Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

În ciuda a tot ce trâmbiţează guvernul Boc al 3,14-lea, criza n-are de gând să ne lase prea repede în pace. Scumpirile se ţin lanţ, nivelul de trai o duce la fel de bine ca un bolnav de cancer aflat în ultima fază a bolii şi „tratat” într-un spital din România, alimentele de bază devin tot asemănătoare unui lux decât unor componente absolut normale ale vieţii de zi cu zi, muncitorii se transformă tot mai des în şomeri (deşi pe hârtie, cică, şomajul scade...), românii se împuţinează din tot mai multe motive, nu doar din cauza mortalităţii crescânde, iar parveniţii care s-au cocoţat în fotoliile înconjurate de aerul rarefiat al puterii se uită tot mai scârbiţi la amărăştenii care mai au tupeul să ceară să li se permită să trăiască şi ei normal.
Şi de aceea, din pricina acestei scârbe tot mai accentuate, guvernanţii ne recomandă să strângem cureaua (lată, îngustă sau cum o fi) cu încă şi încă o gaură, să cumpărăm mai puţine „mărfuri de lux” şi să chivernisim şi mai atenţi banii pe care (nu) îi avem. Aşa că românul „normal”, adică ăla care nu a fost destul de inspirat să pupe fundurile vopsite în culoarea politică care (cacofonia e intenţionată) trebuie, se conformează şi cumpără mai puţine „mărfuri de lux”. Dar care or fi acestea, oare? Păi, dacă ne luăm după tot mai numeroasele sondaje cu care ne bombardează mass-media, „luxurile” pe care şi le permit din ce în ce mai rar românii sunt nu vreo marcă de trabucuri cubaneze, o poşetă Gucci ori vreo blană de şinşila, ci mult mai prozaicele produse de îngrijire personală, adică un săpun, un deodorant ori un şampon sau chiar o pastă de dinţi. Să nu credeţi cumva că dacă se îngrijesc mai puţin, românii au început să se răsfeţe măcar cu nişte sucuri. Nici poveste! Şi vânzările de băuturi răcoritoare, fie ele naturale sau carbogazoase, s-au dus la vale, urmate îndeaproape de bere. Pesemne că meteahna cu „băutul de necaz” nu mai rentează la preţul pe care îl are acum o sticlă de bere, aşa că mulţi au descoperit că e mai profitabil să se îmbete repede şi ieftin cu tot soiul de „pufoaice” şi „săniuţe” manufacturate în fundul curţii de vreun „întreprinzător strategic”.
Iar scârbiţii care ne conduc, pentru că am făcut tâmpenia de a-i fi ales, ne repetă mai abitir să strângem cureaua aia lată şi să scrâşnim stoici din dinţi, cât îi mai avem. Asta ca nu cumva să ne vină ideea să punem în aplicare nişte versuri plăcute actualului preşedinte, alea cu „puşca şi cureaua lată”, eventual modernizate şi adaptate: „Puşca şi cureaua-ngustă/duceţi-vă, băi, în pustă!”
Joi, 10 Martie 2011 17:00

