Dintr-un anumit punct de vedere, ultima măsură anunţată de guvern în privinţa metodei de impozitare a drepturilor de autor pare să fi fost primul lucru normal pe care l-a făcut actualul executiv remaniat. Să pui angajatorul să facă ce a făcut şi până acum era un lucru logic, de altfel, dar cum în politica românească logica e mai nelalocul ei decât un drac într-o cristelniţă, s-a dovedit a fi nevoie de schimbarea ministrului de Finanţe pentru ca un asemenea lucru normal (mă repet, dar asta e, normalitatea e ceva demn de semnalat) să se întâmple.
În schimb, cum probabil că excesul de gândire a scurtcircuitat neuronii „geniilor” de la Palatul Victoria, alte câteva chestiuni legate de aceleaşi mult-pomenite drepturi de autor, şi mai exact de felul în care vor fi taxaţi cei care îşi câştigă pâinea prin intermediul lor, au rămas la fel ca şi până acum, adică ca-n tren. Păi, ia să ne lămurim: cum vor plăti contribuţiile la Sănătate, la şomaj, la pensii şi la restul fondurilor pentru care întinde statul mâna cei cântăreţi, cele persoane fizice autorizate, pe scurt cei liber-profesionişti? Cel mai probabil, după cum îşi vor aduce aminte şi după cum vor crede de cuviinţă (cel puţin unii). Pentru că, să fim serioşi, n-o să-l vedem în vecii-vecilor pe alde Copilu' de Aur, Băiatu' Minune ori Luţă de la Bolintin venind cuminţei, cu traista bucşită de euroi, să-şi achite dările cuvenite pentru paralele încasate pe la parangheliile de sfârşit de săptămână, când co-minoritarii lor le lipesc valuta pe frunte. Şi cu atât mai puţin o să auzim că alde Mama Bărzăune ori Tanti Omida o să dea fuga-fuguţa la Fisc să plătească impozitul pe banii făcuţi din prostia rumânului care a cotizat conştiincios ca să i se facă-desfacă-lipească-dezlipească metehne, cununii, boli şi alte alea.
Probabil că singurii care îşi vor plăti, ca şi până acum, taxele, vor fi adevăraţii artişti, cei conştienţi că pentru banii câştigaţi trebuie să plătească şi un anume impozit. Şi, culmea, nişte oameni de artă cum ar fi, de exemplu, cei de la Pasărea Colibri, deşi se înghesuiau câte cinci-şase într-o maşină sehaş când se duceau la concerte, îşi vor plăti mai departe taxele către stat, în vreme ce armata de manelişti dotaţi cu adevărate saloane auto în ogrăzile proprii o să facă ce au făcut şi până acum, adică o să-l dea dracului de stat şi n-o să cotizeze niciun sfanţ, că, vorba aia, „trebuie să mănânce şi gura lor ceva”.
Şi asta doar pentru că statul ăsta românesc se dovedeşte, în continuare, incapabil să pună capăt bulibăşelii mioritice şi acceptă să plătească puzderie de ajutoare sociale necuvenite unor pierde-vară a căror singură calitate e că sunt posesori, fără carnet, de merţane şi de viloaie ridicate din banii pe care zic că nu-i au.

Faptul că peste 60% dintre românii din toate categoriile sociale (mă rog, cei care au putut fi opriţi pe stradă pentru a răspunde la întrebările unui sondaj de opinie şi nu s-a făcut nevăzuţi la adăpostul geamurilor fumurii ale limuzinelor din dotarea proprie) au răspuns fără echivoc şi fără ezitare că se gândesc la plecarea din ţară ca la singura soluţie pentru a o duce, dacă nu bine, măcar decent, denotă starea jalnică a ţării păstorite în aceşti ultimi douăzeci de ani de tot soiul de otrepe politice a căror unică ţintă a fost îmbuibarea lor şi a acoliţilor lor. Un adevăr dureros, dar pe care îl ştim cu toţii, veţi spune. Păcat că acest lucru părem să-l spunem doar noi, nu şi lighioanele care ne conduc întru binele naţiei, după cum se bat cu cărămida-n piept la fiece miting, adunare, găseală ori adunătură de partid.
