Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Miercuri, 29 Decembrie 2010 00:34

9 oraşe celebre care nu sunt capitale

New York - Statele Unite ale Americii

Atunci când eşti centrul cultural şi financiar al unei ţări, poate că nu ar trebui să mai conteze faptul că guvernul îşi are sediul în cu totul alt oraş. Ei bine, în cazul New York-ului se pare că acest aspect a fost decisiv, iar autorităţile americane au decis că Washington este cea mai bună destinaţie pentru stabilirea unei capitale. Şi totuşi, în New York există circa 22 de milioane de locuitori, vorbind nu mai puţin de 160 de limbi diferite. New York-ul este, totodată, un simbol al capitalismului de tip american, al libertăţii şi al democraţiei nord-americane. Statuia Libertăţii, Times Square, Broadway, Wall Street, Chinatown, podul Brooklyn, Manhatannul, sau prestigioasele universităţi Columbia şi New York sunt doar câteva dintre simbolurile megalopolisului american. De asemenea, arhitectura acestui oraş american este reprezentativă pentru modul de viaţă din această ţară, zgârie-norii, viaţa tumultoasă şi marile centre de afaceri pot face oricând de ruşine actuala capitală a SUA. Trebuie spus şi că New York găzduieşte sediul Naţiunilor Unite. În fond, de ce ţi-ai mai dori să fii capitala Statelor Unite atunci când poţi candida cu succes la titlul de capitală a lumii?

Rio de Janeiro - Brazilia

Atunci când te referi la Brazilia, primul lucru care îţi vine în minte este oraşul Rio de Janeiro şi celebra sa plajă Copacabana. În fapt, Rio chiar a fost capitală a Braziliei şi asta până în anii '60, atunci când politicienii brazilieni au decis să construiască Brasilia, noua capitală a ţării. Cu cei 2,5 milioane de locuitori Brasilia poate concura, probabil, doar cu numărul turiştilor care vin anual pe Copacabana - peste două milioane. Cei aproximativ 12 milioane de locuitori din Rio nu par, însă, deranjaţi de pierderea statutului oraşului lor. Mai mult, ei lăsa impresia că agreează schimbarea şi au dat drumul celor mai zgomotoase şi mai exotice petreceri văzute vreodată, totul culminând cu celebrul Carnaval de la Rio. Cu şcolile sale de samba, cu zgârie-norii săi şi cu inegalabila pofta de viaţă şi de petreceri a brazilienilor din Rio, oraşul simbol al Braziliei poate concura oricând, însă, pentru titlul de capitală mondială a petrecerilor pe plajă.

Sydney - Australia

Atunci când, în anul 1908, politicienii australieni au decis ca viitorul oraş Canberra să fie capitala ţării, oraşul nu există decât pe hârtie. De fapt, totul nu a fost decât un armistiţiu intre mult mai dezvoltatele Sydney şi Melbourne, oraşe a căror populaţie o depăşeşte şi astăzi de cel puţin 10 ori pe cea a micii capitale australiene (Canberra are o populaţie de circa 352.000 de locuitori). În prezent, Canberra găzduieşte Parlamentul australian, Înalta Curte de Justiţie, precum şi sediul Guvernului. Şi totuşi, nici măcar nu se apropie de cosmopolitismul oraşului Sydney sau de tumultoasa viaţă de afaceri sau de cea de noapte din acest oraş. Practic, nu trebuie decât să întrebaţi orice turist despre locul pe care ar vrea să îl viziteze pentru prima dată în Australia. Să nu vă mire dacă vi se va răspunde tot cu o întrebare: Nu Sydney este capitala?

Casablanca - Maroc

Casablanca este cel mai mare oraş marocan, unul dintre cele mai mari centre comerciale ale Africii, cu o industrie cu mult peste alte oraşe marocane, deţine unul dintre cele mai mari porturi ale lumii şi, totodată, este una dintre destinaţiile turistice majore ale acestei ţări. Principalele universităţi şi monumente naţionale se afla tot aici. Şi totuşi, Casablanca nu a fost considerată suficient de importantă pentru a îndeplini rolul de capitală a ţării. Rabat, oraşul surclasat în mai toate domeniile de activitate de către Casablanca a câştigat acest stătut, iar fosta Republică a Piraţilor, aşa cum era numită în Evul Mediu, este astăzi, ca o ironie a sorţii, gazda tuturor ambasadelor străine din Maroc. Să mai adăugăm şi faptul că Rabat îndeplineşte rolul de capitală din anul 1956, anul câştigării independenţei acestei ţări africane.

Toronto - Canada

Dacă ai auzit de un oraş major din Canada, atunci probabil acesta este Toronto. Este cel mai mare centru urban şi, în multe aspecte, se aseamănă cu metropolele din Statele Unite ale Americii - excepţie făcând criminalitatea mult mai scăzută. Cu un procent de 49% al populaţiei născute în afara Canadei, Toronto este cel mai cosmopolit oraş al planetei. Şi totuşi, ironic, în ciuda multiculturalismului sau, a economiei şi a populaţiei net superioare altor oraşe canadiene, Toronto nu este capitală. De ce? Pentru că atunci când acest statut a fost acordat, mai precis în anul 1857, Toronto a fost considerat un oraş mult prea anglofon pentru compatrioţii săi vorbitori de limba franceză din Quebec. Capitală a fost aleasă Ottawa, al doilea oraş din Ontario după... aţi ghicit, Toronto. Măcar se poate mândri că este oraşul canadian de care toată lumea a auzit.