Vremea inculturii

Pe la jumătatea anilor '60, un film cu un titlu care avea legătură mai degrabă cu fizica decât cu arta ori cultura aducea în faţa cinefililor viziunea unei societăţi nu neapărat mai avansate, dar cu siguranţă dezumanizate, în care singura raţiune de a fi era holbatul în neştire la televizor, pentru a privi emisiunile pseudo-culturale oferite cu largheţe de o societate pentru care cultura ajunsese să reprezinte o boală sau, mai grav chiar, o infracţiune. Posesorii de cărţi erau vânaţi fără încetare, aruncaţi în închisoare sau chiar ucişi, bibliotecile erau incendiate de unităţi speciale de pompieri (cât cinism!), iar simpla lectură a unei cărţi ajunsese un vis irealizabil, transpus în realitatea doar de o mână de proscrişi ai „societăţii multilateral dezvoltate”.
Dincolo de imaginea de apocalipsă a culturii (şi în special a celei scrise) pe care ne-o înfăţişa pelicula „Fahrenheit 451” (vă amintiţi filmul?), trebuie să remarcăm şi faţeta de „distrugătoare ale inteligenţei” pe care pelicula încerca s-o imprime emisiunilor tembelizante emanate pe toate canalele audio-vizuale: teleshopping, talk-show-uri, reality-show-uri şi alte asemenea mostre de „cultură video”. Vi se pare o imagine cunoscută? Parcă da, pentru că de destui ani toate posturile de televiziune autohtone se întrec în a ne băga pe gât emisiuni una mai „educativă” decât alta, în care tot soiul de românaşi cu creier de pitpalac şi bun simţ de bolovan arată audienţei (o audienţă tot mai mare, din nefericire...) cum şi-a bătut el nevasta, ce izmene Gucci îşi trage când se duce să mai „simtă o linie” prin cluburi, câte sute de grame de silicon şi-a înfipt ultima amantă în pectoralii ei de plastic, ce mobil de generaţia n-şpea i-a cumpărat lu' ăla micu' ori cât a cheltuit fii-sa de trei ani jumate pe gablonţuri, la ultimul shopping în Dubai.
Şi, de parcă tot acest asalt al inculturii catodice (sau LCD, să fim corecţi) nu era îndeajuns, tehnologia socială de masă (cum pompos au denumit-o creatorii ei), adică alde Hi5, MySpace, Facebook, Twitter şi tot neamul lor de reţele sociale au pus cu nădejde umărul la „culturalizarea” şi mai „profundă” a generaţiilor actuale. Limba română s-a îmbogăţit în câţiva ani cu tot soiul de expresii gen „lol”, „sal”, „mc” (in cazurile mai decente), dar şi „plm” sau chiar mai obscene. Prescurtări care au ajuns să determine însăşi modul în care viitorii oameni maturi îşi trăiesc acum vieţile. Ecranul computerului a înlocuit mirosul hârtiei tipărite, sferturile de informaţii sunt arhisuficiente pentru o generaţie care nu ştie nimic altceva în afară de cluburi, „găseli”, socializare virtuală.
Toate acestea sunt simptomele unei societăţi bolnave, pentru care televizorul, mai întâi, apoi computerul, internetul şi reţelele de socializare au ajuns nu o sursă de informaţie şi cultură, ci mai degrabă un soi de ghid ad-hoc despre cum să trăim dacă vrem să arătăm că suntem şi noi la fel ca „restul lumii”. 
Şi, din păcate, nu se întrevede o schimbare prea apropiată a acestei tendinţe. E „trendy” să fii analfabet, e „cool” să n-ai habar cine a fost Eminescu (sau să-l ştii doar drept „ăla de pe banul de 500”), dar să cunoşti în amănunt viaţa sexuală a nu-ştiu-cărei pseudo-vedete care a trecut prin paturile echipelor de fotbal mai abitir ca fluturii din floare-n floare. Asta e „adevărata civilizaţie”. Bravos, naţiune!
Vineri, 25 Martie 2011 05:41

