile, alţii aruncă teancuri de euroi pe la cazinouri ori cluburi de fiţe, pe unde îşi etalează limuzinele lor de golani ajunşi.
Ce putem face să scăpăm de toate aceste necazuri, să eliminăm mormanul de anormalităţi care ne înconjoară? Nu ştiu. S-ar putea să fie prea târziu pentru noi, şi numai generaţiile viitoare să mai aibă şansa de a spune: „Iată, trăim într-o ţară normală”. Noi nu mai avem speranţa asta. Suntem, cum zicea un comunist de frunte de acum câteva decenii, „generaţia de sacrificiu”. Un sacrificiu care se perpetuează de o generaţie la alta, fără niciun folos.
Joi, 02 Septembrie 2010 17:09

Guvernul, zarzavaturile şi agricultorii

Dacă mai toată mass-media centrală a fost acaparată, în aceste ultime zile, de mega-ultra-super subiectul „a fi sau a nu fi remaniere”, întors pe toate feţele de politicienii portocalii pe la tot soiul de cine şi priveghiuri de taină, ce au avut loc în cele mai neaşteptate şi ascunse cotloane, la Galaţi problemele care au scos lumea în stradă au fost cu totul (sau aproape cu totul) altele. Agricultorii care au ieşit joi în faţa Prefecturii nu aveau nicio treabă cu iminenta schimbare a guvernului, ci voiau doar să le aducă aminte guvernanţilor care (încă) mai stau degeaba prin Palatul Victoria că o ţară cu burta goală nu are cum să fie o ţară fericită. Dar ce voiau de la miniştrii cei uituci şi cvasi-invizibili agricultorii noştri? Un lucru simplu, practicat în mai toate statele Uniunii Europene, dar de care ai noştri ca brazii au uitat cu desăvârşire, că doar nu suntem în prag de alegeri, ca să mai conteze un vot-două, acolo...
Se plângeau agricultorii de preţurile de dumping pe care le practică vecinii lor de peste graniţe când îşi aduc produsele pe pieţele româneşti, de faptul că la „noi”, spre deosebire de „ei”, statul nu face nimic pentru relansarea agriculturii, că la „noi” subvenţiile destinate agriculturii reprezintă doar un vis frumos, nu ca la „ei”, unde producătorii din acest domeniu sunt ajutaţi cu fonduri şi pentru lucrările agricole, şi pentru desfacerea produselor, şi pentru promovarea lor. De altfel, acest lucru este simţit pe propriile buzunarea de mai toţi românii (mai puţin de cei puţini, îmbuibaţi şi indolenţi, care îşi trimit şoferul sau secretara să le facă piaţa). Oricine a fost printr-o piaţă de legume-fructe a văzut cum pepenii greceşti sunt la jumătate din preţul celor autohtoni (că doar la „ei” trebuie combătută criza...), roşiile turceşti ori poloneze le dau jos din rafturi pe cele româneşti, iar piersicile din Iordania se dau mai bune decât cele de Babadag ori Medgidia. Şi nu ne-am referit aici decât la câteva legume şi fructe, dar situaţia se repetă aidoma şi în privinţa produselor de origine animală ori a cerealelor şi plantelor tehnice.
Halal sprijin, nu-i aşa? Şi atunci ne mai mirăm de ce mâncăm atât de „sănătos” că la 50 de ani avem un ficat şi o inimă de 80, că mulţi dintre noi n-o să avem nicio şansă de a mai apuca pensia (asta dacă nu va intra România în faliment şi vor mai exista pensii până atunci), ori că românii cheltuie mai mulţi bani pe medicamente decât nemţii, polonezii şi bulgarii la un loc. Şi degeaba, pe deasupra...
Pagina 71 din 81