Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Joi, 04 Noiembrie 2010 21:51

10 locuri misterioase de pe Pământ

1. Eaglehawk Neck - Tasmania

Situată în sudul Tasmaniei, limba de pământ care leagă două insule este celebră din două motive. Primul ar fi acela că Eaglehawk Neck este cel mai elocvent exemplu al unui fenomen geologic extrem de rar întâlnit, acela al aspectului de dale pe care îl capătă solul în urma eroziunii şi a fragmentării rocilor sub acţiunea plăcilor tectonice. Practic, solul arată ca şi cum ar fi format din zeci sau sute de dale cu forme geometrice perfecte, asemenea pavajului artificial.
Un alt motiv este acela că de Eaglehawk Neck se leagă povestea macabră a primei închisori păzită de câini uriaşi, înfometaţi înadins pentru a deveni cât mai fioroşi. Limba de pământ era singurul loc prin care deţinuţii britanici ai temutei închisori din aşezarea tasmaniană Porth Arthur puteau traversa către libertate.
Era nevoie ca deţinuţii să străbată o lungime de circa 400 de metri pe istmul lat de nu mai mult de 30 de metri pentru a scăpa. Trebuiau, însă, să străbată un loc în care, alături de gărzi înarmate, se aflau 9 câini extrem de fioroşi care fuseseră legaţi cu lanţuri lungi, la distanţe egale unul faţă de celălalt, astfel încât să nu se poată atinge unul pe altul, dar să poată înşfăca pe oricine ar fi încercat să treacă printre ei.
Orice deţinut s-ar fi aflat expus permanent, într-o astfel de situaţie, la bunul plac a doi dintre cerberii închisorii. În plus, legenda apelor infestate de rechini îi împiedica pe prizonieri să se aventureze în apele oceanului. În întreaga istorie a locului de detenţie, doar trei deţinuţi au reuşit să evadeze (Martin Cash, Lawrence Kavanagh şi George Jones), eveniment care a avut loc în anul 1842. Deşi au fost capturaţi după câteva luni, iar George Jones a fost spânzurat, deţinuţii au continuat să încerce să evadeze iar, singurul care a reuşit această performanţă fiind acelaşi Martin Cash.

2. Deşertul Alb - Sahara

Cu numai 4.000 de locuitori şi circa 200 de kilometri până la cea mai apropiată localitate, oaza Farafra este una dintre cele mai mici şi mai izolate aşezări din Egipt. Şi totuşi, numeroşi turişti vin aici an de an, în aşa numitul Circuit Vestic, pentru a admira una dintre minunile geologice ale lumii... Deşertul Alb din Sahara.
Cu milioane de ani în urmă, atunci când Sahara de astăzi era acoperită complet de ape, numeroase depozite de cretă s-au depus pe fundul oceanului formând uriaşe aglomerări calcaroase. Odată cu retragerea apelor, vântul a modelat creta dând acesteia forme impresionante, deşertul părând împânzit astăzi cu uriaşe ciuperci albe. Anii de peregrinare iresponsabilă a turiştilor şi a membrilor diferitelor formaţiuni religioase care au ţinut festivaluri în mijlocul acestor minuni geologice a dus la erodarea şi deteriorarea, în special din cauza focurilor aprinse la baza formaţiunilor de cretă, a multora dintre "ciupercile" albe de calcar. A fost nevoie de intervenţia energică a mai multor grupări ecologiste şi a arheologilor din ţările nord-africane pentru ca autorităţile responsabile să includă Deşertul Alb pe lista zonelor protejate.
Astăzi, Sahara el Beyda, aşa cum îl numesc localnicii, este un loc în care turismul este încă o activitatea principală, dar care se desfăşoară numai sub atenta supraveghere a ghizilor şi a persoanelor autorizate să însoţească grupurile de turişti.

3. The Big Hole - Africa de Sud


Creată în secolul al XIX-lea de către căutătorii de diamante din Africa de Sud, The Big Hole este, într-un clasament al celor mai mari gropi artificiale din lume, cea de a doua creaţie de acest gen, fiind depăşită doar de mina Jagersfontein din aceeaşi ţară. Totul a început în anul 1871, atunci când unul dintre angajaţii fraţilor De Beers a descoperit primul diamant pe locul actualei mine.
De atunci şi până în anul 1914, atunci când mina a fost închisă, peste 50.000 de lucrători au săpat până la o adâncime de un sfert de kilometru, scoţând la suprafaţă aproximativ 3.000 de kilograme de diamante. Uriaşa mină verticală, cu o suprafaţă de 17 hectare, a fost apoi inundată, nivelul apei atingând în prezent 40 de metri adâncime.
Astăzi, autorităţile sud-africane fac eforturi pentru a include The Big Hole pe lista monumentelor aflate în patrimoniul mondial UNESCO. Chiar şi aşa, fosta mină de diamante a devenit în timp una dintre principalele atracţii turistice ale oraşului Kimberly.

4. Lacul ucigaş - Camerun

Pe numele său adevărat Nyos, lacul ucigaş din Camerun şi-a câştigat acest trist renume după un tragic eveniment care a avut loc în anul 1986. Atunci, localnicii din satul Nyos aflat în apropierea lacului au fost alarmaţi de un zgomot puternic venit din interiorul apelor şi de un puternic cutremur de pământ. Aproape instantaneu, o trombă de apă a ţâşnit din mijlocul lacului iar din acesta s-a ivit un uriaş nor alb cu o lungime de peste 100 de metri, după cum susţin martorii oculari. Imediat după acest episod, animalele şi oamenii au început brusc să îşi piardă cunoştinţa.
Pe o rază de aproximativ 25 de kilometri, nimeni nu a rezistat atacului misteriosului nor, iar dintre sutele de persoane afectate, doar câteva şi-au mai revenit la viaţă. Norul a dispărut după aproximativ 2 zile, lăsând în urma circa 1.700 de victime umane şi un număr aproape dublu de animale moarte. Ca un sumbru exemplu, din satele Nyos şi Kam, primele localităţi atinse de norul ucigaş, doar patru persoane au supravieţuit.
De atunci lacul şi-a schimbat aspectul, apele odinioară albastre devenind întunecate şi pline de plante moarte, un aspect sinistru care susţine numele de "lac al morţii" dat de localnici lacului Nyos. Se estimează că atunci, din lacul aflat în craterul unui vulcan stins, au fost eliberate în aer circa 1,6 milioane de tone de dioxid de carbon.
Tragica poveste a aprins, însă, imaginaţia amatorilor de turism negru iar lacul a devenit ţinta a numeroşi turişti din toate colţurile lumii.

5. Dealurile de ciocolată - Filipine

Perfect conice, Dealurile de Ciocolată din Filipine, aşa cum au fost numite, reprezintă unul dintre cele mai rare şi mai misterioase fenomene geologice de pe Terra. Un ultim studiu arată că pe o suprafaţă de circa 50 de kilometri pătraţi din provincia Bohol se află nu mai puţin de 1.776 de dealuri, ele fiind reprezentate şi pe drapelul regiunii ca un simbol al frumuseţilor naturale filipineze. În prezent, dealurile sunt considerate cel de al treilea monument geologic din Filipine şi au fost propuse pentru includerea în patrimoniul UNESCO.
Înălţimea dealurilor oscilează de la 30 până la 120 de metri în cel mai înalt punct, acestea formându-se în Pleistocen, în urmă cu aproximativ 2,5 miliarde de ani, sub acţiunea plăcilor tectonice care au ridicat calcarul de pe fundul oceanului. O altă teorie susţine că dealurile misterioase au apărut sub acţiunea unui vulcan străvechi, acesta împingând la suprafaţă blocuri uriaşe de piatră acoperite de calcar marin. Acoperite în timp de vegetaţie, dealurile capătă în timpul sezonului secetos, din cauza lipsei ploilor, o culoare brună asemănătoare cu cea a ciocolatei, de aici venind şi neobişnuitul lor nume.