Mumbai - India

Cu o populaţie totală de 22,8 milioane de locuitori, dintre care 13,8 milioane trăiesc în zona urbană propriu-zisa (restul regăsindu-se în districtele Bhiwandi, Navi Mumbai, Kalyan, Thane şi Ulhasnagar), Mumbai (fostul Bombay), capitală a statului indian Maharastra, a fost declarat cel mai bogat oraş al Indiei. Nivelul ridicat de trai al acestui oraş, nivel cu mult peste media generală a Indiei, atrage anual sute de mii de locuitori din toate colţurile ţării, ceea ce face din Mumbai unul dintre oraşele cu adevărat cosmopolite ale lumii. Tot aici se află şi centrul industriei cinematografice indiene, Bollywood. Poate sună destul de curios faptul că un district a uriaşei arii metropolitane Delhi, mai precis New Delhi, a fost ales drept capitală a Indiei, mai ales că New Delhi a fost construit în secolul XX şi a devenit capitală în 1947, anul cuceririi independenţei faţă de Coroana Britanică, în detrimentul fostei capitale, Calcutta.

Istanbul - Turcia

Locuitorilor din Istanbul, şi nu numai lor, li se pare şi astăzi ciudat că străvechea metropolă bizantină şi, apoi, otomană nu mai este capitală a Turciei, şi asta după aproape 1.500 de ani în care a îndeplinit funcţia de capitală a Imperiului Bizantin şi a celui Otoman. Punct care uneşte Asia de Europa, şi totodată oraşul cu cea mai mare populaţiei europeană, Istanbulul adăposteşte un număr uriaş de monumente istorice (ar fi suficient să menţionăm numai Hagia Sofia şi Moscheea Albastră) şi este, probabil, cea mai importantă destinaţie turistică a Turciei. Chiar dacă nu mai este capitală, străvechiul Bizanţ deţine încă o economie net superioară altor oraşe turceşti. Şi atunci, cum se explică faptul că guvernul turc a ales Ankara drept principal oraş al Turciei? Motivul este unul pe cât de simplu, pe atât de greu de conceput. Atunci când Imperiul Otoman a fost înlocuit de Republica Turcă, naţionaliştii au fost convinşi că Istanbul nu este nimic altceva decât un simbol al imperialismului. Ca atare, Ankara, un străvechi oraş turc, cu origini care merg până în vremea hitiţilor, ar fi fost ideal ca simbol al modernismului.

Auckland - Noua Zeelandă

Când ne referim la Auckland, ne referim la cel mai mare şi mai dezvoltat oraş al Noii Zeelande. În fapt, aici este condensat un procent de circa 31% din întreaga populaţie a acestei ţări. Este oraşul care deţine două porturi majore şi a cărui economie surclasează orice alt oraş neozeelandez. Rata sa de dezvoltare este una impresionantă după toate standardele internaţionale. Şi totuşi, Auckland nu a fost capitală decât între anii 1841 - 1865. Atunci, politicienii neozeelandezi au ales Wellington, un oraş care în acea vreme nu număra mai mulţi de 4.900 de locuitori, dintr-un motiv cât se poate de practic... aceştia s-au temut că o capitală într-o zonă mult mai populată şi cu o etnie majoritar britanică ar duce la scindarea ţării şi la crearea unei noi colonii britanice. Acesta a fost motivul pentru care Wellington a rămas până astăzi capitala acestei ţări de la Antipozi.

Cape Town - Africa de Sud

Dacă vom numi aici numai aşezarea superbă a oraşului Cape Town, la intersecţia oceanelor Atlantic şi Indian, dacă vom pomeni prezenţa unuia dintre cei mai frumoşi munţi ai Africii în imediata sa apropiere, melanjul de naţionalităţi care formează populaţia acestei metropole, arhitectura impresionantă, bucătăria şi vibranta viaţa de noapte şi putem paria că vorbim de cea mai frumoasă capitală din lume. În schimb, autorităţile sud-africane au ales ca Pretoria să fie capitala administrativă a Africii de Sud, în timp ce Bloemfontain este cea juridică. Cape Town îşi păstrează titulatura de capitală legislativă. În schimb, cei mai mulţi dintre noi ştiu pe care dintre aceste trei oraşe îl vor alege ca primă destinaţie într-o posibilă excursie în Africa de Sud.
10. Perseidele
Perseidele, ploaia de meteoriţi anuală, a atins punctul maxim la jumătatea lunii august, iar un cer senin a permis observarea lor în condiţii aproape perfecte.
Perseidele apar în aceeaşi zi, în fiecare an, când Terra trece printr-un nor gigantic de rămăşiţe lăsate de cometa Swift-Tuttle. Acestea lovesc atmosfera la viteze de 160.000km pe oră, meteoriţii arzând şi producând dâre de lumină care durează o fracţiune de secundă.