Ei sunt cei care au băgat sistemul sanitar în comă, ei sunt cei care au dat forţele de aplicare a legilor pe mâna infractorilor, ei sunt cei care ne ameţesc în fiecare zi, în fiecare minut, cu apariţii şi răs-apariţii prin toate canalele mass-media, anunţând cum au făcut ei totu' pentru ţară, pentru poporul ăsta pe care zic că-l iubesc până la moarte. Până la moartea noastră, nu a lor.
Aşa se face că în loc să aloce bani suficienţi pentru medicamentele bolnavilor cronici, inşii ăştia se apucă să ne piseze la cap cu îndemnuri televizate despre câtă mişcare trebuie să facem ori câtă apă trebuie să bem zilnic „ca să ne simţim bine”, dar nu suflă o iotă despre preţurile sărite demult în aer ale fructelor şi legumelor pe care ni le recomandă cu atâta insistenţă, aşa se face că în loc să-şi pună pe făraş clica de profitori cu carnete de partid, cocoţaţi prin tot soiul de funcţii directoriale pe la agenţii, comitete, comiţii, autorităţi şi alte structuri al căror rol şi a căror necesitate de a exista nu a aflat-o nimeni, se apucă să azvârle şi şomaj cohorte de medici, asistenţi, poliţişti, profesori ori funcţionari mărunţi de ghişeu, aşa se face că aceste „genii” de partid şi de stat au găsit de cuviinţă să taie din fondurile sănătăţii care şi-aşa e în comă ori din cele ale învăţământului care produce din ce în ce mai mulţi şomeri cu diplome inutile şi de multe cazuri nedoveditoare a nimic, pentru a umple buzunarele mahărilor roşii, portocalii, galbeni şi albaştri care se fac că fac autostrăzi, ori pentru a astupa gura pensionarilor de lux din justiţia oarbă, surdă şi părtinitoare ca orice produs politic.
Un stat bolnav, a cărui deviză pare să fie: „Sănătatea, învăţământul, legea şi justiţia au murit! Trăiască birocraţia de partid!”

Mai zilele trecute, într-o emisiune de ştiri al unui post tv naţional am putut vedea lamentările unei cucoane care se jeluia că după ce nesimţitul ăsta de stat i-a redus salariul cu douăşcinci la sută, sărmana de ea nu-şi va mai putea plăti rata de 900 de euro pe care o avea la creditul de nevoi personale. Acuma, suma în sine nu are nimic deosebit. Există destule credite care le scot din buzunare celor care le-au contractat chiar şi câteva mii de euro. Altceva este însă deranjant, din prisma recentelor proteste şi mitinguieli făcute de cei bugetari reduşi la salarii: cucoana cu pricina se jeluia că nu-şi mai poate plăti rata din salariul de FUNCÞIONAR ÎN ADMINISTRAÞIA LOCALÃ. Ei, acum parcă se mai schimbă oareşcum datele problemei. Să facem un calcul simplu: rata la orice împrumut de nevoi personale acordat de o bancă nu poate fi mai mare de (aşa zice banca şi aşa ar fi şi legal) 30% din salariul solicitantului. Acum, dacă rata buclucaşă era de 900 de euro pe lună, înseamnă că amărâta de bugetară căreia i se redusese salariul câştiga (înainte de „tăiere”) un mizilic de vreo 2700-2800 de euroi pe lună. Adică vreo 11.400 de lei (noi, evident) lunar. Este că-i bine?
Şi când te gândeşti că există o mulţime de amărâţi printre aceşti bugetari, care deşi nu mai apar atât de supăraţi pe guvernul pe care nu ştiau pe vremuri cum să-l mai ridice în slăvi, nu au salarii de mii de euro pe lună, dar au primit de acasă cei şapte ani de învăţături şi o doză respectabilă de bun simţ. Ei bine, nu aceştia reprezintă majoritatea celor care dau din mâini, din picioare şi din ce mai pot pe la diversele mitinguri, proteste şi alte asemenea forme de luptă pentru apărarea nemuncii, ci acea „elită” de trântori a căror singură calificare pentru ocuparea unor posturi de căpuşe de stat a fost carnetul de partid şi abilitatea de a pupa dosul cui trebuia.