Simţul datoriei, la ei şi la noi

Zilele trecute, pe site-ul unei agenţii de presă apărea, într-un colţişor, o ştire care mi-a atras atenţia nu atât prin ineditul ei, cât prin dimensiunea umană pe care o implica şi care la noi, cu siguranţă, nu ar fi posibilă. Scria acolo că în urma cutremurului şi tsunamiului care loviseră Japonia, oamenii s-a mobilizat în totalitate pentru a face să dispară efectele acelor catastrofe naturale. Iar un sprijin destul de consistent a venit din partea (n-o să vă vină să credeţi!) celei mai temute organizaţii criminale japoneze, Yakuza. Cele trei organizaţii criminale din componenţa mafiei nipone - Yamaguchi-gumi, Sumiyoshi-kai, şi Inagawa-kai - au organizat patrule pe străzi, alături de poliţie (!) pentru a asigura ordinea. Una din grupări a deschis birourile din Tokio pentru japonezii care au rămas fără adăpost şi străinii care nu au putut să părăsească ţara. „În momente de criză, nu mai există diferenţe între Yakuza şi cetăţeni sau străini. Toţi suntem oameni şi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii”, a spus unul dintre şefii Sumiyoshi-kai.
Nu-i aşa că o asemenea ştire pare oarecum neverosimilă? Sau chiar de domeniul basmelor cu feţi-frumoşi şi zâne, dacă ar fi să ne gândim la realitatea de la noi, din România. Pentru că nimeni nu ar visa, măcar, să vadă găştile de borfaşi de prin oraşele ţării noastre ieşind pe stradă, după vreun cutremur ori inundaţie, ca să împartă alimente, medicamente ori măcar vorbe bune celor rămaşi pe drumuri. La noi, dacă nu e an electoral, nici măcar politicienii nu se sinchisesc să ajute cu ceva oamenii sărmani.
Aşa ceva e mai mult decât utopic.
Cam la fel de utopic ca şi speranţa că Adrian Severin, prins de ziariştii de la Sunday Times cu mâţa-n sacul de bani, ar demisiona din funcţia călduţă şi de multe foloase aducătoare de parlamentar de Bruxelles. Exemplul actualului pesedist, fost pedist şi dracu mai ştie ce, care a pus cu abnegaţie umărul la dispariţia Insulei Şerpilor de pe harta României (probabil în schimbul vreunui comision gras), e grăitor în acest sens. Păi cum să demisioneze „distinsul” europarlamentar doar fiindcă nişte nenorociţi de jurnalişti băgăcioşi i-au propus o şpagă de vreo sută de mii de euroi pentru a le trece nişte amendamente prin Consiliul Europei? Asta nu-i trafic de influenţă, ci doar „consultanţă politică”. Ce contează că „partenerii întru şmecherii” ai lui Năstase, europarlamentarii Zoran Thaler şi Ernst Strasser au realizat că doar demisia le-a mai putea conserva o fărâmă din demnitate şi au procedat în consecinţă? Ce contează că toate vocile influente din Parlamentul European i-au cerut lui Severin demisia? Cum să facă aşa ceva un „politician de anvergură” ca el? Păi unde mai găseşte el aşa o pleaşcă, de o sută şi ceva de mii de euro pe an, doar fiindcă face act de prezenţă pe la Bruxelles ori Strasbourg şi ridică două degete de câteva ori pe săptămână, la şedinţe? Doar Severin e un om cu simţul datoriei, n-o să dea bir cu fugiţii în faţa crizei, ci o să lupte până la capăt.
Din păcate, între simţul datoriei la noi şi la ceilalţi (şi aici trebuie să-i pomenim şi pe mafioţii japonezi) e o diferenţă fundamentală. Diferenţa dintre a fi om şi a fi neam prost.
Prilej de bucurie pentru cei mai mici dintre gălăţeni, care au dat năvală în parcarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului, pentru a vedea de aproape cum şi cu ce lucrează poliţiştii, fie că e vorba despre cei de la Poliţia de Proximitate, de la Serviciul Criminalistic ori de la Poliţia Rutieră. Grupurile de copii s-au putut plimba vreme de câteva ore printre standurile unde erau prezentate „mijloacele muncii” poliţiştilor - arme, echipamente radar şi de supraveghere a traficului rutier, autospeciale pentru intervenţii - şi au făcut cunoştinţă şi cu câţiva dintre partenerii patrupezi ai echipelor de intervenţie - câinii poliţişti.
În ce-i priveşte pe cei mai mari dintre vizitatorii poliţiştilor, jurnaliştii, aceştia şi-au putut arăta măiestria (sau umanismul) la Cupa Presei la tir, schimbând, unii pentru prima oară, pixul cu pistolul. Şi nu cu „tradiţionalul” Carpaţi de calibru 7,65, ci cu modernul Glock de 9 milimetri. Şi cum orice competiţie trebuie să aibă şi câştigători, aceştia au fost, în ordine descrescătoare a performanţei, Angela Ribinciuc (Viaţa Liberă) - locul I, Adrian Obreja (Adevărul de Seară) - locul II şi Bogdan Dimofte (tot Adevărul de Seară) - locul III. Cât despre „premiul pentru umanitate”, acesta a revenit Emanuelei Turcu, aceasta dovedindu-se cea mai miloasă dintre trăgători.