6. Antelope Canyon - Arizona, SUA

Este, de departe, cel mai căutat şi mai vizitat canion din sud-vestul Statelor Unite, şi asta în ciuda faptului că frumuseţea sa s-a dovedit de multe ori ucigătoare. Format din două secţiuni, canionul se află în ţinuturile Navajo din Arizona iar recent a fost declarat monument al naturii, turismul fiind efectuat numai sub atenta supraveghere a ghizilor specializaţi.
Numele său original "Tse'bighanilini" vine din limba amerindienilor Navajo şi înseamnă "locul prin care apa curge printre pietre". De altfel, acesta este şi modul în care superbul canion s-a format de-a lungul sutelor de mii sau chiar milioanelor de ani. Apa acumulată în timpul musonilor a erodat treptat roca, creând bazine subterane pe pereţii cărora sunt vizibile straturile de rocă acumulate de-a lungul timpului.
Canionul este deosebit de periculos, mai ales în timpul ploilor, şuvoaie ucigătoare de apă adunându-se în camerele subterane într-un timp incredibil de scurt. Nu mai departe de anul 1997, 11 turişti străini şi unul dintre ghizi au fost înghiţiţi de un torent de apă fără ca cineva să sesizeze vreun pericol prealabil. Astăzi, canionul este închis turiştilor pentru circa cinci luni pe an, şi a fost dotat cu scări metalice pentru a preveni producerea altor accidente.

7. Valurile de piatră - Arizona, SUA

Tot în Arizona şi tot în ţinuturile Navajo se găseşte un alt monument geologic extrem de bizar şi de atrăgător totodată. Celebre printre căţărători şi fotografi, valurile de piatră din acest colţ de lume par rupte dintr-un peisaj extraterestru, ele formându-se în urmă cu circa 190 de milioane de ani din dune de nisip deşertic care s-au solidificat sub acţiunea ploilor şi a vântului.
Calcifierea s-a produs atât pe orizontală cât şi pe verticală, transformând dunele preistorice în formaţiuni ce amintesc de valurile unui ocean. Chiar şi astăzi, stratul solid este încă extrem de subţire, turiştii fiind sfătuiţi să calce cu atenţie pentru a nu sfărâma marginile sensibile ale dunelor. Cel mai bun moment al zilei pentru a fotografia valurile de piatră este la amiază, atunci când umbra se reduce până aproape de dispariţie iar dunele capătă o culoare roşiatică, asemănătoare solului marţian.

8. Pietrele Moeraki - Noua Zeelandă

Legendele nativilor maori susţin că misterioşii bulgări de piatră nu sunt altceva decât rămăşiţele coşurilor, tărtăcuţelor sau cartofilor pietrificaţi pe care primii locuitori ai Noii Zeelande, uriaşii, le-au pierdut în încercarea lor de a coloniza insula. În fapt, neobişnuitele pietre sferice reprezintă un fenomen rar întâlnit de erodare a unor formaţiuni de roci ce s-au format în Paleocen. Practic, nămolul şi aluviunile preistorice s-au solidificat, căpătând în timp, în cea mai mare parte, forme perfect sferice.
O treime dintre bulgări au diametre cuprinse între 0,5 metri şi 1 metru, în timp ce restul de două treimi ajung la un diametru de 1,5-2,2 metri. Fenomenul nu este, însă, unic. Roci asemănătoare se găsesc şi pe alte plaje din Noua Zeelandă, celebre fiind cele din apropiere de Shang Point, aşa numitele Pietre Katitki, în care s-au descoperit oase de mesosauri şi plesiosauri. Astăzi, pietrele au devenit o atracţie turistică principală în Noua Zeelandă, fiind descrise în cele mai multe ghiduri turistice precum şi în paginile web care promovează turismul de la antipozi.

9. Munţii Sanqingshan - China

Parcul Naţional Munţii Sanqinshan din China, cu o suprafaţă de 23.000 de hectare, a devenit recent, mai precis în anul 2008, cel de-al 7-lea monument natural din China inclus în patrimoniul UNESCO. Loc asociat de obicei cu mănăstirile taoiste, parcul este o adevărată capodoperă a naturii, peisajele sale părând rupte dintr-un film science-fiction. Formaţiuni uriaşe de granit, perfect verticale, se înalţă către nori, la înălţimi uriaşe, asemănându-se cu siluete umane sau animale legendare.
Tot cadrul este împânzit de copaci înalţi, iar fenomenele meteo fac ca norii, curcubeele şi ceaţa să acopere adeseori stâncile şi puţinele mănăstiri din acest loc. Munţii Sanqinshan au, realmente, un aer mistic şi poate că nu întâmplător vechii preoţi taoişti i-au ales drept loc de meditaţie şi rugăciune. Astăzi, ei reprezintă una dintre cele mai valoroase şi mai apreciate destinaţii turistice din China, numărul celor care aleg să viziteze sălbaticele păduri crescând uluitor, mai ales după ce peisajele de aici au apărut în grandioasa producţie hollywoodiană "Avatar".

