Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Vineri, 13 Mai 2011 02:37

Săracii Europei

Zilele trecute, ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, „emana” încă o mostră de gândire cinico-filozofică: cică în România nu există o criză alimentară, ci una a puterii de cumpărare. De acord, lucrul ăsta îl vede oricine mai are curajul să intre într-un supermarket ori să se preumble vreo juma' de oră prin cea mai apropiată piaţă. Nu trebuia să ne mai spună mai-marele peste tarlale că românii se transformă, pe zi ce trece, într-o naţie de privitori şi nu de consumatori. Şi această „evoluţie” (deşi un termen mai potrivit ar fi involuţie) cică nu s-ar datora statului, ci economiei libere, de piaţă. Ca să se spele pe mâini mai rapid ca Pilat, ministrul a adăugat că statul nu are ce să le facă celor care pun cu osârdie umărul pentru ca traista de cartofi să ajungă, de la 70 de bani (cu cât o dau producătorii ori cu cât e adusă de prin Germani, Egipt sau Bulgaria) la 3-4 lei în magazinele cele frumos luminate. E drept, e democraţie şi piaţa funcţionează după principiul cererii şi al ofertei. Însă dacă statul nu poate impune preţul corect, ar putea, totuşi, să mai „amputeze” lanţul nesfârşit al intermediarilor, care fac preţurile să crească mai ceva ca Făt Frumos, pentru folosul propriului lor buzunar. Dar, evident, aşa ceva nu se poate face de către niciun guvern perindat la putere din '90 încoace, pentru că majoritatea intermediarilor sunt apropiaţi ai puterii, nu alde comerciantu' Gică de la Strâmba de Sus.
Din păcate, intermediarii nu sunt singura problemă a României, şi nici cea mai mare. Mult mai grav este un alt aspect, pe care guvernanţi se feresc însă să-l pomenească în discursurile lor mai mult sau mai puţin electorale. Este vorba de sărăcia tot mai accentuată a populaţiei, pentru care conceptul de „trai decent” devine din ce în ce mai apropiat de povestirile science-fiction decât de realitatea de zi cu zi. Recent, o analiză a organismului european care se ocupă cu statistica „bunăstării” în UE arăta că România are cea mai scăzută „limită de sărăcie” dintre statele Uniunii Europene, de numai 334 de euro, faţă de următoarea „clasată”, Bulgaria, unde limita de sărăcie se situează la 490 de euro, ori de fostele „colege” din blocul Tratatului de la Varşovia - Polonia (685 de euro), Slovacia (707) sau Cehia (1020 de euro).
Căror factori se datorează acest lucru? E greu de făcut o listă completă. La prima vedere, calicirea românilor are la bază valoarea foarte mică (în raport cu preţurile) a salariilor şi a celorlalte venituri perioadice (pensii, alocaţii etc.). La o analiză mai atentă, se observă însă că un rol important îl are şi discrepanţa salariilor obţinute de diferitele categorii profesionale, în funcţie de ramurile economice, de servicii sau administrative în care activează. Cu alte cuvinte, unii câştigă prea mult fără să merite, alţii câştigă prea puţin, deşi ar merita. Iar asta se traduce prin faptul că salariul mediu net actual (care a fost de 1411 lei în februarie a.c.) trimite automat în sărăcie familia-tip, de dou adulţi şi doi copii minori, după care se calculează standardele nivelului de trai în UE. Şi mai zic unii că o să trăim bine. Poate pe lumea cealaltă...