Poliţiştii tecuceni au sărbătorit în avans

La nivelul municipiului Tecuci au avut loc pe data de 24 martie o serie de activităţi premergătoare zilei în care esta fi marcată împlinirea a 189 de ani de la atestarea documentară a Poliţiei Române. Punctul de atracţie al manifestărilor de scurtă durată a fost acţiunea organizată de Departamentul de Intervenţii Rapide perin demonstraţia de răpire a unei persoane. Referitor la acţiunea punctuală destinată Zilei Poliţiei Române, cms. şef Ionel Flechea, adjunctul şef al Poliţiei Tecuci, ne-a informat: „Datorită crizei financiare prin care trecem, sărbătorim Ziua Poliţiei Române prin muncă. Am avut o scurtă acţiune împreună cu D.E.P.I.R. Galaţi şi cam atât. În anii anteriori activităţile erau mai ample, cu concursuri de tir, însă, cum nu avem poligon omologat, ne-am limitat la activităţi minore. Cu acest prilej doresc tututror colegilor multă sănătate, împliniri pe plan profesional, cele bune pentru familie şi un tonus în concordanţă cu vremea de afară”.
Nici Poliţia Rutieră nu a stat deoparte, iar în acest sens cms. şef, Ionel Cîlici, şeful Poliţiei Rutiere Tecuci ne-a precizat: „Poliţia Rutieră sărbătoreşte Ziua Poliţiei Române prin desfăşurarea de activităţi cu efective mărite, prezenţa observabilă în trafic, atât în Municipiul Tecuci, cât şi în mediul rural. Ne dorim ca în această perioadă să nu înregistrăm niciun eveniment rutier din partea partenerilor la trafic. În această importantă zi dorim tuturor poliţiştilor sănătate şi împliniri deosebite pe plan profesional”.
Vineri, 01 Aprilie 2011 04:14

Micul Mengele al Sănătăţii româneşti

De ani întregi tot auzim de reforma sistemului sanitar românesc, o reformă care, dacă ar fi să ne luăm după ce au promis toţi miniştrii care s-au perindat pe la putere, din '90 şi până acum, ar fi trebuit să ne propăşească pe culmile bună-stării de sănătate, ne-ar fi făcut mai zdraveni decât nişte titani de-ai Olimpului grecesc, mai longevivi decât matusalemii din Caucaz şi mai fericiţi decât cei mai săraci dintre săracii cu duhul.
Că n-a fost deloc aşa, am simiţit-o pe pielea noastră, la fel de (dacă nu cumva chiar mai) bolnavă ca înainte. Iar situaţia pare să meargă cu voioşie într-o singură direcţie, spre mai rău.
Cea mai recentă etapă a acestei „reforme sănătoase” este, prin grija onor-ministrului Cseke Attila, restructurarea spitalelor, chipurile pentru a spori eficienţa acestora. Numai că realizarea mult-pomenitului „spor de eficienţă” se dovedeşte sinonimă cu desfiinţarea a zeci de aşezăminte medicale, fapt care lasă mii, dacă nu cumva zeci de mii de bolnavi (pentru că românii sunt tot mai bolnavi, domnule ministru!) la mila Celui de Sus. Chiar aşa: cum Dumnezeu să te apuci să te baţi cu pumnu-n piept că reformezi Sănătatea şi o faci mai performantă, mai accesibilă, dacă te apuci să închizi spitalele care mai funcţionau, aşa târâş-grăpiş, prin localităţi mici şi de foarte multe ori izolate? Unde se vor duce toţi acei bolnavi? Acasă, să moară în linişte? Sau, poate, le veţi spune ce ne tot spuneţi şi nouă de atâta vreme - că sistemul medical românesc trebuie schimbat, chiar cu preţul unor sacrificii din partea noastră?
Încă şi mai grav este că mulţi politicieni (e drept, care au tot atâta tangenţă cu medicina cât are un papuaş cu proiectarea rachetelor nucleare intercontinentale) susţin cu o naivitate care frizează inconştienţa că măsurile de „restructurare” sunt benefice pentru „bobor”. Deunăzi, un deputat cu pretenţii de lider zonal PDL se arăta extaziat de faptul că după aplicarea acestor măsuri românaşii vor avea acces, cu mic-cu mare, la celebrele „spitale regionale” care ne vor asigura nişte servicii medicale de nşpe stele, mai ceva ca la spitalele universitare de prin Austria, Germania, Franţa ori America. Ce a „uitat” să zică deputatul cu pricina e că viitoarele spitale regionale (care mai mult ca sigur vor exista, cel puţin pentru următoarele patru-cinci cincinale, doar pe hârtie) vor fi amplasate mai mult în partea de vest şi nord a ţării, lăsând Moldova şi Dobrogea cam în fundu' gol în materie de asistenţă medicală. Pesemne că dom' ministru nu prea îi are la ficaţi pe cei din aceste zone...
Toată această înverşunare în a distruge şi ceea ce mai rămăsese funcţional în Sănătatea românească ne duce cu gândul la o epocă pe care cei mai mulţi dintre noi n-au cunoscut-o decât din cărţi şi din documentarele istorice. Spre sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, un anume doctor, Mengele pe numele său, se apucase să „reformeze” şi el sistemul medical. Şi l-a reformat aşa de bine, că n-a reuşit să omoare „decât” vreo 3 milioane de inşi, a căror singură vină a fost că se potriveau prea bine experimentelor bolnave pe care le făcea Mengele pentru a „reforma sistemul”...
Vineri, 08 Aprilie 2011 00:47