10. Pu'u O'o - Hawaii

Vulcanul Pu'u O'o din Parcul Naţional Vulcanic din Hawaii a devenit celebru în toată lumea după ce a fost catalogat drept cel mai longeviv vulcan din ultimele cinci secole. Practic, din anul 1983 şi până în prezent, vulcanul a erupt permanent, acoperind o suprafaţă de 117 kilometri pătraţi din exoticul arhipelag american.
Legendele nativilor hawaieni susţin că zeiţa vulcanilor, Pele, şi-a folosit bagheta magică pentru a deschide acest vulcan, numele O'o desemnând tocmai acest instrument cu puteri supranaturale al zeităţii. Şuvoaiele de lavă se ridică uneori şi la 460 de metri înălţime, cea mai distrugătoare erupţie fiind cea din anul 1990, atunci când lava a acoperit 2 localităţi, distrugând peste 100 de case din alte două aşezări.
După 3 ani de la prima erupţie, în 1986, lava a atins apa oceanului în care se varsă şi astăzi, la mai bine de 12 kilometri distanţă de crater. Şi cu toate acestea, vulcanul, pe lângă interesul major stârnit în mijlocul vulcanologilor din toată lumea, a devenit o atracţie uriaşă pentru turiştii amatori de senzaţii tari. În fond, imaginea spectaculoasă a unui vulcan atât de violent nu este una cu care te întâlneşti în fiecare zi, iar fotografiile realizate aici au apărut pe coperţile unora dintre cele mai prestigioase publicaţii de ştiinţă din toată lumea.
„Trăim într-o ţară în care sănătatea e un sistem social”, zicea mai deunăzi ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, întrebat despre direcţiile în care trebuie acţionat pentru a readuce sistemul sanitar pe linia de plutire. Şi mai zicea onor-şeful sănătăţii româneşti că, pentru a asigura un acces echitabil şi egal al tuturor asiguraţilor la serviciile medicale, primul lucru care trebuie făcut e să implementăm super-ultra-arhi-performantele carduri de asigurat. În fapt, nişte bucăţi de plastic, dotate cu un cip (nu se ştie cât de performant) pe care vor fi stocate toate informaţiile despre istoricul medical al pacientului, despre bolile pe care le-a avut şi riscă să le aibă, despre medicamentele prescrise de-a lungul întregii sale vieţi şi despre orice altceva ar mai putea fi important pentru omul respectiv în cazul în care ar avea nevoie de servicii medicale.
O iniţiativă excelentă, veţi spune; aşa ar şi fi, în cazul în care am avea deja un sistem medical pus la punct, măcar în linii mari, ceea ce însă nu e cazul la noi. Aşa că ideea pe care ministrul Cseke vrea s-o pună în practică atât de voios e un soi de tichie de mărgăritar excesiv de scumpă şi excesiv de inutilă pentru creştetul unui chel plin de bube, cum arată acum Sănătatea în România.
Să detaliem un pic: zicea onor-ministrul că fiecare, dar absolut fiecare ins înscris în sistemul asigurărilor de sănătate va primi câte un card de asigurat, o bucăţică „inteligentă” de plastic fără de care nu va putea beneficia de serviciile medicale pentru care i se opreşte acea (inutilă) cotă de asigurări sanitare. Respectivul card va fi înmânat personal fiecărui asigurat, pe bază de semnătură, şi va fi folosit de către acesta la fiecare vizită la medicul de familie, la vreun spital etc. Până aici, nimic anormal - şi în alte state europene civilizate se foloseşte un card de asigurat. Numai că la noi, pentru ca acest „buletin de boală inteligent” să poată fi folosit, mai trebuie puse la punct câteva „mici” chestiuni. Una dintre ele - şi cea mai importantă, de altfel - este cea a infrastructurii de care va trebui să dispună fiecare cabinet medical de familie pentru a putea „citi” şi „scrie” ceva de pe/pe respectivul card. Şi dacă ne gândim că doar pentru dotarea medicilor de familie cu laptopuri pentru evidenţa computerizată a pacienţilor a fost nevoie de ani buni, e clar cam la ce trebuie să ne aşteptăm, în ciuda tuturor asigurărilor (deh, ăsta-i cuvântul cheie...) pe care ni le-a oferit ministrul, cum că vom primi cardurile în cel mult 6-7 luni de zile.
Un al doilea aspect e că fiecare din cardurile cu pricina va costa cam 2 euro. Înmulţit cu cei 7 milioane şi ceva de asiguraţi din România, rezultă un „mizilic” de vreo 15 milioane de euro. Cheltuială la care se vor adăuga, fireşte, costurile de distribuire a faimoaselor carduri, başca preţul cititoarelor care vor fi distribuite medicilor din România. Nişte bani frumoşi, pe care cineva îi va încasa ca să ne „implementeze” cum trebuie în rândul ţărilor civilizate. Dar oare chiar ne trebuia o asemenea tichie de mărgăritar?
Joi, 18 Noiembrie 2010 20:17

Să vină ilicitu'!

Uraaa! Super-mega-geniile din guvernul Boc au stat îndelung pe gânduri, au pus de-un brainstorming încrucişat cu un think-tank şi au emanat o ultra-găselniţă: pentru combaterea luxului deşănţat pe care îl afişează tot soiul de parveniţi care se bat cu cărămida-n merţan că n-au un chior prin buzunare, se va înfiinţa poliţia fiscală. Da, aţi citit corect, poliţia fiscală. Dacă aveţi nelămuriri legate de ce este şi cu ce se mănâncă această nouă şi vajnică structură a aparatului de stat (care se micşorează prin expansiune), aflaţi că este vorba de un organ al cărui rol este de a scotoci prin toate facturile, statele de plată, chitanţele şi bonurile de mână pe care le deţin „iliciţii”, pentru a vedea dacă respectivii nu cheltuiesc cumva mai mult decât primesc (că şi aşa primesc de multe ori fără să merite...). Iar dacă se va dovedi că inşii cu pricina au aplicat cu succes zicala capitalistă de acum vreo 30 şi ceva de ani, cum că „azi la cec un leu depui, mâine el va scoate pui”, hop! şi inspectorii sau cum se vor fi numind funcţionarii cu pricina, călare pe duşmanul bugetului de stat!
Nu-i aşa că e ceva de vis? Ba chiar de basm, am putea spune, dacă ne gândim cam care ar trebui să fie clienţii unei asemenea organizaţii: politicieni, demnitari şi funcţionari publici, interlopi transformaţi din valutişti de colţ de stradă în „recuperatori” cu firmă şi relaţii, tot soiul de fii, fiice, nepoţi, cumetri şi alte asemenea neamuri (mai mult ori mai puţin proaste) ale tuturor parveniţilor care acum îşi spală călcâiele crăpate în jacuzzi-uri cu robinete de aur, ori se duc la frizerul din colţ cu Maybach-ul de toate zilele, ca să-şi aranjeze perciunii de mafiot reşapat, într-un cuvânt toată „noua protipendadă” a unei Românii care a trecut de mult de buza prăpastiei.
Şi nu se poate să nu vă imaginaţi cum ar veni să apară un inspector al acestei „poliţii fiscale” la uşa lui alde Videanu, Udrea, Năstase, Mitrea, Gabriel Oprea, Tăriceanu, Geoană, Crin Antonescu ori mai ştiu eu ce sindicalist ori politician (că de multe ori e totuna...). Vă daţi seama pe ce culmi ale statului de drept ar trebui să ajungă ţara noastră ca să vedem şi noi, fără să visăm cu ochii deschişi, un subaltern care îşi controlează şi îşi trage la răspundere şeful, un angajat care îşi trimite în judecată directorul... E drept, în alte ţări din lumea asta asemenea lucruri se întâmplă, şi nu de azi-de ieri, ci de ani buni. Întrebaţi un american, de exemplu, care sunt cele două lucruri de care se teme cel mai mult în viaţă. Aproape invariabil, vă va răspunde: moartea şi fiscul. Iar mentalitatea aceasta, corectă de altfel, e împărtăşită de multe alte ţări cu adevărat civilizate. Un fapt divers: în Cehia, ministrul Transporturilor a rămas şase luni fără permisul de conducere pentru că a circulat cu numere de înmatriculare false. Nu pentru că ar fi lovit pe cineva, Doamne fereşte! La noi, e suficient să vă amintiţi ce au păţit beizadelele foştilor şi actualilor politicieni când au fost prinse zburând cu 280 de kilometri pe oră prin buricul Bucureştiului: NIMIC.
Din punctul ăsta de vedere, da, sunt de acord: să vină ilicitu'! Dar nu cred că se va şi întâmpla aşa ceva...
Luni, 22 Noiembrie 2010 19:33

Temple de basm de pe Pământ

Mănăstirea Cuibul Tigrului
Rezemat grijuliu pe marginea unei stânci înalte de aproape 1.000 de metri din Valea Paro, Cuibul Tigrului este unul dintre cele mai sfinte locuri din Bhutan. Legenda spune că Guru Rinpoche, al doilea Buddha, a zburat pe această stâncă în spatele unei tigroaice şi apoi a meditat într-o peşteră care ar exista astăzi între pereţii mănăstirii. Lăcaşul de cult, denumit formal Taktshang Goemba, a fost construit în 1692 şi reconstruit în 1998, în urma unui incendiu. Astăzi, mănăstirea nu mai găzduieşte budişti asceţi şi nu poate fi vizitată nici de turiştii obişnuiţi.