9. Hubble a descoperit cele mai vechi galaxii
Galaxii albastre, compacte, au fost văzute pentru prima oară de către astronomi, în luna ianuarie 2010. Acestea sunt cele mai îndepărtate, şi prin urmare, cele mai vechi galaxii, spun oamenii de ştiinţă.
Aceste galaxii au început să se formeze la 500 de milioane de ani după Big Bang, care ar fi avut loc acum 13,7 miliarde de ani.
Obiectele au fost zărite în fotografii realizate de telescopul spaţial Hubble, cu Wild Field Camera 3, instalată în 2009.

8. Astronauţilor le cad unghiile
Astronauţii cu mâini mai mari au un risc mai mare de a-şi pierde unghiile după ce lucrează sau se antrenează cu mănuşile costumului spaţial, potrivit unui studiu publicat în septembrie.
Căderea unghiilor şi alte răni la mâini sunt cele mai dese probleme ale astronauţilor. Pentru moment, soluţia este să poarte alte mănuşi de protecţie, să îşi ţină unghiile scurte şi să le trateze preventiv.

7. A fost prezis sfârşitul timpului
O teorie a originilor universului prezice că timpul se va sfârşi peste doar cinci miliarde de ani, potrivit unui studiu publicat în octombrie.
Predicţia foloseşte teoria inflaţiei eterne, care spune că universul nostru este doar unul dintr-un număr infinit de universuri. Acest lucru cauzează probleme calculelor probabilităţilor folosite de teoreticieni.

6. A fost descoperită o planetă locuibilă
Deşi anunţul s-a dovedit controversat mai târziu, astronomii au încântat publicul în septembrie când au anunţat că au descoperit o planetă, în afara sistemului nostru solar, cu atmosferă, regiuni temperate şi apă lichidă, vitală vieţii - aşa cum o ştim noi.
Planeta Gliese 581g are o masă de trei ori mai mare decât Terra. O parte a ei este întotdeauna îndreptată spre soare, având lumină constant, iar cealaltă este scufundată întotdeauna în întuneric.
Dacă există extratereştri acolo, ar putea trăi de-a lungul liniei dintre umbră şi lumină, într-o regiune temperată, spun cercetătorii.

5. Un meteor verde luminează SUA
Un meteor imens a luminat cerul din SUA în aprilie, în statele centrale Wisconsin, Iowa, Illinois şi Missouri. Mingea de foc a transformat cerul întunecat al nopţii într-unul verde şi a creat un boom sonic, auzit la sute de kilometri. Roca spaţială ar fi avut 1,8 metri lăţime şi cântărea 453kg, spune astronomul Mark Hammergren, pe baza unei înregistrări video.

4. O furtună solară a creat aurore ciudate
La începutul lunii august, camerele aflate la bordul Observatorului Dinamicii Soarelui (SDO), al NASA, a filmat o erupţie la suprafaţa soarelui care a "scuipat" tone de plasmă - gaz încărcat electric - direct către Terra.
Erupţia solară a cauzat aurore foarte intense, care au fost văzute mult mai jos de poli, decât în mod normal.

3. Cea mai mare lună plină a anului
Luna ianuarie a văzut cea mai mare lună plină a anului 2010 , stând alături de Marte, vizibil cu ochiul liber.
Luna din ianuarie a fost cu 30% mai luminoasă şi cu 14% mai mare decât celelalte luni ale anului, întrucât vecinul nostru cosmic a fost mai aproape de Terra decât de obicei, la doar 356.593km.

2. "Structurile" din spatele Universului
Un studiu din luna martie a adus dovezi solide teoriei că universul nostru este creat pe baza unei structuri invizibile, necunoscute.
În 2008, cercetătorii anunţau descoperirea a sute de roiuri de galaxii, mergând în aceeaşi direcţie cu peste 3,6 milioane de km pe oră. Această mişcare misterioasă nu poate fi explicată de modelul actual al distribuţiei masei în univers. Aşa că cercetătorii au făcut controversata sugestie că roiurile sunt atrase de gravitaţia unei materii nescunoscute, aflate în afara universului nostru.
În studiul din 2010, aceeaşi echipă a descoperit că fluxul întunecat ajunge mai departe în univers decât se ştia: la 2,5 miliarde de ani lumină faţă de Terra.

1. Găurile negre conţin universuri
Universul nostru ar putea sta într-o gaură neagră, care este şi ea parte a unui univers mai mare.
Toate găurile negre descoperite până acum la noi în univers, de la cele microscopice la cele supermasive, ar putea fi uşile către alte realităţi.
Potrivit unui studiu din aprilie, o gaură neagră este de fapt un tunel între universuri, un fel de gaură de vierme. Materia atrasă de găurile negre nu se distruge, cum se presupunea, ci iese printr-o "gaură albă", aflată la capătul cele negre, în alt univers.
Joi, 06 Ianuarie 2011 23:19