Toată această situaţie îmi aduce aminte de o fază petrecută cu destulă vreme în urmă, într-o importantă instituţie din aceeaşi lamentabilă administraţie publică locală. O funcţionară de la un ghişeu îşi făcea cu deosebită râvnă manichiura, impasibilă la coada care se formase în faţa geamului de la ghişeu. Evident, unul dintre amărăştenii care începuseră să fiarbă de nervi în faţa purtătoarei de mânecuţe n-a mai putut rezista şi a întrebat-o, plin de oftică: „Auzi, madam, da' n-ai de gând să începi să mai şi lucrezi?”. La care distinsa conţopistă a replicat cu o nonşalanţă plină de cinism: „Omule, nu vezi că eu sunt funcţionară la stat? Aşa că stau!”.

Recent, micii întreprinzători gălăţeni îşi făceau public un top al celor mai profitabile firme din oraş şi judeţ în anul care a trecut. Şi nu erau puţine societăţile care obţinuseră profit în ciuda crizei care pare să nu se mai sfârşească. Un lucru bun ar spune lumea, un semn că încet-încet situaţia economică revine la normal. Şi dacă ne luăm după criteriile care au fost folosite pentru întocmirea acelui top, ar însemna că în Galaţi lucrurile merg destul de bine, sunt destule firmele care nu au datorii la stat şi au reuşit să scoată şi un profit frumuşel, aşa că, teoretic, numărul şomerilor provenit din mediul de afaceri privat nu ar trebui să mai crească în chip exploziv. Numai că...
Ei bine, cum şi Galaţiul tot în mioritica Românie se află, dedesubturile faimosului top mai arată şi multe alte „amănunte”, de genul firmelor care au scos un profit cât malu' deşi nu au niciun angajat (asta da, performanţă!) ori societăţilor care au reuşit să aibă în acelaşi timp şi un profit consistent, dar şi întârzieri în plata salariilor angajaţilor. O dovadă că se poate, dar în stil românesc.
Acum, dacă principalul criteriu ca o firmă să fie declarată profitabilă e ca aceasta să-şi fi plătit dările către stat, indiferent de cum se comportă, salarial vorbind, cu angajaţii, înseamnă că ceva nu e totuşi în regulă în respectiva clasificare. Cum, iarăşi, nu prea pare în regulă ca o firmă fără angajaţi să fie printre fruntaşele la profitul scos (din ce oare?...).
Şi-atunci, mai ne mirăm de ce lucrurile merg la noi ca la nimeni, că în România asta amărâtă economia de piaţă înseamnă mai degrabă economie ca-n junglă, unde fiecare se descurcă după propria lege, că statul ştie toate acestea dar închide ochii pentru că nu-i pasă de soarta salariaţilor de la „privat”, fiind prea ocupat să-şi apere cireada de nepoţi, cuscri, cumnaţi şi alte rubedenii pripăşite prin fotoliile agenţiilor-căpuşă, că „luminiţa de la capătul tunelului” e mai îndepărtată de generaţia actuală decât Alpha Centauri de Soare, ori că toţi ne lamentăm că nu întrezărim ieşire din acest marasm, dar nici nu facem nimic pentru a distruge acest spirit de „lege a junglei” care caracterizează toate structurile societăţii româneşti de după '90.
Aşa că, până una-alta, rămânem sclavii unor indivizi al căror intelect nu vede mai departe de propriile buzunare, ai unor politicieni care confundă vistieria ţării cu seifurile din viloaiele care le-au răsărit în cele câteva mandate inutile, sclavii propriei noastre indolenţe manifestate la multele alegeri la care am votat (sau nu) degeaba. Pentru că, vorba lui Stalin, „nu contează cine votează, contează cine numără voturile”. Aşa şi cu topurile astea - nu contează ce face cu adevărat o firmă, ci cum o văd ceilalţi.

Ce frumoasă e politica asta românească! Atât de frumoasă, de mai-mai că îţi vine s-o scuipi ca să n-o deochi. Ultima ilustrare a acestei „frumuseţi” a fost cea legată de plimbarea legii pensiilor de la parlament la preşedinte şi vice-versa. Fără niciun rost, evident. De ce spun asta? Pentru că acţiunea preşedintelui Băsescu nu a avut alt scop decât acela de a mai strânge ceva capital electoral pentru puşculiţa politică tot mai sărăcită a PDL-ului de guvernământ. Cât despre grija faţă de viitorii pensionari, pe care portocaliii o tot trâmbiţează pretutindeni, mai bine o lăsăm baltă, că nu ţine. Căci cum ar putea fi interpretată altfel o pasare a motanului - pardon, a legii - către un parlament care e renumit pentru viteza de melc amorţit cu care se ocupă de adoptarea legilor esenţiale ale statului?