Wat Rong Khun
Wat Rong Khun din Chiang Rai, Thailanda, este diferită de toate templele budiste ale lumii. Structura complet albă şi intens ornamentată, abundând în oglinzi mozaicale ce par să strălucească magic, a fost realizată într-un stil distinctiv contemporan. Templul este rezultatul minţii renumitului artist thailandez Chalermchai Kositpipat. În fapt, clădirea se află încă în proces de construire, iar arhitectul său prevede că acest proces va mai dura aproximativ 90 de ani. Acest lucru transforma templul buddhist în echivalentul bisericii Sagrada Familia, a lui Gaudi, din Barcelona, Spania.

Prambanan
Prambanan este un templu hindus din Java Centrală, Indonezia. A fost construit în 850 d.Hr., şi este compus din opt mari sanctuare principale şi 250 mai mici, în jurul lor. Aproape toţi pereţii templului sunt acoperiţi cu basoreliefuri spectaculoase, care spun poveşti ale încarnărilor zeităţii supreme hinduse Vishnu, relatează aventurile lui Hanuman Regele Maimuţă, istorisesc Ramayana şi alte legende. Deşi nu este cel mai mare templu din Indonezia (Borobudur este mai mare), Prambanan compensează prin graţie şi frumuseţe.

Pagoda Shwedagon
Nimeni nu ştie exact când a fost construită paya sau pagoda Shwedagon din Myanmar. Legenda spune că are o vechime de 2.500 de ani, dar arheologii estimează că a fost ridicată între secolele VI şi X ale erei noastre. În general, când oamenii folosesc formule de tipul "templul auriu", se referă în general la culoarea galbenă a structurii. Dar în cazul Pagodei Shwedagon, "auriu" înseamnă efectiv placat cu aur. În secolul al XV-lea, o regină a poporului Mon şi-a donat greutatea ei în aur templului. Această tradiţie s-a păstrat până în zilele noastre, pelerinii făcând ani de zile economii pentru a cumpăra mici pachete de frunze din aur pentru a le lipi de pereţii templului. Ca şi când tot acest aur nu ar fi fost de ajuns, domul clădirii este acoperit cu peste 5.000 de diamante şi cu 2.000 de rubine - există chiar şi un diamant de 76 de carate în vârf. Iar templul a găzduit una dintre cele mai sfinte relicve budiste: opt fire din părul lui Buddha.

Templul Cerului
Este un templu taoist din Beijing, capitala Chinei. Templul a fost construit în secolul al XIV-lea, de către împăratul Yongle al Dinastiei Ming - acelaşi care a construit şi Oraşul Interzis - ca templu personal al său, unde avea să se roage pentru recolte bogate şi pentru iertarea păcatelor poporului. Arhitectura templului este una interesantă şi remarcabilă, deoarece tot ce reprezintă Raiul în templu este circular, în timp ce, la nivelul solului, unde se află elementele caracteristice Pământului, totul este pătrat.

Templul Chion-in
Templul Chion-in a fost construit în 1234 d.Hr., în onoarea fondatorului buddhismului Jodo, un preot pe nume Honen, care a postit până la deces, pe chiar locul templului. La un moment dat, complexul avea 21 de clădiri dar, din pricina cutremurelor şi a incendiilor, cea mai veche clădire rămasă în picioare datează doar din secolul XVII. Vizitatorii templului Chion-in trebuie mai întâi să treacă de cea mai mare poarta a Japoniei: Poarta înaltă de două etaje San-mon. Clopotul templului este şi el un deţinător de record: cântăreşte 74 de tone şi este nevoie de 17 călugări pentru a fi tras, cu ocazia sărbătorilor Noului An. O altă trăsătură interesantă a templului Chion-in este podeaua "melodioasă" a Sălii Assemblu. Denumită uguisu-bari sau podeaua privighetoare, plăcile de lemn care intră în componenţa ei au fost special create să trosnească la orice pas pentru a-i avertiza pe călugări în cazul unor intruşi.

Borobudur
În secolul al XIX-lea, forţele de ocupaţie germane din Indonezia au descoperit o ruină colosală ascunsă în junglele Javei. Dăduseră peste complexul Borobudur, o structură gigantică, construită din aproape 55.000 de metri cubi de piatră. Templul are aproape 2.700 de basoreliefuri şi 504 statui ale lui Buddha. Nici până astăzi nu ştie nimeni cu precizie când sau pentru ce a fost construit, dar nici motivul abandonării sale absolute cu sute de ani în urmă. Unii cercetători cred că Borobudur este de fapt un uriaş manual de buddhism, deoarece gravurile sale spun povestea vieţii lui Buddha şi principiile învăţăturilor sale. Pentru a "citi", pelerinul trebuie să treacă prin noua platforme şi să meargă pe o distanţă mai mare de trei kilometri.

Templul de Aur
Harmandir Sahib, însemnând Locuinţa Domnului sau pur şi simplu Templul de Aur din Punjab, India, este cel mai sacru lăcaş de cult al Shikhismului. Pentru adepţii acestei religii asiatice, Templul de Aur simbolizează libertatea infinită şi independentă spirituală. Locul pe care să ridică templul era la început acoperit cu un mic lac, atât de liniştit încât chiar şi Buddha l-a vizitat pentru a medita. Mii de ani mai târziu, Guru Nanak, fondatorul Sikhismului a trăit şi a meditat la rândul său pe malul aceluiaşi lac. Construirea Templului de Aur a început în anii 1500, atunci când al patrulea Guru Sikhist a lărgit lacul, care a devenit atunci Amritsar, sau Piscina Nectarului Nemuririi, în jurul căruia templul şi oraşul au fost ridicate. Templul în sine este decorat cu sculpturi din marmură, placat cu aur şi acoperit cu pietre preţioase.

Templul din Srirangam al lui Vishnu
Templul Sri Ranganathaswamy din oraşul indian Tiruchirapalli (sau Trichy) este cel mai mare templu hindus încă folosit ca atare din lume. Lăcaşul de cult îi este dedicat lui Vishnu, una dintre cele trei zeităţi ale Hinduismului. Legenda spune că acum mult timp un înţelept s-a odihnit aici şi a construit o statuie a lui Vishnu culcat pe un mare şarpe. Atunci când a fost pregătit să îşi reia călătoria, a descoperit că statuia nu putea fi mişcată, aşa că un mic templu a fost construit în jurul ei. Peste secole, templul a "crescut", în timp ce construcţii tot mai mari erau ridicate peste cele existente. Complexul de temple este masic: acoperă o suprafaţă de 63 de hectare, cu şapte pereţi concentrici, cel exterior având lungimea de patru kilometri. Pereţii demarchează spaţiu cu spaţiu, fiecare mai sacru decât următorul, cele interioare fiindu-le interzise celor care nu sunt de religie hindusă. Templul din Srirangam este faimos pentru cele 21 de goupuramas ale sale, clădirea având înălţimea de 72 de metri şi fiind cel mai înalt templu al Asiei.