Poftim cultură!

Oana Zăvoranu a fost însărcinată mai razant; Monica Columbeanu şi-a schimbat poşeta cu una mai mare şi mai ţipătoare; Simona Senzual şi-a (re)făcut implanturile siliconice, că ălea vechi nu mai erau trendy; Pepe merge la judecată, dar încă nu ştie când; Natalia Mateuţ va fi judecată în libertate, pentru că era prea săracă cu duhul ca să-şi dea seama că cardurile cu care îşi cumpărase ţoale de vreo 80.000 de euroi erau „puţin” clonate. Sau, ca să mai evadăm din spaţiul grădinii carpato-mioritice: Angelina Jolie se gândeşte să mai adopte încă un copil, după ce a tras o fugă până într-o tabără de refugiaţi libieni; Lady Gaga a apărut pe scenă fără lenjerie intimă (parcă ar fi prima oară!); turiştii dornici de vampiri se înghesuie să-şi facă rezervări la vizitarea castelului Bran...
Vă pare cunoscută această înşiruire de „ştiri”, de „subiecte senzaţionale” care apar fără încetare pe ecranele mai mari ori mai mici ale televizoarelor din casele noastre? Desigur! Ele se înşiruie, cu mici variaţiuni, de la o zi la alta, ba chiar de la un buletin de ştiri la altul, de parcă în România asta, aşa nenorocită cum a ajuns, nu se mai întâmplă nimic altceva, iar singurele „valori” şi „exemple pentru societate” au rămas parveniţii (şi parvenitele) din showbiz (ori, mai degrabă, doar din show, că bâlciul a devenit sport naţional de masă al românilor). E drept, dacă facem o statistică fără prea mari pretenţii de acurateţe, vom vedea că majoritatea celor „ajunşi” nu fac parte din vreo elită intelectuală ori se pot lăuda cu sclipiri de geniu într-ale afacerilor curate. Nuuu, aceşti „ajunşi” au avut o singură calitate, dacă îi putem spune aşa: au ştiut să se folosească de tupeul nemărginit pe care l-au primit în copilărie în locul celor şapte ani de-acasă, de mitocănia pe care au ridicat-o la rang de filosofie de viaţă şi de nesimţirea pe care au „şlefuit-o” şi perfecţionat-o până la absolut.
Aceşti „lideri de opinie” monopolizează fluxurile de ştiri, fie că vorbim de televiziuni ori de radiouri; apariţiile în ziare sunt direct proporţionale cu numărul culorilor în care le apar pozele şi cu mărimea celor fotografii, că doar n-or să stea duduile sau nenii vedete să vorbească suficient de mult cât să iasă de-un textuleţ, acolo... Iar de răul acestor „dive” şi „vedete”, abia mai putem afla din noianul de ştiri cu care suntem bombardaţi zilnic despre vreun bătrân care a murit cu zile din cauza desfiinţării vreunui spital, desptre vreun nou bir înfiinţat de geniile într-ale economiei de prin Guvern ori Parlament, sau despre rata cu care creşte numărul săracilor din România. Nu, asemenea ştiri sunt lipsite de interes, pălesc subit în faţa vedetismelor şi fiţelor expuse laolaltă cu rufele murdare de „VIP-urile” noastre mioritice.
Şi ne mai mirăm că tinerii habar n-au cine a fost Eminescu („parcă-i un bulevard, nu?...”), cine se învârte în jurul cui - Pământul în jurul Soarelui sau invers, ori ce s-a întâmplat la 1 Decembrie 1918 („n-a fost cumva răscoala aia, de la 1877?...”). Trist, dar, vorba lui nenea Iancu Caragiale, „poftim cultură!”.
Vineri, 15 Aprilie 2011 04:14