Criza bunului simţ

2011 are ceva veşti bune pentru bugetari. E drept, nu pentru toţi, ci tot pentru „băieţii deştepţi”, adică ştabii ăia inutili oploşiţi prin funcţii de conducere dintre cele mai diverse pe la tot soiul de companii şi firme de stat. De stat degeaba, dacă e să ne luăm după cât produc respectivele companii şi cât de eficiente sunt din punct de vedere economic. Concret, inşii care se fâţâie prin fotoliile de directori ai firmelor cu pricina vor primi din nou - pesemne pentru bună purtare faţă de partid, că pentru performanţă nu prea poate fi vorba - nişte „mici” indemnizaţii de conducere de „doar” 20.000 - 28.000 de lei în fiecare lună, că vorba ceea, doar sunt ditamai directorii şi nu se cade să trăiască la fel ca un pârlit de angajat din sectorul privat, fie ăla şi director.
Şi uite-aşa mai face onor-guvernul păstorit de mister Boc încă o pomană din bani publici şmecherilor care au ştiut când şi ce dos portocaliu să pupe cu osârdie. Fiindcă asta pare să fie singura calitate a majorităţii directorilor şi directoraşilor care diriguiesc sume astronomice din sfera energeticii, a transporturilor, comunicaţiilor, serviciilor comunale, a gazelor, carburanţilor, termoficării ori chiar a vânturării gunoiului. Şi ce mai contează că multe dintre aceste companii de stat, faimoasele foste regii care şi-au schimbat numele de multe ori, dar năravurile niciodată, au datorii de multe milioane de euro, înregistrează pierderi cincinale în şir, dar au tupeul să zică oricui e destul de fraier să asculte că vezi, dragă Doamne, fac „performanţă managerială”. Evident, aceşti directori fac un soi de performanţă managerială, dar o fac strict pentru buzunarul şi interesele proprii, nu pentru compania pe care o conduc ori pentru statul care i-a înscăunat acolo.
Şi-atunci, mai putem să-i credem pe alde Boc şi Băsescu atunci când zic plini de patos că partea cea mai rea a crizei a trecut, că România începe să se relanseze economic, că în curând o vom duce mai bine şi că vom fi mai bogaţi decât nemţii ori chinezii peste doar câţiva ani? Aiurea! Chestia cu „să trăiţi bine” se va aplica la fel ca şi până acum. Adică „ei” vor trăi chiar mai bine ca până acum, iar „noi”, ăştia mulţi şi fraieri pentru că am rămas încă în România, vom trăi la fel, dacă nu cumva chiar mai rău decât până acum.
Şi ce e mai tragic e că şi sistemul privat pare să se fi molipsit de apucăturile „băieţilor deştepţi” de la stat, aşa că auzim tot mai des cazuri în care patronii „uită” să-şi plătească salariaţii câte 3-4-5-6-7 luni, auzim de firme care declară falimentul doar pentru a scăpa de datorii şi a lua de la capăt „mai uscate şi mai curate”, cazuri de salariaţi care îşi iau zilele de „bine” ce o duc.
Mai poate spune cineva că nu e criză, aşa cum declamă conducătorii noştri? Fireşte că e criză. Tragic e că tot mai adâncă devine şi criza bunului simţ.
Vineri, 14 Ianuarie 2011 01:28

Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă...