Angkor Wat
Cel mai mare templu din istoria umanităţii şi obiect de inspiraţie pentru nenumărate poveşti şi filme hollywoodiene este Angkor Wat. A fost construit la începutul secolului al XII-lea în Cambodgia de astăzi. Faimos la scaraă mondială, a fost primul templu hindus dedicat lui Vishnu. În secolul al XIV-lea sau al XV-lea, pe măsură ce buddhismul s-a extins prin toată Asia, templul a fost convertit la această religie. Lumea occidentală a descoperit impozantul Angkor Wat atunci când un călugăr portughez din secolul XVI l-a vizitat şi l-a descris, elocvent, ca pe "o construcţie atât de extraordinară încât este imposibil de descris cu un creion, mai ales pentru că nu se aseamănă cu nicio altă clădire din lume. Are turnuri şi ornamente, dar şi toate finisajele pe care le poate concepe geniul uman". Cuvintele călugărului sunt pline de adevăr şi astăzi. Turiştii care vizitează templul Angkor Wat se duc în general doar la ruinele lui Angkor Thom şi Bayon, din apropiere, două temple fantastice ce au servit drept capitală antică a imperiului khmer.

Palatul Potala
Palatul Potala, construit pe vârful Muntelui Roşu din Lhasa, Tibet, China, a fost construit de primul împărat al Tibetului în 637 d.Hr. Aşa cum arată el astăzi, palatul a fost reconstruit pe la jumătatea anilor 1600 de către al cincilea Dalai Lama. Templul constă din două clădiri principale: Potrang Karpo (Palatul Alb) şi Portrang Marpo (Palatul Roşu). A reprezentat reşedinţa principală a celui de-al paisprezecelea Dalai Lama, cel actual, până când acesta a fost forţat să fugă în India, odată cu invadarea Tibetului de către China în 1959. Locul este acum un muzeu de stat.

Templul Jokhan
Templul Jokhan este centrul spiritual din Lhasa şi este considerat cel mai sacru şi mai important lăcaş de cult din Tibet. Templul a fost construit în 642 d.Hr. şi de atunci găzduieşte cel mai venerat obiect din buddhismul tibetan: o statuie sacră a lui Gautama Buddha, fondatorul buddhismului. Oraşul Lhasa are trei trasee concentrice pe care pelerinii le parcurg pentru a ajunge la Templul Jokhang. Mulţi chiar străbat această rută în genunchi sau târâş, pentru a se purifica spiritual.

Varanasi
Varanasi din India nu este chiar un templu, ci un oraş hindus sfânt în sine, localizat pe malul Răului Gange. Este, adesea, denumit "Oraşul Templelor", întrucât aproape fiecare drum de aici se intersectează cu un templu apropiat. Centru de pelerinaj - milioane de oameni vin aici anual -, oraşul are legături şi cu religiile budistă şi jainistă.

Joi, 25 Noiembrie 2010 23:24

Nepăsarea unora, nenorocirea altora

„Fie să trăieşti vremuri interesante!”. Cam aşa suna o veche zicătoare chinezească, totodată filosofică şi ironică. Adică să ai parte fie de tot ce nu crezi că ţi se poate întâmpla, fie de lucruri mai plăcute, dar la fel de improbabile. Cam aşa ar putea să-şi ureze şi românii, unii altora, că tot se apropie sărbătorile de iarnă. O iarnă care pare, din punct de vedere meteorologic, mai degrabă o toamnă capricioasă ori o primăvară întârziată. Repet: din punct de vedere meteorologic. Pentru că, din alte punct de vedere, vremurile pe care am ajuns să le trăim par mai curând să semene cu nişte anotimpuri marţiene (dacă o fi existând aşa ceva...), bune numai pentru nişte extratereştri ciudaţi şi puşi pe chinuit omenirea.
Şi dacă ne uităm prin jur, pe stradă, prin magazinele tot mai asemănătoare muzeelor, pe cine ştie ce canal de televiziune, ne putem lesne imagina că ne aflăm oriunde, numai în România, aşa cum o ştiam, nu. Am ajuns o ţară nu doar ciudată, ci de-a dreptul inumană. Căci cum pot fi considerate aspecte umane conflictele mai mult sau mai puţin mocnite din Parlament, din sânul partidelor de orice culoare politică, din Guvern, pe scurt din toate structurile unui stat care numai de drept nu mai e? Exemple sunt cu ghiotura: capii Poliţiei dau mâna cu capii reţelelor interlope, micii bişniţari transformaţi graţie unei pseudo-revoluţii în ditamai afaceriştii „respectabili”, specializaţi în acapararea firmelor cu japca, îşi fac treaba braţ la braţ cu politicienii veroşi, şeful statului îi acuză pe parlamentari că au fost ocupaţi numai cu mărirea salariilor şi pensiilor, în loc să eficientizeze cheltuielile bugetare, guvernatorul băncii centrale arată cu degetul spre populaţie, spunând că noi ne-am înglodat în datorii, singuri, şi nu băncile sunt vinovate pentru asta, şefii partidelor se învinovăţesc unii pe alţii de posibila ratare a aderării României la spaţiul Schengen... într-un cuvânt, trăim cu adevărat nişte vremuri interesante. Atât de interesante, încât am fi preferat să le trăiască alţii...
Şi, cu toate acestea, cei care ne conduc nu par prea afectaţi de afundarea tot mai nesfârşită a ţării în criză. Sunt mai interesaţi de afacerile proprii, de protejarea intereselor personale, de acoperirea micilor sau marilor găuri pe care le-au făcut ei sau cei ţinuţi la sânul lor, de făcut alte şi alte promisiuni mincinoase, cum că o vom duce atât de bine, încât n-o se ne mai ardă nici să murim, darămite să emigrăm prin Congo sau Albania.
Să fie oare vorba de apropierea sărbătorilor, de se întâmplă toate aceste ciudăţenii? Se poate, dar nu cred. Pentru că pentru foarte mulţi dintre noi sărbătorile din acest an nu vor mai însemna un prilej de bucurie, de apropiere de cei dragi, ci de aducere aminte cum au fost sărbătorile odată, demult, când patronul nu „uita” să plătească salariile, când bătrânii nu erau azvârliţi din casele în care trăiseră o viaţă de mafia falşilor proprietari, când, într-un cuvânt, era altfel. Era mai bine.
Miercuri, 01 Decembrie 2010 17:47

10 ţări care nu deţin o forţă armată

Insulele Solomon
Încă de când a intrat sub protectorat britanic în anul 1893, statul oceanic nu a avut o forţă militară proprie. Rolul acesteia a fost preluat de Marea Britanie, cel mai bun exemplu fiind perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când numeroase trupe britanice au fost staţionate pe Insulele Solomon. Nici după obţinerea independenţei lucrurile nu s-au schimbat, iar în perioada tulbure a conflictelor etnice dintre anii 1998 - 2006, a fost nevoie ca Noua Zeelandă şi Australia să intervină şi să restabilească pacea în această ţară.
Părţile beligerante au fost dezarmate, iar în prezent forţele poliţieneşti din Insulele Solomon sunt singurele capabile să asigure ordinea internă, precum şi paza graniţelor. Nu există nici măcar un protector oficial pentru Insulele Solomon, deşi un acord între Insulele Solomon şi Australia a fost semnat recent, aceasta din urmă obligându-se, în schimbul unor plăţi, să ofere sprijin armat în cazul unui eventual război.