Luni, 23 Mai 2011 03:18

A trecut sfârşitul lumii

Da, şi de data asta a fost chiar un sfârşit al lumii haios, plin de veselie. Lumea se distra, unii de teamă ca nu cumva să nu mai apuce să aibă parte de vreun alt bairam, alţii doar ca să facă haz de prevestirile pensionarului new-yorkez travestit în pastor al apocalipsei. Alţii, ce-i drept mult mai puţini la număr, aşteptau cu sufletul la gură salvarea mai mult sau mai puţin divină promisă de propovăduitorul de pe afişele care invadaseră chiar şi străzile româneşti. În linii mari, însă, se pare că sfârşitul lumii a considerat că nu e prea băgat în seamă de popor, aşa că a preferat să treacă neobservat. Mai ales că, fiind vorba de o sâmbătă, zi de odihnă şi distracţie prin excelenţă, cei mai mulţi dintre românaşi au preferat să aştepte apocalipsa în faţa grătarului cu mititei, lângă o bere rece, ori pe malul gârlei, la o partidă de pescuit. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, reacţia lor era una normală. Ce atâta tevatură cu venirea apocalipsei, ce atâta vâlvă cu sfârşitul lumii aşa cum o ştim? Ceva-ceva tot o să rămână, măcar pentru ca generaţia actuală să aibă unde să se aciueze. Că despre urmaşi, fiecare cu treaba lui, să se descurce cum poate.
Iar o asemenea atitudine este definitorie pentru o naţie care trăieşte un „sfârşit al lumii” în fiecare zi. Pentru că românii o duc, mai toţi, de azi pe mâine, fiecare zi fiind o luptă crâncenă pentru supravieţuire în faţa avalanşei de taxe şi impozite, în faţa noianului de facturi de valori apocaliptice, în faţa birocraţiei de talie cosmică.
Am învăţat să trăim pe pielea noastră „apocalipsa” cea de fiecare zi, de vreo trei sferturi de veac ne succedem, generaţie de sacrificiu după generaţie de sacrificiu, fără speranţa că situaţia se va îmbunătăţi prea curând. Am ajuns să fim un popor care munceşte nu pentru a duce un trai decent, ci pentru a putea să-şi plătească facturile şi să-şi cumpere ceva de mâncare, să-şi achite ratele la bancă pentru a nu fi dat afară din casă, să renunţe la medicamente pentru a avea bani de pâine.
Iar acest lucru este recunoscut nu de vreun „propovăduitor” panicard, ci de organisme financiare cu ştaif, care se bazează pe studii extinse pentru a afirma asemenea lucruri. Numai guvernanţii ne tot aburesc cu relansarea economieie, care aşteaptă după colţ, cu angajările pe bandă rulantă, de ai crede că toată ţara a devenit un imens şantier, cu creşterea vionicească a nivelului de trai, mai abitir ca la suedezi ori sud-coreeni. Evident că nimeni nu-i mai crede, dar asta nu schimbă deloc situaţia în care ne aflăm.
Iar până se va schimba ceva, pe ici-pe colo, prin punctele esenţiale, rămâne să mai aşteptăm viitorul sfârşit al lumii. În 2012, în 2013, numai an electoral să fie. Că altfel, ăia care ar trebui să păţească ceva la o eventuală apocalipsă o să fie, ca de obicei, pe la shopping prin Dubai ori în vacanţă în Maldive. Şi pe acolo sfârşitul lumii nu trece aşa des...