Lungul drum al cărnii către masă

Da, subiectul pare nedemn de luat în seamă tocmai într-un editorial, dar cum până şi politica (nu numai dragostea) trece prin stomac, preţul pe care îl plătim ca să mâncăm, măcar de sărbători, o friptură, merită analizat un pic.
Că zootehnia românească e aproape la fel de moartă ca purceii din galantarele măcelăriilor, se ştie de multă vreme. Că la nivel guvernamental nu se face nimic nu pentru redresarea acestei ramuri agricole, ci măcar pentru salvarea a ce se mai poate, se ştie la fel de bine. În schimb, răspunsul la întrebarea „de ce un kilogram de carne costă în România mai mult decât în Germania sau Belgia?” este ocolit cu obstinaţie.
Zilele trecute, un oficial din cadrul Direcţiei Sanitar-Veterinare spunea că piaţa cărnii, fie ea de vită, porc ori mielul de sezon, s-a cam prăbuşit în ţara noastră, nici măcar sărbătorile de Paşti neputând să învioreze un pic vânzările. Acelaşi oficial spunea însă, cu aceeaşi ocazie, că tot mai mulţi crescători de animale se plâng de faptul că pentru fiecare kilogram de carne pe care o vând procesatorilor nu primesc decât 7-8 lei. Foarte puţin, într-adevăr. În rafturile supermarketurilor, însă, acelaşi kilogram de carne ajunge să coste de la 15-16 şi până spre 25-30 de lei kilogramul. Aberant, nu-i aşa? Să „umfli” într-un asemenea hal preţul, pentru a obţine un profit deşănţat, numai în România se poate! Un simplu calcul ne arată că lanţul de intermediari (care la noi poate cuprinde lejer Pământul pe la ecuator...) câştigă de pe urma plimbării vacii moarte până înnebuneşte ori a dusului cu mielul, de la fermă la piaţă, de vreo 2-3 ori mai mult decât crescătorul de animale, care s-a chinuit vreme de câţiva ani să aducă vita la stadiul de biftec sau să ne dea posibilitatea de a transforma mielul în ostropel.
Nu mai spunem că aceeaşi „minune” se petrece şi cu preţul peştelui (vorba aia, tot carne e şi el), a cărnii de pasăre ori a produselor lactate. Că doar n-o să ajungem să plătim mai puţin pe trei ouă şi o litră de brânză mai puţin decât pe un pachet de ţigări. Doar atârnă mai greu la cântar...
Evident, în ţara noastră cea a tuturor posibilităţilor, ar fi aberant pentru orice intermediar plin de „bun-simţ” balcanic să se mulţumească în a scoate un profit de 5-10%. Ce, trăim în Germania? Adică, să renunţe măria-sa intermediarul (a se citi speculantul) la posibilitatea de a-şi mai aduce în bătătură o biată vilă, un biet merţan, sau vreun iahtuleţ mititel, acolo...? Nu, dacă e comerţ liber, păi comerţ liber să fie!
Şi-apoi, toată lumea ştie că nu-i bine să mănânci prea multă carne: colesterol, risc de boli de inimă, alea-alea... Mai bine vegetarian, că tot au apărut verdeţurile. Numai că în aceeaşi Românie bananieră în care trăim, un borş de zarzavat te costă cât o friptură de vită... Ia încercaţi să vă duceţi prin piaţă cu „numai” 50-60 de lei şi să vedeţi cu ce sacoşe „pline” de urzici, ştevie, spanac şi lobodă vă întoarceţi. Taman suficient cât să răbdaţi de foame o zi întreagă, că tot e Postul Paştelui.
Marți, 19 Aprilie 2011 03:47