Costa Rica
Chiar dacă micul stat din America Centrală a avut o armată regulată până la jumătatea secolului XX, astăzi el face parte din categoria exclusivistă a statelor care nu deţin o forţă militară. Decizia îi aparţine fostului preşedinte, Jose Figueres Ferrer, cel ce a abolit toate structurile militare costaricane în anul 1948, din cauza războiului civil care a dus la moartea a circa 2.000 de persoane.
Pentru a-şi întări decizia, preşedintele a dărâmat atunci zidurile celui mai important centru militar din ţară, Cuartel Bellavista. În prezent, siguranţa internă este asigurată de Fuerza Publica, poliţia locală, cea care este răspunzătoare şi pentru paza graniţelor. Graţie Tratatului Inter-American de Asistenţă Reciprocă la care a aderat în anul 1947, Costa Rica se poate bucura de ajutorul a nu mai puţin de 21 de ţări americane, printre care şi SUA. Tratatul prevede ca în cazul în care una dintre ţările semnatare este ameninţată, celelalte să îi asigure acesteia, neîntârziat, suport militar.

Samoa
Fără a cunoaşte conflicte majore de-a lungul istoriei sale, Samoa se bazează astăzi pe relaţiile de prieteni cu vecinii săi, chiar şi în cazul unui eventual, dar puţin probabil, conflict armat. Asemenea celorlalte ţări care nu deţin o armată, Samoa are, în schimb, o forţă poliţienească.
Chiar şi aşa, îndatoririle care revin unei armate profesioniste sunt departe de ceea ce poate realiza o forţă poliţienească statală. Samoa a semnat un tratat de prietenie cu Noua Zeelandă în anul 1962, tratat prin care ultima oferă ajutor militar de orice natură în cazul unui conflict. Acordul, însă, este considerat de mulţi ambiguu, criticile vizând o stipulaţie care permite oricăreia dintre cele două ţări se renunţe la beneficiile tratatului oricând doreşte.

Palau
În ciuda faptului că nu deţine o armată profesionistă, statul Palau se bucură de asistenţa unei forţe poliţieneşti solide ale cărei atribuţii includ, printre altele, chiar şi protecţia ţării în faţa unei invazii străine.
Evident, însă, că acest stat nu se putea baza doar pe încrederea oamenilor de ordine, astfel că Palau şi-a asigurat graniţele încheind un tratat, în anul 1983, cu Statele Unite ale Americii. Tratatul prevede ca SUA să asigure asistenţă militară totală în orice situaţie în care suveranitatea statului Palau este ameninţată, devenind în acest mod protectorul de facto al micului stat.

Andorra
Poate nu o să vă vină să credeţi dar Andorra, o ţară a cărei armată număra 10 oameni în anul 1914, a declarat război Germaniei şi a participat la Primul Război Mondial alături de forţele aliate. Participat este impropriu spus pentru că insignifianta armată a Andorrei nu a avut nicio relevanţă în vreuna dintre luptele aşa-numitului Mare Război. Mai mult, atunci când Germania a fost învinsă, Andorra nici măcar nu a fost invitată la negocierile de pace care au avut loc, la sfârşitul războiului, la palatul de la Versailles.
În 1931, grupul de bărbaţi care cu greu putea fi numit armată a fost desfiinţat, locul său fiind luat de Poliţia Naţională Andorreză, o forţă internă compusă din 240 de poliţai. Şi totuşi, Andorra are nu mai puţin de 3 protectori importanţi... Franţa şi Spania şi-au manifestat intenţia de a asigura suveranitate Andorrei chiar şi prin forţă armată în faţă oricărei agresiuni venite din exterior sau chiar din interior. De altfel, în anul 1933, armata franceză s-a văzut nevoită să intervină pentru a pune capăt tensiunilor care degeneraseră în acte de violenţă în Andorra. Celor două puteri militare europene li se alătură şi NATO, forţele armate ale acestei organizaţii fiind gata să intervină în orice moment pentru a asigura liniştea andorrezilor.

Grenada
Încă din momentul invaziei americane din anul 1983, statul Grenada din Marea Caraibelor nu a mai avut o forţă armată. Intervenţia SUA a venit atunci pe fondul apropierii guvernului grenadez de Cuba şi URSS, acesta manifestându-şi făţiş opţiunile socialiste. Prim ministrul Maurice Bishop a fost executat, iar Grenada a devenit un stat cât se poate de democratic, fără a avea însă o forţă armată.
De aproape 3 decenii, Grenada se bazează doar pe forţa poliţienească şi pe un precar Sistem de Protecţie Regională. Şi cum nu există niciun protector oficial al micului stat caraibian, acesta este nevoit să se încreadă în ajutorul vecinilor săi: Antigua & Barbuda, Dominica, Saint Kitts & Nevis, Saint Lucia, Saint Vincent & Grenadine sau Barbados. Este greu de crezut, însă, că aceste ţări vor putea furniza ajutor militar în cazul unei posibile invazii atâta vreme cât nici ele nu deţin forţe armate impresionante sau un sistem defensiv profesionist. În acest caz, Grenada nu se va putea baza decât pe mai vechiul său oponent, Statele Unite ale Americii.

Insulele Marshall
Chiar dacă prin Pactul de Liberă Asociere din anul 1983, Insulele Marshall şi Statul Federal Micronezia au devenit ţări suverane, toate cele trei naţiuni se află sub protectorat american. Aceasta înseamnă că Statele Unite ale Americii sunt obligate să asigure graniţele celor trei state, în cazul unei agresiuni, ca şi cum ar fi propriile sale graniţe.
Şi cu toate acestea, doar Insulele Marshall nu deţin o forţă armată. De altfel, guvernul din această ţară susţine că îndatoririle apărării nu îi revin, ele fiind o responsabilitate a guvernul de la Washington. În schimb, Insulele Marshall deţin o forţă poliţienească destul de redusă, suficientă însă pentru a asigura liniştea cetăţenilor din interiorul ţării.

Liechtenstein
La fel ca şi alte exemple din acest clasament, Liechtenstein şi-a abolit propria armată, şi asta încă din anul 1868, imediat după încheierea războiului austro-prusac. Motivul? O armată necesita prea multe cheltuieli, pe care ţara nu şi le poate permite. Chiar dacă alte state europene au sugerat guvernului din Liechtenstein să îşi înfiinţeze o altă armată, autorităţile nu au putut găsi fondurile necesare unei asemenea instituţii.
Pentru a păstra liniştea în interiorul acestui microstat, există totuşi o forţă poliţienească numită Poliţia Naţională a Principatului Liechtenstein. Curios este faptul că mica naţiune europeană nu are niciun protector oficial. Au existat voci care au susţinut că Elveţia s-a obligat să trimită trupe în cazul unui conflict armat, însă cele două ţări nici nu au confirmat, nici nu au negat existenţa unui asemenea tratat.