...cum o să mai găsească guvernanţii drumul spre casă (pardon, relansare economică)? Greu, foarte greu dacă e să ne uităm în jur, la economia reală, care e la fel de vioaie ca un olog dus la groapă. Încă şi mai greu, dacă luăm la bani mărunţi deja eternizata reformă a sectorului de stat, mult-huliţii bugetari care se plâng de salarii mici deşi unii dintre ei, cei alintaţi „băieţi deştepţi”, câştigă într-o lună cât toţi medicii dintr-un spital într-un an, deşi singura lor calitate - a „băieţilro deştepţi” - e că au învăţat pe dinafară ce dosuri să pupe şi când.
Iar dacă pentru balamucul care există în sectorul economiei de stat (sau, mai degrabă, al administraţiei prea stufoase şi inutile) principalul - dacă nu singurul - vinovat e chiar statul, pentru ceea ce se întâmplă în sectorul privat mare parte din vină o poartă onor-patronii firmelor, firmuliţelor şi societăţilor de tot soiul, care de la transformarea lor din simpli angajaţi (unii, că alţii nu munciseră o zi în viaţa lor) la acelaşi hulit stat în directorii propriilor firme, nu au învăţat decât că a fi patron trebuie să însemne să faci bani din orice, prin orice mijloace, indiferent dacă sunt sau nu legale ori  morale.
Aşa se explică, în mare măsură, ceea ce se întâmplă acum în economia României. Falimente, restructurări cu faţă (in)umană, firme lichidate pentru câteva zile pentru ca apoi să „renască” spălate de păcate şi de datorii, salariaţi neplătiţi cu semestrele şi care, de atâta „bine”, îşi pun capăt zilelor ori, dacă disperarea le dă suficient curaj, îşi iau patronii la şuturi (la propriu) sau îi sechestrează în vreo hală a firmei pe care acei afacerişti de carton presat au băgat-o în hazna.
E tabloul unei ţări în care noţiunile de autoritate, respect, morală ori bun simţ par să fi dispărut din viaţa de toate zilele, până când or dispărea şi din dicţionarele limbii române, pentru că, oricum, au ajuns nişte cuvinte lipsite de conţinut. E tabloul unei ţări unde singura lege e cea a banului, a dispreţului faţă de lege, unde valoarea supremă în societate a ajuns să fie mitocănia, grobanismul ridicat la rang de principiu de viaţă.
E drept, unii se încăpăţânează să creadă că în 2011 ne va fi mai bine. Nu, ne va fi chiar mai rău. Singurii care o vor duce mai bine, sau măcar la fel de bine ca până acum, vor fi în continuare aceiaşi trepăduşi de partid, aceiaşi interlopi ajunşi „oameni de afaceri” pentru că au spatele asigurat de cohorte de poliţişti, procurori şi judecători. Iar şanse ca situaţia să revină la normalitate nu se întrevăd, decât doar dacă am reuşi, cumva, printr-o minune, să evacuăm cam 95% din populaţia ţării pe o insulă izolată şi pustie, să lăsăm pământul ăsta să respire şi el vreo 30-40 de ani, apoi să o luăm de la capăt, de la zero. Altfel, ne va fi la fel, dacă nu şi mai rău. Din vina noastră.
Zilele trecute, preşedintele României, nenea Traian Băsescu, a anunţat că are o iniţiativă menită a tăia macaroana celor eterni candidaţi la înfruntarea din banu' public spre a-şi etala priceperile într-ale politichiei mioritice. Aşadar, ce a propus şeful statul? Nici mai mult, nici mai puţin, decât ca campaniile (scuzaţi cacofonia, dar ea reflectă foarte bine nivelul politicii româneşti) electorale ale tuturor candidaţilor să fie finanţate în mod egal (nu ştim dacă unii vor fi mai egali decât alţii, dar ne putem aştepta la aşa ceva) din banii bugetului de stat, iar la finalul cursei spre fotoliile adormitoare de politician, atât perdanţii, cât şi câştigătorii să vină cu chitanţele, facturile şi bonurile (neapărat fiscale) de decontare în dinţi, ca să justifice cheltuielile de politician (în devenire) cu faţă umană. Altfel, va fi vai şi-amar de buzunarele lor, pentru că vajnicul nostru Fisc îi va scutura de toţi bănuţii cheltuiţi prin crâşme, pe beţii electorale, pe sacoşele cu zahăr, ulei, făină împărţite (tot electoral) pe la sate, ori pe nesfârşitele tarabe cu mici aburinzi aruncate prin parcuri aşa, să aibă alegătoru' ce mânca înainte de votare. Nu de alta, dar să nu cumva să apese ştampila pe vreun alt candidat din pricina ghiorăielilor din burtă...
Nu-i aşa că sopul acestui demers ar fi foarte normal şi demn de laudă? Da, dar asta dacă România ar fi o ţară normală, unde hoţii şi deturnătorii de bani publici, indiferent că fac sau nu parte din vreun partid de la putere ori din opoziţie, ar fi şi pedepsiţi. Ar fi un demers corect şi util dacă în ţara noastră instituţiile de control ale statului nu ar fi încăput la rândul lor pe mâna unor căpuşe alese pe baza devotamentului faţă de partidul-tată sau partidul-mamă, dacă am avea în funcţiile-cheie ale ţării oameni corecţi, care ar pune interesul general înaintea celui personal. Altminteri, un atare demers precum cel iniţiat de preşedintele Băsescu nu ar face decât să ofere încă o şansă (şi încă una grasă de tot) pretendenţilor la funcţii politice prin parlament, prin consilii locale ori judeţene, prin ministere sau alte asemenea instituţii politice, de multe ori inutile.
Aşa cum stau acum lucrurile în România, şi aşa cum cred că li se cuvine să facă politrucii noştri de care nu mai reuşim să scăpăm odată, să finanţezi din bani publici campaniile unor neica-nimeni care confundă ţara cu propriul buzunar (şi, din nefericire, sunt mii de-alde ăştia), nu înseamnă decât să dai bani unor neisprăviţi, ca să afunde România şi mai mult în groapa pe care i-o sapă de vreo douăzeci de ani încoace. Pentru că asta a însemnat şi continuă să însemne politica în România, cu foarte, foarte rare excepţii...
Luni, 24 Ianuarie 2011 01:39