Recentele declaraţii ale consilierului Băncii Naţionale, Adrian Vasilescu, au întrerupt şirul aparent interminabil al frazelor sforăitoare emanate de aleşi cum că gata, s-a terminat cu criza, am trecut pe creştere economică, numărul şomerilor scade pe oră ce trece, contractele de muncă se înmulţesc mai abitir ca o colonie de muşte pe un morman de ştim-cu-toţii-ce, nivelul de trai se urcă la cer (de multe ori, odată cu românii...), iar bucuria de a trăi în această ţară minunată ne face să explodăm (unii chiar la propriu).
Pe scurt, consilierul BNR ne gratula cu apelativul de „admirabil de nepregătiţi” în ceea ce priveşte mult-trâmbiţata trecere a sistemului economico-financiar al României la moneda unică europeană. Şi probabil că Vasilescu nu a făcut altceva decât să spună în gura mare, şi în mod public, ceea ce gândesc toţi finanţiştii români care mai au capul pe umeri. Pentru că a te bate cu cărămida-n piept că vezi, dragă-Doamne, am rezolvat toate problemele economice interne şi putem trece fluierând la euro este nu doar o mostră de gargară electorală, ci o dovadă de inconştienţă sau, mai rău, de cinism. Şi asta fiindcă România nu îndeplineşte la ora actuală niciunul dintre criteriile principale necesare pentru adoptarea monedei unice europene. De exemplu, la noi inflaţia fâlfâie voioasă în jurul a 6-7 procente (şi mă refer la cea reală, nu cea cosmetizată prin tot soiul de artificii statistice), dobânzile percepute de bănci pentru un banal împrumut mai au mult de aşteptat până să scadă la valoarea de 2 şi ceva la sută, cum vor oficialii băncii centrale europene, iar deficitul bugetar... Ehehei, deficitului bugetar i-ar trebui, în ritmul actual al „aplicării reformelor”, vreo 30-40 de ani să ajungă la nivelul impus de Consiliul Euro.
De altfel, şi „profetul crizei”, economistul Nouriel Rubini, a avertizat autorităţile româneşti de riscul aruncării cu capul înainte în cursa pentru adoptarea euro în 2015. „Nu vă grăbiţi, pentru că s-ar putea să aveţi soarta Greciei”, a spus acesta. Dacă stăm să ne uităm la ce se întâmplă în România în momentul actual, am putea spune însă că Rubini a fost diplomat, cu avertizarea lui. Þara noastră, graţie „minunaţilor” conducători pe care am făcut tâmpenia de a-i fi ales, a luat-o de multă vreme pe urmele Greciei. Ce ne deosebeşte (încă) de ţara lui Homer este faptul că, la noi, sindicatele nu reuşesc să fie unite cum e în cazul Eladei, fiecare dintre lăudăroşii lideri ai confederaţiilor, blocurilor şi cartelurilor sindicale de la noi preocupându-se mult mai de bunăstarea propriilor conturi şi buzunare, decât de interesele celor pe care, chipurile, îi reprezintă.
Dar ce contează asemenea „mici” impedimente, dacă aleşii noştri văd viitorul într-un roz mai bombon decât ornamentele de pe colivă? Coliva noatră, din păcate, nu a lor...
Vineri, 03 Iunie 2011 02:55