Iar pretextul pentru care liderul de la Cotroceni a retrimis legea pensiilor spre rediscutare e destul de străveziu. Adică, vezi Doamne, era o problemă capitală faza cu pensionarea femeilor la 65 de ani, atât de capitală că şeful statului a găsit absolut necesar ca vârsta de pensionare a sexului frumos să fie redusă la... 63 de ani. N-ar fi fost oare mai normal ca acelaşi şef de stat să se gândească la o soluţie prin care să nu mai existe faimoasele „pensii nesimţite” pe care le încasează, în virtutea unor decizii date de ei înşişi, o puzderie de magistraţi al căror merit principal este, de multe ori, doar acela că au lăsat în libertate ditamai infractorii notorii, pe motiv că „nu prezintă pericol social”?
N-ar fi fost oare la fel de normal ca acelaşi şef de stat să dea un ultimatum clicii de poticieni veroşi care şi-au înfipt cireada de rubedenii, cunoştinţe, pile ş.a.m.d. prin tot soiul de agenţii, direcţii, comitete şi comiţii utile doar la supt banii statului, adică ai noştri, pentru ca respectivele căpuşe de partid să fie date, politicos dar definitiv, afară? Şi n-ar fi fost la fel de normal ca şeful statului să facă ceea ce e de presupus că ar trebui să facă un preşedinte, adică să le ordone prea numeroşilor miniştri şi funcţionari de stat să pună mâna şi să vină cu soluţii reale pentru diminuarea efectelor crizei economice?
Dar toate astea ar fi fost normale într-un stat normal. La noi însă, cum România e mai degrabă un stat degeaba decât unul cu adevărat democratic, asemenea lucruri ar fi reprezentat mai degrabă nişte aberaţii, nu fapte normale.

Ce frumoasă e politica asta românească! Atât de frumoasă, de mai-mai că îţi vine s-o scuipi ca să n-o deochi. Ultima ilustrare a acestei „frumuseţi” a fost cea legată de plimbarea legii pensiilor de la parlament la preşedinte şi vice-versa. Fără niciun rost, evident. De ce spun asta? Pentru că acţiunea preşedintelui Băsescu nu a avut alt scop decât acela de a mai strânge ceva capital electoral pentru puşculiţa politică tot mai sărăcită a PDL-ului de guvernământ. Cât despre grija faţă de viitorii pensionari, pe care portocaliii o tot trâmbiţează pretutindeni, mai bine o lăsăm baltă, că nu ţine. Căci cum ar putea fi interpretată altfel o pasare a motanului - pardon, a legii - către un parlament care e renumit pentru viteza de melc amorţit cu care se ocupă de adoptarea legilor esenţiale ale statului?
Iar pretextul pentru care liderul de la Cotroceni a retrimis legea pensiilor spre rediscutare e destul de străveziu. Adică, vezi Doamne, era o problemă capitală faza cu pensionarea femeilor la 65 de ani, atât de capitală că şeful statului a găsit absolut necesar ca vârsta de pensionare a sexului frumos să fie redusă la... 63 de ani. N-ar fi fost oare mai normal ca acelaşi şef de stat să se gândească la o soluţie prin care să nu mai existe faimoasele „pensii nesimţite” pe care le încasează, în virtutea unor decizii date de ei înşişi, o puzderie de magistraţi al căror merit principal este, de multe ori, doar acela că au lăsat în libertate ditamai infractorii notorii, pe motiv că „nu prezintă pericol social”?
N-ar fi fost oare la fel de normal ca acelaşi şef de stat să dea un ultimatum clicii de poticieni veroşi care şi-au înfipt cireada de rubedenii, cunoştinţe, pile ş.a.m.d. prin tot soiul de agenţii, direcţii, comitete şi comiţii utile doar la supt banii statului, adică ai noştri, pentru ca respectivele căpuşe de partid să fie date, politicos dar definitiv, afară? Şi n-ar fi fost la fel de normal ca şeful statului să facă ceea ce e de presupus că ar trebui să facă un preşedinte, adică să le ordone prea numeroşilor miniştri şi funcţionari de stat să pună mâna şi să vină cu soluţii reale pentru diminuarea efectelor crizei economice?
Dar toate astea ar fi fost normale într-un stat normal. La noi însă, cum România e mai degrabă un stat degeaba decât unul cu adevărat democratic, asemenea lucruri ar fi reprezentat mai degrabă nişte aberaţii, nu fapte normale.