Furnizorii de nimic prin cablu

Ce bine e să ai internet de mare viteză! Mai descarci o melodie, mai vezi un filmuleţ, mai stai la taclale cu prietenii... O imagine de-a dreptul idilică, nu-i aşa? Evident, amănuntele înfăţişate mai sus se pot transpune în realitate doar dacă furnizorul tău de internet nu "gâtuie" la fiecare cinci minute cablul prin care te conectează cu lumea, caz în care îţi vine să te dai (şi să-l dai şi pe iubitul provider) cu capul de toţi pereţii.
Trăim într-o lume în care accesul la informaţie nu înseamnă doar putere, ci a devenit o necesitate vitală. Nu putem concepe aproape nicio activitate cotidiană în absenţa legăturii cu exteriorul. Nimic nu mai poate fi făcut de unul singur, în absenţa unei interconectări. "Satul mondial" a eliminat distanţele, reţeaua globală a eliminat necunoscutul, comunicaţiile nu mai înseamnă transmiterea unei telegrame sau o convorbire telefonică, ci un schimb mult mai complex de imagini, sunete şi chiar stări sufleteşti. Galaxia Gutenberg a devenit "Galaxia Marconi", iar Oicumena s-a transformat într-o Infosferă virtuală, care cuprinde câteva milioane de kilometri cubi de servere şi mulţi exaocteţi de date.
Aceasta este starea de fapt a lumii la ora actuală. Mica problemă e ca lumea, aşa cum au gândit-o miliardele de "netăţeni", pare să se termine la graniţa României.
La noi realitatea e cu totul alta. Ai internet dacă măria-sa providerul (care se crede, fără motiv, un mic Dumnezeu al biţilor) se înduplecă să lase conexiunea funcţională. Poţi vorbi la telefonul care funcţionează tot prin intermediul internetului doar dacă nu ai avut imensul tupeu să suni providerul şi să-l întrebi "de ce nu merge netu'?". În cazul contrar, furnizorul tău de nimic prin cablu se supără de moarte pe biata ta adresă MAC şi se apucă să întrerupă conexiunile computerului tău cu lumea virtuală, aşa, ca să te înveţe minte că ai cutezat să-l deranjezi. Oricum, a te apuca să suni la serviciul de deranjamente al providerului e un efort lipsit de orice finalitate. După ce te lasă să aştepţi preţ de 15-20 de minute la telefon, în timp ce o voce suavă de roboată te informează că discuţia ta va fi înregistrată "pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor", un operator plictisit îţi spune fără echivoc că "la ei merge" şi, dacă nu te pricepi, n-are rost să-l plictiseşti cu reclamaţii stupide.
Nu-i aşa că v-aţi confruntat cu situaţii de genul ăsta în aproape fiecare zi de când aţi făcut imensa greşeală de a crede că reclamele faimoaselor companii de cablu care se ascund în spatele unor iniţiale sunt şi adevărate? Nu-i aşa că unii dintre dumneavoastră aţi reclamat chiar şi la Protecţia Consumatorilor calitatea slabă (de fapt inexistentă) a serviciilor furnizate? Nu-i aşa că nu s-a rezolvat nimic? Ba da, doar suntem locuitori ai acestei minunate ţări a tuturor posibilităţilor, unde lupta pentru profit transformă companiile monopoliste în adevăraţi pitecantropi sociali, care nu cunosc decât legea dispreţului faţă de consumator. În fond, ce pretenţii să ai de la un furnizor de nimic prin cablu?
Miercuri, 27 Aprilie 2011 02:36

Tot înainte, în şomaj!