Oameni şi porci

România, ţara tututor posibilităţilor. Parcă aţi mai auzit asta, de foarte multe ori, în cei douăzeci şi ceva de ani care s-au scurs de la „revoluţie”. Nu aş vrea să o mai repet şi eu, ci pur şi simplu să atrag atenţia asupra a ceea ce înseamnă aceste „posibilităţi” pentru fauna socială care tinde să devină predominantă în ţărişoara asta bogată, dar tare prost condusă. Păi, să începem cu începutul: lipsa de moralitate a parveniţilor zilei, care şi-au dat seama extrem de repede că dacă tot nu îi întreabă nimeni de sănătate, se pot apuca să facă bani prin orice mijloace, oricât de cinice sau de necinstite ar fi acestea. Apoi, ar mai fi o trăsătură endemică pentru spiritul conaţionalilor noştri: balcanica şpagă. Adică tu îmi dai, eu îţi dau, fiecare dă altuia şi toate sunt ok. Şpagă trebuie să dai pentru a obţine o hârtiuţă de la funcţionarii administraţiei publice, şpagă trebuie să dai pentru a-ţi pune o afacere pe picioare, şpagă trebuie să dai dacă ajungi la un doctor, şpagă dau şi elevii profesorilor, ca să-i treacă clasa chiar dacă nu ştiu că Eminescu a fost, totuşi, un poet, şi român pe deasupra, şpagă trebuie dată şi dacă vrei să îţi obţii un drept care, legal, ţi se cuvine, şpagă dai şi dacă, ferească sfântul, ajungi pe mâna justiţiei şi nu vrei să înfunzi puşcăria nevinovat.
Dar nu despre şpagă vreau să scriu acum. Toată lumea ştie că şpaga e frate (sau soră, nu contează) cu românul. Pe lângă această „emblemă naţională” moştenită de pe vremea fanarioţilor, în vremurile moderne a mai apărut o caracteristică a mediului de afaceri post-revoluţionar: nesimţirea patronilor. Nenumăraţi „boşi” ai „afacerilor de succes” ale anilor 2000 au ajuns la averea pe care o au în primul rând pentru că au fost nesimţiţi. Au „uitat” să-şi plătească obligaţiile la stat, au „uitat” să-şi plătească salariaţii cu lunile, dacă nu chiar cu anii, au „uitat” să declare toate tranzacţiile financiare pe care le-au făcut, într-un cuvânt au uitat că, înainte de a fi rechini ai capitalismului de tarabă românesc, ar trebui să fie şi oameni.
Nu are rost să dau acum exemple, pentru că foarte mulţi dintre noi au simţit pe propria piele, la un moment sau altul al drumului profesional, „grija părintească” a patronilor care se băteau cu pumnu-n piept că pentru ei firma e o familie, iar angajaţii le sunt ca nişte fii. Pe naiba! Mintea nu le stătea decât la cum să scoată profituri de neam prost cu doi angajaţi jumate, dintre care unul era neapărat faxul. Unii se visau la un moment dat chiar primari sau prefecţi, alţii au reuşit să ajungă prin parlament, să mai ia şi ei un salariu de la stat, aşa, pentru ţigări. Şi mai sunt şi dintre cei care şi-au construit un adevărat imperiu doar pe baza învârtelilor ticluite prin cercuri mai mult sau mai puţin oneroase.
Scriitorul american John Steinbeck credea că societatea omenească se împarte în două mari categorii: oameni şi şoareci. Societatea românească se împarte, cred eu, în alte două mari specii: oameni şi porci. Iar porcii sunt tot mai numeroşi.
Vineri, 10 Iunie 2011 03:12