Protestele începute zilele trecute de salariaţii aparatului central al Ministerului de Finanţe, pe motiv de neplată a stimulentelor mai mult ori mai puţin meritate, s-au întins în mai toată ţara, cuprinzând tot ce înseamnă fisc, de la portărel şi femeia de serviciu şi până la directorul care nu mai încape în fotoliul său de şef din cauză de prea multă nemuncă. Şi pentru ca stilul mioritic de turmă să nu se dezmintă, focul supărării celor câteva sute de conţopişti „de la centru” s-a întins rapid în ţară, aşa că greva spontană a devenit oarecum generală.
Acum, nu neg dreptul oricui de a protesta, dacă are motive. Numai că dacă în cazul bugetarilor „de rând” de pe la Protecţia Copilului ori de la alte instituţii de stat, care au ieşit în stradă din cauză că au rămas cu 5-600 de lei din salariu după ce şi-au văzut reduse lefurile, protestele ar fi de înţeles, nu acelaşi lucru se poate spune despre un frecător inutile de hârtii de la minister, care se opărea dacă vreun subaltern nu-i spunea de dimineaţă până seara „dom' director” şi-i făcea temenele câte cinci minute la fiecare intersectare de traseu pe holurile instituţiei. În primul rând pentru că respectivul ins s-a dat lovit în inima bugetului propriu şi personal de către maştera de ministru, care l-a lăsat fără stimulente considerate de respectivul funcţionar drept inalienabile şi inamovibile. Păi cum adică, dom' ministru, ţi-ai lăsat trântorul din subordine fără recompensele de 150% din salariu, primite pentru că făcea şi el, acolo, ce-i scria în fişa postului? Păi se poate asemenea treabă?
Repet, îi înţeleg pe cei care au rămas cu salarii de 5-600 de lei, dar nu pot pricepe în ruptul capului de ce primea şoferul sau femeia de serviciu de la minister un „mic” spor de 120 sau chiar 150% din salariu pentru că dezlega rebusuri în timp ce aştepta să-i facă piaţa vreunui mahăr cu funcţie ori pentru că flutura alene mopul pe holurile ministerului.
Dar aceste stări de lucruri sunt la fel de fireşti şi pentru societatea asta bolnavă în care trăim, pe cât de „normale” sunt şi lefurile prevăzute în noua lege unică a salarizării bugetarilor. Nu-i aşa că e perfect normal ca un poliţist să aibă salariul de vreo 1.000 de lei, în timp ce senatorul ori deputatul primesc câte 7.500 de lei pentru că dorm cu abnegaţie în Parlament? Nu-i aşa că e absolut firesc ca un medic să primească 2.000 de lei pe lună, iar consilierul unui parlamentar, consilier al cărui unic merit e că a pupat dosul cui trebuia la momentul oportun, să fie cadorisit de stat (că tot stă degeaba) cu 2.700 de lei în fiecare lună?
Şi ne mai mirăm că ne pleacă medicii, că tinerii care sunt întrebaţi despre ce vor face în viitor spun că vor pleca din ţară, că poliţiştii acceptă şpăgi de toate felurile... Păi, chiar aşa, de ce s-ar mai face tinerii noştri doctori, poliţişti, profesori, când e mult mai profitabil să uiţi tot ce ai învăţat în şcoală, să înveţi ce înseamnă nesimţirea şi tupeul de partid şi să candidezi pentru un post călduţ de parlamentar, care nu face nimic în schimbul banilor pe care-i primeşte?

Că politica practicată de personajele care se adună degeaba prin Casa Poporului - pardon, Palatul Parlamentului! - este mai degrabă un circ decât o activitate folositoare ţării, o ştim cu toţii, de foarte multă vreme. Că aleşii noştri îşi văd mai curând de interesele proprii decât de cele ale noastre, iarăşi o ştim. Că fiecare partid care s-a perindat pe la putere şi prin opoziţie a trâmbiţat o sumedenie de soluţii lozincarde la toate, dar absolut toate probleme acestei naţii oropsite cu politicieni prea mulţi şi prea incompetenţi, o ştim la fel de bine.