„Oficial, o ducem bine”, zicea acum câţiva ani un cântec auzit până la exasperare. Nu neapărat exasperare din pricina cântecului în sine, care era destul de bunicel, cât mai ales din cauza mesajului transmis, taman în plin avânt al crizei care nu era recunoscută oficial nici în ruptul capului. Acum, la nişte ani după ce ne-am obişnuit să trăim cu mai puţin (indiferent că e vorba de mai puţini bani, de mai puţină sănătate ori de mai puţină fericire), statistica ne arată că lucrurile au reînceput să meargă pe panta normală pentru România, adică în jos, locurile de muncă se împuţinează cu un elan demn de cauze mai bune, iar starea naţiunii pare să arate aidoma unei republici bananiere, cu un pumn de bogătaşi ajunşi fără să ştie nici ei cum în fruntea unor topuri 100, 300, 500 sau naiba mai ştie de care, cu o „clasă de mijloc” reprezentată cu brio de o adunătură de inşi care au învăţat repede lecţia capitalismului de peşteră practicat cu obstinaţie în ţărişoara asta nenorocită, şi cu o imensă masă de nefericiţi care nu au nici după ce bea apă, aduşi la capătul răbdării şi al suportabilităţii omeneşti de aceiaşi parveniţi fără scrupule ori suflet.
Am ajuns ca din opt milioane de salariaţi, cât număra economia noastră înainte de '90, să avem acum „imensa” cifră de puţin peste 4 milioane, am ajuns să aşteptăm (nu toţi, dar suficienţi cât să nu ne fie bine) pomenile azvârlite ca unor cotarle fără stăpân în anii electorali, în numele „solidarităţii şi omeniei” pe care o trâmbiţează toţi politicienii o dată la patru ani, am ajuns să ne întrebăm (dar fără a propune vreo rezolvare a acestei situaţii) de ce ne pleacă tinerii (şi nu doar tinerii...) în străinătate, am ajuns să ne simţim mai bine stând cu mâna întinsă la un stat corupt, fără vlagă şi verticalitate.
De ce? Pentru că nu mai avem chef să ne apărăm starea noastră de oameni, pentru că ne mulţumim cu un trai lipsit de sens şi de ţeluri, pentru că nu ne mai miră că după ce am trecut la „glorioasa” economie de piaţă de tip mioritic, am ajuns să aruncăm la fier vechi puzderie de capacităţi de producţie, vânzându-le pe nimic unor investitori atât de „strategici” că în câţiva ani au reuşit să radă de pe faţa pământului combinate întregi, să transforme uzine în terenuri virane, unde nici iarba nu creşte, să dea tunuri după tunuri în cele mai ciudate domenii de activitate, numai pentru a-şi păstra buzunarele doldora, să acorde oamenilor care le-au fost salariaţi mai puţin respect decât ar avea un bolovan care se rostogoleşte peste un fir de iarbă. Şi ne mai miră că din cei vreo 50.000 de mii de muncitori cât număra Galaţiul acum vreo 20 de ani au mai rămas doar o treime, ori că visul suprem al unui om obişnuit nu mai e să apuce pensia, ci să aibă putere să plece să trudească prin Spania, Italia ori Grecia... Chiar aşa - ce-i mai rămâne de făcut unui om lăsat pe drumuri de un patron de modă nouă? Doar să îngâne, cu picul de vlagă pe care îl mai are, un refren repetat de tot mai mulţi români: „Tot înainte, în şomaj!”...
Manifestarea iniţiată de iubitorii fotbalului adevărat, „Drumul Mingii”, a ajuns sâmbătă după-amiaza şi în Galaţi, fieful roş-alb-albaştrilor fiind cea de-a 20-a etapă a parcursului efectuat cu mingea la picior de iubitorii sportului-rege. La Galaţi, oprirea a însemnat nu doar o bine-meritată pauză pentru legendele fotbalului românesc - Balaci, Orac, Cămătaru sau Cârţu -, ci şi un prilej pentru suporterii echipei de la Dunăre de a-şi demonstra pasiunea pentru fotbal. Luând cuvântul în deschiderea manifestării, preşedintele Consiliului Judeţului, Eugen Chebac, a punctat: „Mă bucur că Drumul Mingii se află, la Galaţi, la jumătatea traseului. Sper să fie Oţelul campioană, pentru ca bucuria să fie a tuturor gălăţenilor”. Reprezentantul sponsorului acestei manifestări (ca şi al Cupei României - Timişoreana), Mihai Păduraru, a ţinut să amintească de legendele fotbalului care participă la „traseul fotbalului adevărat” - Costel Orac, Ilie Balaci, Rodion Cămătaru, Sorin Cârţu - prezente la întâlnirea de la Galaţi cu fanii şi suporterii, iar Balaci, sperăm noi din pricina unui presentiment, a spus: „Mă bucur că sunt azi în oraşul viitoarei campione a ţării”. Să te audă Dumnezeu, Ilie! Şi Sorin Cârţu a ţinut să ureze succes „oţelarilor”, subliniind că echipa noastră merită să câştige campionatul pentru că joacă „fotbal adevărat”.
Spre deliciul fanilor strânşi pe esplanada Casei de Cultură a Sindicatelor, foştii fotbalişti au jucat apoi o partidă cu selecţionata suporterilor, scorul final (8-5 pentru suporteri) făcând încă o dată dovada că la Galaţi, fotbalul adevărat rămâne sportul-rege.
Pagina 75 din 81