Iarna, ISPA nu-i ca vara

Nu-i aşa că afară e un peisaj feeric? Nu-i aşa că zăpada care cade, cade şi nu se mai opreşte a adus bucurie în sufletele tuturor copiilor? Nu-i aşa că nisoarea şi cu viscolul care ne intră prin toate cotloanele ne fac să ne simţim ca-ntr-un pastel de Vasile Alecsandri? Aşa o fi, pentru unii. Pentru alţii, cum e şi cazul meu, ninsoarea care n-a mai contenit mi-a adus aminte de celebra zicere băsesciană, că „iarna nu-i ca vara”. Un truism evident, ca să mă exprim ca voiajorul Vanghelie „care este”, dar un trusim care la galaţi a căpătat dimensiuni groteşti. Şi aici mă refer la nu mai puţin celebrul program ISPA de reabilitare a reţelelor de apă şi canalizare.
Pentru că suntem în Galaţi, iar Galaţiul este un oraş care se mândreşte că face parte din mioritica Românie, geniile într-ale planificării au decis, cu o voioşie demnă de cauze mai bune, să purceadă la găurirea străzilor din oraş într-un ritm ameţitor, chipurile ca să-şi arate hărnicia de care dau dovadă în ale muncitului. Toate bune şi frumoase, ar zice lumea, lasă că aveam şi noi nevoie de apă mai potabilă, fără mâl şi alte foloştoace, lasă că ne trebuia şi nouă o canalizare normală, care să nu se înfunde din trei în trei zile. Evident, avem nevoie de aşa ceva, dar momentul şi modul în care meseriaşii însărcinaţi cu lucrarea au ales să o pună în practică e total de-a-nboulea. Păi, stimaţi tovarăşi, ia să stăm oleacă strâmb şi să judecăm drept: cine naiba se apucă de bortelit străzile ca să înlocuiască ţevile de canalizare în toiul iernii, când nu numai că pământul are toate şansele să fie îngheţat bocnă, dar se mai şi prea poate să vină câte o ninsoare, un viscol, acolo, ceva?...
Acuma, o vorbă veche, din bătrâni, zice omul gospodar îşi face vara sanie şi iarna car. Dar niciun bătrân înţelept de pe la noi nu a spus vreodată că ar fi bine să-ţi faci iarna gropi în propria ogradă. Nu de alta, dar dacă vine o ninsoare aşa cum a venit asta din ultimele zile, ai toate şansele să-ţi mâinile, picioarele ori gâtul căzând în găurile săpate de mânuţa din dotare.
Numai că la noi - şi mă refer aici în special la Galaţi, că poate în alte părţi ale României or exista şi niscai gospodari pe la instituţiile care se ocupă îndeobşte cu asemenea planificări - totul se face fără cap, doar pe baza criteriului „las' că merge şi aşa. Noi să fim sănătoşi, şi să umflăm preţul lucrării, poate ne recuperăm şi comisionul, că proştii oricum plătesc”. Aşa că până la primăvară, sau cel puţin până la topirea ultimei zăpezi căzute, le doresc gălăţenilor siliţi să meargă pe străzile ciuruite în numele ISPA succes, multă grijă şi încălţări antiderapante. Pentru că n-o să ştie niciodată ce-i aşteaptă sub zăpada proaspătă. Amin!
Vineri, 04 Februarie 2011 03:17

Iarna, ISPA nu-i ca vara (II)

Cei care sperau că bulibăşeala pompos numită „reabilitarea reţelelor de apă şi canalizare prin programul ISPA” va lua totuşi o pauză în toiul iernii mai au de aşteptat. Cum era şi firesc într-o ţară a tuturor posibilităţilor (mai ales a celor lipsite de orice logică), aşa cum este România, avântul heirupist al geniilor într-ale planificării de la onor-firma Vega a continuat să provoace frisoane mai dese decât gerul de-afară locuitorilor Galaţiului. Băieţii nu numai că n-au terminat cu bortelitul lui Bălcescu (strada, nu revoluţionarul paşoptist), ci s-au gândit că mult mai bine pentru ilustrarea zelului lor muncitoresc ar da dacă ar înmulţi exponenţial numărul găurilor de pe strada pomenită.
Aşadar, oamenii au purces cu sârg şi voie bună la găurit şi para-găurit, doar-doar or convinge autorităţile locale să mai suplimenteze cu niscaiva fonduri devizul mereu crescăreţ al lucrării. Iar ca bonus, pentru că de fapt asta e durerea care îi frământă pe cei care au ghinionul să locuiască în preajma blocului Albatros, zona cu pricina a devenit aproape peste noapte un soi de patinoar ad-hoc în aer liber, numai bun pentru practicat sporturi extrem, precum curse de 500 de metri sloiuri, săritura peste şanţ, aruncarea sacoşei pe deasupra excavatorului, slalom printre basculante ori ştafeta 5 ori 100 de metri în faţa buldozerului.
Am mai spus-o şi în editorialul de data trecută, iniţiativa de a schimba reţelele de canalizare şi alimentare cu apă nu este deloc o idee proastă. Modul de aplicare al acesteia, însă, denotă, în cel mai fericit caz, o lipsă totală de pricepere în ce priveşte planificarea unei lucrări de asemenea anvergură, planificare care ar trebui să ţină seama şi de prognoza meteo, nu doar de interesele financiare ale celui care se ocupă de lucrarea respectivă. Iar de aici şi până la situaţia în care se găseşte acum o porţiune destul de populată a străzii Bălcescu n-a mai fost decât un pas.
Un pas pe care, acum, cei care locuiesc în zonă trebuie să-l facă extrem de atenţi. Nu de alta, dar dacă eşti nevoit să parcurgi distanţa dintre, să zciem, blocul Albatros şi Poşta Centrală, ai nevoie ori de crampoane de alpinist, ori de o îndemânare de acrobat de circ, ori de un noroc porcesc (ca să nu-ţi rupi vreo mână şi două picioare), ori de un curaj care să frizeze inconştienţa.
Oricum, până când va veni căldura ca să topească gheaţa (sau până când lucrările se vor fi terminat), celor care locuiesc în zona cu pricina nu le rămâne decât să scandeze cu mai multă sau mai puţină bucurie o lozincă apărută în chip spontan zilele trecute: „Ura, ura, ura, ura/Vega dă iar cu fractura!”.
Vineri, 11 Februarie 2011 04:33