Nauru
Nauru, cel mai mic stat insular din lume, cu o suprafaţă de numai 21 de kilometri pătraţi, este unic în multe feluri. Þara este atât de mică încât nu îşi permite să aibă nici măcar o capitală, cu atât mai mult o armată care să o apere.
Există totuşi o mică forţa poliţienească ce veghează la bunul mers al lucrurilor. Nauru, un minuscul stat micronezian, se bazează exclusiv pe exportul de fosfat, şi păstrează legături strânse cu Australia şi celelalte state componente ale Microneziei. Între Nauru şi Australia există chiar un pact prin care cea de-a doua se obligă să o sprijine armat pe prima ori de câte ori situaţia o cere. Tratatul a fost confirmat în anul 1940, atunci când marina australiană a atacat navele germane ce asediau Nauru.

Vatican
Răsfoind lista ţărilor de mai sus, aproape că este de la sine înţeles că Vaticanul, cel mai mic stat al lumii, nu deţine "de jure" o armată proprie. În fapt, au existat numeroase grupări militare create de-a lungul timpului care să apere Vaticanul şi, mai ales, pe Papă, cea mai importantă dintre acestea fiind Garda Palatină. Aceasta a fost, însă, desfiinţată în anul 1970, responsabilitatea apărării Pontifului revenind simbolicei Gărzi elveţiene.
Există, de asemenea, şi un corp al Jandarmeriei, dar acesta este considerat, mai degrabă, o forţă civilă decât una militară. Şi cum Vaticanul se află în Roma, fiind înconjurat complet de Cetatea Eternă, Italia este responsabilă cu apărarea sa. În prezent, Italia deţine o forţă armată de aproape 200.000 de oameni, dintre care peste 40.000 activează numai în marină.
Vineri, 03 Decembrie 2010 13:31

Cele două Românii

Pesemne că am intrat atât de adânc în secolul tuturor posibilităţilor, încât am ajuns să trăim în două Românii. Una unde totul este atât de frumos, gingaş şi plin de bunătate, că parcă trăieşti într-un basm, şi alta sumbră, mohorâtă, lipsită de orice speranţă. Presupun că şi preşedintele Băsescu a gândit în acest fel, când i-a spus, miercuri, vicepremierului britanic Nick Clegg, în timpul unei întâlniri bilaterale, că situaţia din România "aparent este bună". Aparent. Căci acesta este cuvântul-cheie: aparent. Vorba unui şlagăr mult difuzat în anii trecuţi: „Oficial ne merge bine”...
Ca să folosesc un joc de cuvinte, nu ştiu sigur dacă „oficial” o ducem bine, dar sunt convins, din ce am văzut până acum pe la televizor şi prin ziare, oficialii o duc foarte bine. Au maşini de lux, se lăfăie în viloaie cât o hală industrială (şi la fel de lipsite de bun gust arhitectonic ca şi acelea), se foiesc în toate direcţiile, dând din mâini, din picioare şi din tot ce mai pot, doar-doar le va remarca cineva costumul Armani proaspăt cumpărat, îşi îndestulează beizadelele cu „bani de buzunar” zilnici cât salariul anual al unui amărăştean, îşi cumpără apariţiile la televizor şi prin presă, doar-doar vor mai găsi vreun fraier care să le asculte minciunile, pe scurt, fac politică şi afaceri fără să le pese de nimeni şi nimic, şi cu atât mai puţin de lege ori de bunul simţ.
Aceasta ar fi una dintre cele două Românii, cea a acelor neica-nimeni ajunşi, fără să ştie prea bine nici ei, din bişniţari pârliţi care vindeau ţoale „din America” la colţ de stradă, ditamai oamenii de afaceri „respectabili”, care învârt miliardele cu betoniera şi se uită cu sictir la oamenii normali, siliţi să trăiască încă dintr-un simplu salariu, şi ăla neplătit de foarte multe ori la timp.
De cealaltă parte, în România cea de toate zilele, cea în care îşi duc zilele restul celor 20 şi ceva de milioane de români, situaţia e cu totul alta. Rozul bârlogurilor de politician este înlocuit de cenuşiul unei deznădejdi generalizate, în care ţelul suprem a ajuns nu faimoasa zicere prezidenţială „să trăiţi bine”, ci una mult mai apropiată de realitate - „să dea Dumnezeu să apucăm şi ziua de mâine”... Aceasta este România celor cinci milioane de pensionari „normali”, care nu au avut norocul să lucreze prin justiţie, prin armată, poliţie, SRI sau prin aviaţie, este România celor vreo patru milioane de salariaţi care nu au avut norocul (sau poate tupeul) de a deveni „iluştri” lideri sindicali aserviţi patronatelor şi clicii de la putere, este România copiilor abandonaţi acasă de părinţii plecaţi să câştige un ban prin zările străine, este România bebeluşilor arşi de vii în incubatoarele unei maternităţi, este România bătrânilor condamnaţi la moarte lentă de un guvern incapabil să-şi drămuiască doar cheltuielile inutile, dar generatoare de capital politic. Este România celor mulţi, săraci, umiliţi dar care totşi mai speră. Ce anume? Poate că vor apuca să vadă o ţară condusă de oameni care merită şi se pricep să facă asta, nu de eternele cohorte de lichele pripăşite în politică.
Joi, 09 Decembrie 2010 20:00

Sărbători fericite?