Ultima acţiune a actualei opoziţii, în frunte cu partidul condus de „micul Titulescu” care dansa mai deunăzi pe mese la sindrofiile tinerilor pesedei, adicătelea depunerea noii eterne şi fascinante moţiuni de cenzură, nu face altceva decât să ilustreze toate lucrurile pe care le-am enumerat mai sus. N-am nimic împotriva unei moţiuni de cenzură la adresa guvernanţilor din cabinetul Boc al-nu-ştiu-câtelea, că n-am observat să fi făcut cine ştie câte lucruri bune de când au fost plantaţi în scaune, dar nici nu pricep rostul unei moţiuni care nu vrea decât să arate cât de capabil este pesedeul revigorat cu sânge tânăr, aşa cum se auto-arată cu degetul respectivul partid, şi să propulseze în fotoliile de la Palatul Victoria o echipă mai falnică, mai dinamică, mai dârză, mai vitează şi mai înţeleaptă decât tot ce a putut vedea ţara asta până acum. Să fim serioşi, cine mai crede ceva din ce zic acum politicienii, indiferent din ce porţiune a curcubeului politic ar face parte aceştia? Păi cum să-l crezi pe distinsul Victoraş Ponta când promite că salariile bugetarilor vor reveni la nivelul de dinaintea faimoaselor reduceri aplicate de Boc et comp, că pensiile vor creşte în continuare, ba chiar mai voioase decât alde Prâslea cel Voinic şi Făt-Frumos, că impozitele pe salariile vor deveni tot mai mici şi mai mici, că preţurile din rafturile magazinelor vor îngheţa de spaima lui Victoraş cel Viteaz? Ar fi minunat să avem parte de asemenea minuni (că altfel nu pot fi categorisite declaraţiile şefului PSD), dar ca să-l readucem cu picioarele pe pământ pe onor-parlamentarul cu pricina, ar trebui să-l întrebăm un singur lucru: cu ce bani se vor pune în aplicare toate acestea? Cumva cu banii pe care i-am împrumutat deja de la FMI şi pe care îi vom da înapoi până la calendele greceşti? N-ar fi mai bine să facem asta cu banii pe care i-au făcut dispăruţi indivizii perindaţi pe scena politichiei româneşti de vreo douăzeci de ani încoace? Că sigur sunt destui, dacă nu cumva chiar mai mulţi decât cei împrumutaţi de la FMI...

„A fost o eroare”, „N-am fost atenţi la textul legii”, „Am înţeles greşit despre ce era vorba”, „Titlul era confuz” şi alte asemenea scuze puerile au putut fi auzite din foarte multe guri de parlamentari zilele trecute, când aleşii noştri ne-au mai dat încă o mostră de cât de conştiincioşi şi atenţi sunt ei la şedinţe. Pur şi simplu, pe distinşii politicieni i-a prins atât de nepregătiţi buclucaşa lege a micşorării TVA la alimentele de bază şi cea privitoare la neimpozitarea pensiilor, că s-au apucat să o voteze vitejeşte, dar în totală necunoştinţă de cauză. Apoi, treziţi brusc din somnul serafic în care fuseseră adânciţi, onor-parlamentarii noştri au realizat gugumănia pe care o comiseseră şi s-au apucat să bălmăjească tot soiul de scuze mai mult ori mai puţin fanteziste. Trebuie precizat că dacă în cazul politicienilor din Opoziţie votul a reflectat exact ce voiau susţinătorii legii, în ce-i priveşte pe parlamentarii arcului de guvernământ votul a ieşit total pe dos.
Acum, n-ar fi prima oară când fruntaşii politichiei româneşti votează fără să ştie ce şi cum, dar de data asta parcă prea frumoasă a fost gafa comisă. Iar acest lucru arată cât de interesaţi sunt aleşii de soarta legilor după care ar trebui să fie guvernată ţărişoara asta.
Oare de ce ne mai chinuim să ne mai ducem la vot, să alegem asemenea specimene pe care trebuie după aceea să le plătim regeşte pentru somnul lor dulce din fotoliile Casei Poporului, când mult mai simplu ar fi să fi angajat nişte nemţi, nişte japonezi, nişte evrei ori nişte elveţieni, să ne fie ei legiuitori şi miniştri, pentru că sunt convins că toate problemele noastre ar fi fost iute rezolvate. Chiar aşa, ce-ar fi fost să avem un ministru al transporturilor neamţ, un ministru al muncii japonez, un ministru de finanţe elveţian ori evreu, un ministru de interne chinez şi tot aşa?