O poveste cu nişte judeţe

Cică mai deunăzi, Portocaliu-Împărat îl cheamă la sfat pe Milică cel Mic, sfetnicul său cel de încredere, şi-i spune: „Băi, Milică, tu ai văzut cât de mare e balamucul ăsta de la noi din împărăţie? Nu mai reuşesc oamenii să plătească dăjdiile, că s-au înmulţit peste măsură logofeţii, vorniceii, zapciii şi ăilalţi strângători de biruri, dar la noi, la vistieria împărăţiei, nu mai ajung galbenii aşa, potop, ca odinioară... Ia pune-ţi tu boierii dimprejur la treabă, să scornească ceva, de să nu mai fie atâta vraişte şi furgăseală printre gealaţii domniei! Să mai desfiinţăm din boierii ăia care tot uită să dea la punga ţării din zeciuielile strânse de la amărâţii de la sunt supuşi, că prea s-au îmbogăţit fără măsură! Să mai trimitem la dracu-n praznic din purtătorii ăştia de caftane, ca să vină omu' să dea birul direct la noi, la vistierie, că altfel rămâne punga domniei numai bună s-o fluture vântu'...” Iar Milică, sfetnic ascultător, a purces de îndată la sfat cu boierii lui şi au ticluit fuga-fuga o ditai scorneala: cică să facă din ălea 42 de giudeţe mici şi tare strânse la băierile pungii numai 8 giudeţe, mai mari şi mai ascultătoare de Portocaliu-Împărat. Că aşa s-ar sfârşi cu neorânduiala din ţară şi cu furgăseala boiernaşilor din cele patru zări ale împărăţiei. Zis şi făcut. De unde mai ieri erau, în ograda lui Portocaliu-Împărat, 42 de giudeţe degrabă neascultătoare de voia domniei, mai peste noapte au răsărit numai 8 voievodate, fiecare cu un singur cap, şi ăla pus de sfetnicii cei de încredere ai lui Portocaliu-Împărat, ca să nu iasă din vorba domnului şi să nu se lăcomească la punga ţării. Numai că ticluiala lui Milică cel Mic nu a ieşit aşa cum ar fi vrut împăratul, pentru că talpa ţării, în loc să fie mai uşurată în dăjdii şi zeciuieli, a rămas la fel ca înainte, ba chiar acuma aveau de bătut cale lungă, cât să tocească două perechi de opinci, până la uşa zapciului care trebuia să strângă dijmele. Iar punga ţării nu s-a umplut mai abitir, ci s-a făcut chiar mai goală ca înainte...
Nu-i aşa că povestea de mai sus vă pare cunoscută? E şi normal. pentru că a fost inspirată din balamucul real pe care s-au apucat să-l pună la cale ai noştri bravi conducători. Chestia este numită oficial „planul de reorganizare administrativ-teritorială, în vederea eficientizării accesării fondurilor europene”. Foarte frumos nume, foarte lăudabilă intenţia, numai că după cum ne-a arătat experienţa ultimilor vreo douăzeci de ani, la noi orice idee bună în teorie ajunge un dezastru când e pusă în practică... Păi, numai imaginaţi-vă ce ar însemna ca în locul judeţului nostru şi al celorlalte 5-6 împrejmuitoare să ia fiinţă un singur mega-judeţ (sau voievodat, cum ghiduş le numea şeful statului), cu un singur prefect, un singur consiliu judeţean, un singur municipiu reşedinţă de judeţ cu un singur primar aferent! Iar cum dulcele stil mioritic nu se va dezminţi, gălăţenii ar avea imensa „baftă” de a fi obligaţi să se ducă până la Constanţa pentru vreun amărât de act trebuincios sau pentru cine ştie ce altă treabă administrativă...
Da, ideea de reorganizare ar fi bună, însă aplicată într-o ţară unde administraţia e la fel de eficientă ca aceea din Germania, nu la noi. Dar ce contează? Avem idei, ce ne mai trebuie şi creier?...
Miercuri, 15 Iunie 2011 01:48