Deşi calendaristic am intrat de câteva zile în mult-trâmbiţata lună a cadourilor, pentru cei mai mulţi dintre români decembrie a ajuns o lună ca oricare alta, dacă nu cumva chiar mai întristătoare. Aproierea sfârşitului de an nu mai înseamnă, ca până nu demult, ivirea gândurilor nerăbdătoare la cârnaţi, şunci afumate, porcul de Crăciun ori brazi frumos împodobiţi, ci mai degrabă la vremelnicia locului de muncă, la năpasta tot mai grea a ratelor care par să se umfle de la o lună la alta, la scadenţele impozitelor şi celorlalte biruri pe care statul ni le pune în cârcă pentru a ne reaminti că suntem doar nişte amărţi de contribuabili. Ba, unii mai săraci decât majoritatea se gândesc că acum nici tomberoanele de gunoi nu mai adăpostesc atâtea resturi bune de înşelat foamea ca până acum. De parcă românilor nu le mai prisoseşte nimic, ca să mai arunce câte ceva şi pentru cei care scormonesc prin gunoaie...
Evident, nu toţi românii se plâng că decembrie nu le aduce nimic bun. Pentru câţiva, cei din „noua protipendadă” a ţărişoarei ăsteia, alde „băieţi de aur”, matracuci senzuale ori pseudo-vedete de şantan, apropierea Crăciunului nu înseamnă altceva decât încă un motiv de a ieşi „pe sticlă” pentru a-şi etala ifosele care le ţin loc de creier, pentru a se miorlăi ca nişte mâţe care au stat prea mult în frig cum le-a promis iubitul/iubita, amantul/ţiitoarea că le va lua un merţan nou, că ăla vechiu' nu mai avea o culoare „trendy”, cum au convins ei/ele tovarăşul de chefuri porno prin cluburi să le mai dea un diamănţel, o vilişoară, un lamborghini mai bun de plimbat pe Dorobanţi, eventual o tură de shopping prin Dubai, că Viena, Parisul ori Londra îs prea apropiate şi prea cunoscute de alţi conaţionali.
O lume ciudată apare acum, în decembrie. O lume care ridică la rang de calitate absolută non-valoarea, care face din incompetenţă un scop exclusiv în viaţă, o lume pentru care reuşita se măsoară în grosimea teancurilor de euroi ori în kilogramele de aur atârnate la gât exact ca nişte lanţuri de priponit vitele, o lume pentru care devenirea înseamnă să-ţi baţi joc de toţi ceilalţi care n-au fost în stare să ajungă aşa de nesimţiţi, de lipsiţi de substanţă ca „noua protipendadă”. Şi cică decembrie ar fi o lună magică... În România, pare mai degrabă să ţină de magia violet a balabustelor cu glob de cristal „made in China” ori cărţi de tarot multiplicate la xeroxul din spatele blocului.
Pe măsură ce sfârşitul anului se apropie, moda bilanţurilor şi sondajelor de tot soiul acaparează iarăşi canalele mass-media de peste tot. Nici România nu putea face excepţie de la acest trend, aşa că agenţiile, institutele, birourile sau cum s-or mai fi chemând toate „chestiile” care se ocupă de sondarea de-a lungul şi de-a latul a bietului românaş aruncă pe piaţă, unele peste altele, cifre de toate felurile, care ne fac să ne îngrozim mai dihai decât criza economică ori circul politic veşnic de la malurile Dâmboviţei.
Din păcate pentru noi, românii normali, fără conturi prin Cayman ori Antigua, vilişoare cocoţate pe Croazetă ori pe Promenade des Anglais sau maşini de neam prost înfundate cu duzina în garajele cât catedrala, sondajele de sfârşit de an, deşi sunt numeroase, arată toate cam acelaşi lucru: anume că o ducem mai prost ca niciodată, iar la anul nu se prea întrevăd şanse să ne revenim, ci mai degrabă să ne adâncim şi mai mult în marasmul actual.
De pildă, unul dintre sondajele ieşite recent pe piaţă spune, fără urmă de îndoială, că peste jumătate dintre bugetari sunt nemulţumiţi de salariile pe care le primesc de la tătucul Boc. Aşa o fi, că nu cred că multă lume ar putea fi fericită dacă ar câştiga 5-600 de lei lunar, cum păţesc bieţii vânzători de pe la consignaţiile chioşcărite de „măreţii” patroni de doi lei ai capitalismului mioritic. Pe de altă parte, dacă jumătate dintre bugetari se simt nedreptăţiţi de „aprecierea salarială ” a patronului lor, statul, asta ar putea însemna ori că cealaltă jumătate e constituită din „bugetarii de lux”, pripăşiţi prin fotoliile călduţe ale agenţiilor inutile graţie pupincurismului practicat cu osârdie faţă de dosurile importante din partid, ori că mulţi bugetari consideră că un salariu „normal” ar fi de vreo două ori cât salariul mediu pe economie. În fine, chestiunea rămâne de dezbătut.
Dar, ca să revenim la eternele şi fascinantele sondaje, că doar de la ele plecasem, mai este unul proaspăt ieşit pe piaţă, care se referă la altă stare de fapt a societăţii româneşti: după ce că a intrat în criză până la gât, ţara asta are şi prea puţini angajaţi. Concret, suntem pe penultimul loc în Europa în privinţa numărului de salariaţi din populaţia activă. Iar asta înseamnă că statul încasează impozite mai puţine, că doar n-o fi vreunul dintre lucrătorii pe cont propriu, ca să nu-i zicem „la negru”, fraier să plătească bir la stat. Mai ales că, la cum se conportă statul cu noi, contribuabilii, n-am avea niciunul prea mari motive s-o facem. De ce? Păi, pentru banii cotizaţi la asigurările de sănătate, ce primim, de exemplu? Asigurări că toate or să meargă bine şi sfaturi că ar fi şi mai bine să nu fim nevoiţi să ajungem să ne îmbolnăvim. Cât despre celelalte impozite şi taxe, am văzut de prea mult timp cum ele se duc doar pe diurnele politicienilor navetişti prin cele patru zări, pe laptopuri şi celulare „ultimul răcnet”, dar la fel de utile unui parlamentar precum un ciocan de două kile unui proiectant de nave spaţiale. Este că o ducem bine? Este!
Marți, 21 Decembrie 2010 23:55

Schengen? Mai la vară...

Cum era de aşteptat, „greii” UE au zis un „pas” cât se poate de oficial dorinţelor ţării noastre de a adera la Spaţiul Schengen. Motivele? Aceleaşi care au pus pe capul României mecanismele de verificare ale Uniunii Europene privind domeniile justiţiei şi securităţii frontierelor: corupţia şi miserupismul oficialilor care ar fi trebuit să respecte nişte criterii clare, dar cât se poate de dificil de îndeplinit de ministerele noastre mioritice. Iar tonul diplomaţilor care au trimis scrisorica buclucaşă comisarului european pentru Afaceri Interne este cât se poate de clar: România trebuie să facă „progrese ireversibile” în lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate. Ceea ce înseamnă că ţara noastră are toate şansele să aştepte nu până la Crăciunul viitor, ci foarte posibil până la Paştele Cailor. Şi asta pentru că ar însemna să fim de-a dreptul naivi să credem că iluştrii noştri conducători vor fi în stare să facă în câteva luni ceea ce n-au reuşit să facă în cei 21 de ani scurşi de la trecerea noastră la democraţia balcanică originală de care ne „bucurăm” cu toţii.
Iar îngrijorarea oficialilor francezi şi germani se referă nu atât la posibilul aflux de proaspeţi „cetăţeni europeni” care se aşteaptă să treacă graniţele comunitare cu mâinile în buzunare, fluierând fericiţi, cât mai ales la ceea ce s-ar putea întâmpla după ce România (adică oficialii care nu sunt priviţi cu ochi prea îngăduitori de confraţii mai vechi într-ale UE) va avea acces deplin la bazele de date ale acordului Schengen. Vă daţi seama ce mină de aur ar constitui pentru borfaşii noştri, majoritari, minoritari sau de orice alt calibru, posibilitatea de a-şi „clăti” cazierele care îi ţineau blocaţi în Românika, în schimbul unei şpăgi „cinstite”, date cui trebuie şi când trebuie. Că, vorba ceea, dar din dar se face integrarea...
Oricum, chiar dacă vestea e extrem de proastă (deşi previzibilă) pentru ai noştri dragi conducători, ar trebui să vedem partea plină a paharului cu fiere: nemţii şi francezii nu se omoară nici după vecinii noştri bulgari, dovadă că şi în privinţa aderării lor la spaţiul Schengen au spus acelaşi lucru: să mai stea pe tuşă.
Şi, în tot răul mai este un bine relativ: pe cine credeţi că mai interesează acum că vom adera la Schengen abia după ce vom fi depăşit faza infantilă a democraţiei de gaşcă promovate în România, când la uşă bat sărbătorile, până la Crăciun mai sunt câteva zile, prin frigiderele celor mai mulţi dintre noi bate crivăţul, iar singurii porci la care ne putem gândi nu sunt cei cu patru labe, ci cei cu două picioare? Schengen? Mai la vară...
Pagina 73 din 81