Cu siguranţă am fi avut acum şi autostrăzi, şi TVA redus, şi legi normale şi aplicabile. Şi dacă stăm să ne uităm prin vecini, vedem că bulgarii chiar au pus în aplicare o asemenea iniţiativă, lăsând frâiele Fiscului, de exemplu, pe mâinile unor finanţişti nemţi. Şi treaba merge ca unsă, statul a colectat mai multe fonduri într-o lună decât până acum într-un semestru, iar mica şi marea evaziune a început să tremure de-a binelea. Nu ar fi bine să facem şi noi la fel, să-i „exportăm” pe actualii politicieni incompetenţi pe vreo insulă cât mai îndepărtată şi să aducem nişte străini să ne facă treaba aşa cum trebuie? Pentru că la cum merg lucrurile deocamdată în Românie, e tot mai clar că avem nu doar legi votate „din greşeală”, ci şi parlamentari aleşi tot din greşeală.

Dând dovadă de un optimism mai debordant decât al tuturor oficialilor FMI, Băncii Mondiale, Comisiei Europene şi ai altor comiţii, comitete şi boarduri de prin cele patru zări, vajnicii noştri senatori s-au apucat să pritocească o lege menită să-i ajute la propăşirea proprie, ca ditai demnitarii, că doar inflaţia se cere şi ea combătută cu ceva. Vrând parcă să parafrazeze o veche zicală românească, aceea cu „obrazul subţire cu cheltuială se ţine”, senatorii noştri au zis că în lipsă de obraji subţiri merge şi vorba „obrazul gros cu cheltuială se ţine”, aşa că au votat într-un consens mai deplin decât cel al comuniştilor de pe vremea lui nea Nicu mărirea bugetului Senatului cu un „mizilic” de treij' de procente. Asta aşa, ca să nu bată prea tare la ochi, că totuşi criza încă nu s-a terminat...
Iar dacă pentru dezbaterea legilor fundamentale ale României, senatorii îşi apărau cu colţii şi cu ghearele apartenenţa partinică, acum cu totul alta a fost atmosfera de lucru. De parcă toate vrajbele ar fi dispărut dintr-o dată, onor-parlamentarii pe care am făcut prostia să-i trimitem în Senat s-au dovedit a fi mai uniţi în cuget şi-n simţiri (din interes, evident) decât gemenii siamezi. „Cu o largă majoritate” (aşa cum au punctat agenţiile de presă), bugetul cel nou şi mai dospit al respectivei camere parlamentare a trecut de vot cu viteză supersonică. De data asta nici pedeleii n-au mai rămas ca sfinxul din Bucegi în fotolii, abţinându-se de la vot, nici pesedeii n-au mai plecat din sală în semn de protest, nici liberalii n-au mai votat cu ambele mâini cum mai aveau obiceiul pe la alte dezbateri de legi, nici udemeriştii n-au mai ridicat a necunoaştere din umeri. Totul a mers ca pe roate, că doar era vorba de interesul propriu. Iar dacă ne uităm şi la „desfăşurătorul” noului buget, aflăm că mai bine de jumătate din totalul banilor pe care îi va învârti Senatul se duc pe cheltuieli cu personalul (deh, investiţiile în oameni sunt cele mai importante...), ceva mai mult de 10% sunt destinaţi plimbărilor fără rost prin ţară şi prin cele patru zări, iar vreo 12 milioane de lei din cele 128 de milioane, cât înseamnă noul buget al Senatului, se duc pe maşini şi „alte mijloace de transport” (adică un avion, un vaporaş, acolo, că doar nu s-or plimba senatorii cu căruţa prin mijlocul electoratului).
Partea cea mai interesantă însă e alta: pe lângă umflarea cu 30% a bugetului propriu, senatorii noştri s-au gândit să pună şi de-un summit mai mititel, acolo, să fie. Şi de aceea au alocat din banii statului, adică ai celor care încă mai plătesc impozite pentru nu au ajuns deja şomeri, un „bonus” de 26 de milioane de lei ca să organizăm Adunarea parlamentară a NATO. Vorba ceea, chelului tichie de mărgăritar îi mai trebuie. Asta ca să nu amintesc o altă zicală, ceva mai potrivită în situaţia noastră: „prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”.
Nu-i aşa că sunt interesante măsurile anti-criză pe care le adoptă politicienii noştri?