Şpaga noastră cea de toate zilele

Trăim într-o lume minunată, într-o Uniune minunată, într-o ţară minunată. O ţară unde noţiunile de „peşcheş”, „ciubuc”, „şpagă” ori „bacşiş” au devenit, mai ales în ultimele zile, mai răspândite chiar decât cele de „salariu” sau „leafă”. Şi asta pentru că mulţi funcţionari de-ai statului ăsta care se laudă că ar fi de drept, dar e mai mult „de strâmb” au început să considere salariul doar ca un supliment la deja tradiţionala şpagă. Cazul poliţiştilor de frontieră de la Siret nu e singular decât prin amploarea lui. Acolo era vorba de o instituţie care trăia, în cvasi-totalitatea ei, din şi pentru şpagă. Dar fenomenul nu e delor unul rar în România noastră balcanică.
Pentru că românii, aproape fără nicio excepţie, nu vor sa facă notă discordantă faţă de restul lumii, aşa că au ajuns să considere şpaga cam la fel de normală ca impozitele ori taxele plătite cu chitanţă în regulă la stat. De fapt, asta e şi singura diferenţă între impozite şi şpăgi - chitanţa.
Dăm şpagă oriunde ne-am duce: la ghişeul în spatele căruia tronează măria-sa funcţionarul, când intrăm într-un spital, când ne trimitem copilul la meditaţii - că aşa e „trendy” şi necesar -, când încercăm să ne „punem o pilă” pe la vreo instanţă de judecată sau la un avocat.
Şpaga a devenit mai mult decât omniprezentă în viaţa românului de rând sau de top. Unii dau şpagă pentru a scăpa de urmările nedorite ale vreunei afaceri făcute în ciuda şi dispreţul legii, alţii dau şpagă pentru a obţine un amărât de act care le trebuie la alt ghişeu unde alt funcţionar aşteaptă altă şpagă.
„Şi ce-i cu asta?”, vor întreba unii. Să dai şpagă a devenit un soi de sport naţional, o „Daciada” post-decembristă ai cărei „campioni” sunt însă nu românii de rând, ci taman cei din vârful piramidei puterii. Acolo, în aerul rarefiat al marilor afaceri ticluite de şefii politichiei, şpaga nu este considerată ceva dezonorant, deranjant sau imoral. Să iei - şi să dai - şpagă e la fel de firesc ca şi mersul la şedinţele de guvern şi de partid, ca şi lăfăiala perpetuă în fotoliile cu tapiţeria schimbată la fiecare debut de mandat parlamentar, ca să nu cumva să se molipsească actualul de apucăturile şpăguistice ale fostului.
Din păcate pentru românaşul de rând, interesat mai mult de păstrarea locului de muncă şi de cum să evite să se îmbolnăvească prea des din cauză că nu are bani suficienţi pentru a mânca aşa cum trebuie, şpaga îşi schimbă caracteristicile pe măsură ce coboară dinspre elite spre plebe. Puterea exemplului funcţionează perfect de sus în jos, aşa că şpagă cer (şi primesc, cum altfel?) şi medicii, şi profesorii, şi conţopiştii care îţi şoptesc că pot să „te rezolve” mai repede, şi poliţiştii, până şi preoţii. Toţi dau vina, pentru apucăturile astea ale lor, pe sistem şi pe „greaua moştenire comunistă”. O fi, dar asta înseamnă şi că toţi aceşti primitori de şpagă recunosc, indirect, ceea ce sunt: nişte comunişti care se simţeau extrem de bine pe vremea „fostului”. Şi cum să se mai schimbe cineva la vârsta lor? Vorba ceea: o viaţă are omul. O viaţă şi o şpagă.
Vineri, 18 Februarie 2011 02:17

Calicul, puiul şi statistica

Cu ceva vreme în urmă, unul dintre foştii prim-miniştri care s-au perindat la guvernare spunea, pe un ton jumătate ironic, jumătate cinic, că dacă el mănâncă doi pui, iar interlocutorul său niciunul, din punct de vedere statistic fiecare va fi mâncat câte un pui. La destulă distanţă de la faimoasa zicere, actualii guvernanţi ne tot împuie capul cu previziunile lor privind economia naţională, care va cunoaşte în viitorul foarte apropiat un elan şi-un avânt revoluţionar mai ceva ca al economiei împinse de chinezii ăia mici şi mulţi, în jumătatea cealaltă a globului.
Oricum, până la imensele „succesuri” într-ale înălţării pe culmi nebănuite a nivelului de trai, mai avem de îndurat destulă recesiune, în ciuda tam-tam-ului oficial. Creşterile de preţuri continuă, de la cele mai uzuale legume şi până la fructele cele mai exotice, ca să nu mai vorbim de aşa-numitele „alimente de bază”. Cartofii explodează tot mai des (din pricina preţurilor umflate artificial), orezul o să ajungă un soi de delicatesă orientală pe mesele românilor, uleiul mai are puţin şi se va transforma în ceva bun de cumpărat doar din farmacii, pe bază de reţetă (asta deşi capii agriculturii se laudă că recoltele de floarea-soarelui dau pe dinafară din hambare...), preţul pâinii s-a dublat în ultima jumătate de an, merele autohtone au ajuns mai scumpe decât portocalele importate din Grecia cea pălită în moalele capului de criză, iar românii...
Ei bine, românii tind din ce în ce mai des să se consoleze cu urarea prezidenţială, gândind că măcar pe lumea cealaltă o să trăiască (mai) bine. Până atunci însă, tot mai mulţi locuitori ai acestei ţări frumoase şi bogate, dar tare prost ocârmuite, se văd nevoiţi să folosească sacoşe din ce în ce mai mici şi mai puţine când se duc la piaţă, să dea ascultare tot mai des sfaturilor moralizator-medicale cu care televiziunile şi posturile de radio ne asaltează ochii şi urechile, gen „pentru o viaţă sănătoasă...”.
De fapt, aceste sfaturi par anume gândite pentru perioada pe care nu o mai termină de traversat ţara noastră. Şi cum să nu aibă dreptate ăla care ne zice zilnic, de câteva ori, că „pentru o viaţă sănătoasă, evitaţi consumul exagerat de sare, zahăr şi grăsimi”, „pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi zilnic fructe şi legume”, ori „pentru o viaţă sănătoasă, faceţi zilnic mişcare cel puţin 30 de minute”. Iar bieţii români se conformează, pentru că altceva oricum n-au ce face. Dacă s-ar îmbolnăvi, singurul tratament ar fi sfaturile de la radio şi televizor, că bani pentru medicamente tot n-ar avea, iar doctorii gratuite sau compensate se dau din ce în ce mai puţine şi mai rar. Cât despre „consumul exagerat de sare, zahăr şi grăsimi”, la cât costă acum un kil de zahăr ori un litru de ulei, cu siguranţă nu mulţi îşi vor permite să facă excese. Din păcate, în ce priveşte faza cu „consumaţi zilnic fructe şi legume”, situaţia e taman pe dos, din aceeaşi pricină - preţurile tot mai ţopăitoare. Aşa că pilda acelui fost premier a redevenit mai actuală ca oricând. Numai că scara la care se aplică e naţională. Cele câteva mii de parveniţi mănâncă şi pentru celelalte 20 şi ceva de milioane de români calici...
Vineri, 25 Februarie 2011 02:57

Viaţa din trei în trei

Moda „3 în 1” pare să-şi fi găsit o ilustrare inedită în politica sanitară pe care o promovează cu avânt revoluţionar onor-ministrul udemerist al Sănătăţii româneşti, Atilla Cseke. Guvernantul a stat strâmb şi-a judecat cum numai el ştie, iar după îndelungi pritociri, a emanat o găselniţă demnă mai degrabă de filmele horror ori de documentarele cu ororile nazismului decât de ceea ce se presupune că ar trebui să facă un ministru, şi mai ales un ministru al sănătăţii.
Concert, insul s-a gândit să reducă elanul românilor de a mai sta la coadă la doctor pentru medicamente, aşa că a ordonat, fără ezitare, ca bolnavii cronici să primească o singură reţetă la fiecare trimestru, că dacă ar mânca mai multe doctorii, ar face gaură-n bugetul deja găurit al sistemului sanitar din România. Acuma, cu eliminarea cheltuielilor inutile dintr-un sistem sanitar aflat de multă vreme în moarte socială sunt perfect de acord. Numai că operaţiunea ticluită de nea Atilla ar fi trebuit să înceapă nu prin condamnarea la înjumătăţire a bolnavilor cronici, a căror singură vină este că (mai) trăiesc în România, ci mai degrabă prin tăierea unor salarii nesimţite de la vârful sus-pomenitului sistem sanitar sau prin luatul la bani mărunţi a cheltuielilor măgăreşti făcute cu faimoasele sisteme informatice care nu numai că nu au eliminat cozile de pe la casele de asigurări de sănătate, ci le-au făcut comparabile cu cele de la lapte, de pe vremea lui Ceauşescu. Şi reducerea s-ar mai putea face din câteva direcţii, bunăoară de prin garajele ministerului, Casei Naţionale şi a altor asemenea autorităţi medical/sanitare, care gem de limuzine şi de maşini de teren mai potrivite pentru un alai de nuntă ori un safari în Kenya decât pentru plimbatul demnitarilor din Sănătatea noastră muribundă.
Şi dacă tot ar mai vrea domn' ministru Atilla să mai eficientizeze cât de cât fondurile şi cheltuielile din sistemul pe care-l păstoreşte, n-ar fi cumva mai bine să dirijeze toţi banii ăia pe care ne obligă să-i dăm în contul „serviciilor medicale gratuite pentru asiguraţi”, servicii care sunt sublime în inexistenţa lor, direct către spitalele, policlinicile, casele de asigurări de sănătate ale fiecărui judeţ în parte, ca să poată fi folosiţi pentru bolnavii acelui judeţ? Că, de exemplu, sistemul este aplicat prin Germania, SUA ori Norvegia, şi funcţionează bine-mersi. E drept, acolo ştabii din minister sau de prin altă instituţie tipic mioritică nu se duc să-şi cumpere zarzavatul pentru ciorbă cu merţanul şi nici nu primesc salariu ca să bântuie degeaba prin clădirile oficiale. La fel de drept este şi că acolo fiecare plăteşte cât vrea la asigurările de sănătate, pe deplin conştient că va fi tratat de banii pe care i-a plătit. Dar din acei bani e la fel de conştient că nu ţine în cârcă o armată inutilă de trepăduşi de partid şi de stat.
La noi, însă, dacă am aplica principiul lui Atilla în ambele sensuri, ar ieşi ceva foarte simpatic (pentru unii): ei ne dau medicamente o dată la trei luni, noi să-i plătim asigurările tot o dată la trei luni. Ce ziceţi, nene Atilla?
Pagina 74 din 81