Fiecare cu reorganizarea lui

Ieri, ştirea care ţinea capul de afiş pe mai toate fluxurile informative ale agenţiilor de presă era celebra dar greu aplicabila reorganizare teritorial-administrativă a României. După o şedinţă de câteva ore, în timpul căreia fiecare ţinea cu ai lui, totul s-a rezolvat în varianta neaoş-balcano-mioritică, adică a rămas la fel ca la-nceput. Vorba lui Caragiale: să fie schimbare, pe ici-pe colo, prin punctele esenţiale, dar să nu se schimbe nimic.
Într-un fel, acest rezultat era de aşteptat. Şi asta pentru că în politica românească, înţesată de alianţe bune la orice, numai la slujirea interesului naţional nu, fiecare ţine morţiş să-şi impună punctul de vedere, indiferent cât de irealizabil sau de păgubos ar fi acela. Iar această ultimă dovadă de consens pe invers a confirmat această trăsătură caracteristică a politicianului „dă Bucureşti”. Pe de o parte, portocaliii lui Boc et comp au ţinut cu dinţii de proiectul propriu de reorganizare teritorială - cel cu 8 super-judeţe, conduse fiecare de un „om bun, de bază” al partidului, care să nu iasă din cuvântul şefilor „de la centru” şi să fie în stare să nu fure mai mult pentru buzunarele proprii decât pentru cele ale partidului. Pe de altă parte, udemeriştii s-au inflamat instantaneu când au observat cu câtă dragoste şi generozitate le retezau pedeliştii aspiraţiile de pseudo-independenţă ale judeţelor pe care ungurii zic că li se cuvin, şi au propus o altă schemă, cu şaişpe regiuni, mult mai bine „adaptate situaţiei din România” (ziceau ei). Evident, şi propunerea udemeriştilor se baza exact pe aceleaşi principii după care fusese ticluită cea a pedeliştilor, adică un soi de „fiecare cu halca lui”. Cu alte cuvinte, aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie, fie ea portocalie sau roş-neagră. Practic, indiferent de cine ar fi avut câştig de cauză, nu s-ar fi schimbat nimic, excepţie făcând doar numele politrucilor care ar fi ocupat scaunele de şefi ai judeţelor/regiunilor de dezvoltare. Numai că „micile diferenţe de opinie” s-au dovedit atât de mari, că acordul a murit înainte de a se naşte. Probabil, după alte câteva runde de negocieri, undeva pe la sfârşitul actualului mandat, distinşii colegi de coaliţie (dacă o mai exista şi atunci) vor constata că n-au nicio şansă de a ajunge la un acord dacă nu lasă fiecare de la el şi vor reuşi să cadă la o învoială din care să aibă şi restul românilor ceva de câştigat.
Însă la cum evoluează lucrurile, acest lucru pare destul de greu de realizat. Mai degrabă ar avea şanse de materializare cealaltă găselniţă „metropolitană”, propusă evident tot de pedelei: „expandarea” Bucureştiului până la Dunăre. Vorba ceea, dacă Ceauşescu voia să facă un canal de la Bucureşti şi până la fluviu, noii „ctitori” ai României au de gând să ducă Bucureştiul cu totul până la Dunăre, prin înglobarea în viitoarea regiune metropolitană a unor hălci bune din judeţele învecinate, plus a oraşului Olteniţa, aşa, ca să aibă şi Videanu port de iahturi, nu numai Mazăre, ca acum. În acelaşi spirit, n-ar fi de mirare dacă mâine-poimâine auzim de vreo zonă metropolitană Galaţi-Brăila-Tulcea, cu vreo cinci poduri peste Dunăre, trei aeroporturi, autostradă suspendată şi metrou direct Cuca-Brăhăşeşti...
Un concept unic pentru România, un festival desfăşurat în sistem reţea, în 14 oraşe mari ale ţării, Sărbătoarea Berii şi-a deschis aseară porţile şi pentru gălăţeni. Pe esplanada de la Sala Sporturilor, organizatorii au instalat sumedenie de puncte de distracţie: grătare cu mititei şi alte bunătăţi, tarabe ale producătorilor de patiserie tradiţională, un parc de distracţii pentru cei mici şi, bineînţeles (pentru cei mari, de această dată), multă, multă bere. Producătorul care a organizat manifestarea în oraşul nostru îi asigură pe gălăţenii care se vor opri la Sărbătoarea Berii că pe parcursul celor patru zile, cât va dura acţiunea, vor avea parte de numeroase spectacole gratuite, susţinute de trupe cunoscute din oraş şi din ţară, de concursuri cu premii destinate tuturor vârstelor, de multă muzică live şi de bere rece şi bună. Pentru că, aşa cum a spus şi Mihai Mindirigiu, reprezentantul organizatorilor, „Sărbătoarea Berii înseamnă în primul rând voie bună, aşa că ia-ţi prietenii şi vino la distracţie!”.
Un recent studiu de piaţă al unei corporaţii transnaţionale a ajuns la un rezultat cel puţin aiuritor pentru românul de rând. Cică, dacă e să luăm de bune (şi tindem să le luăm) statisticile reieşite, noi cumpărăm cel mai scump săpun din partea asta a Europei. Şi nu doar săpun, ci şi pasta de dinţi, detergenţii, până şi sucurile care ne îndoapă cu E-urile cele de toate zilele. Adică, românaşii dau pe un săpun (din ăla normal, nu cine ştie ce marcă de lux, adusă pe sub mână din vreun laborator al unei case cosmetice renumite) dublu faţă de cât dau ungurii ori polonezii, şi cu vreo 25% la mult decât aceiaşi vecini de UE pentru o banală pastă de dinţi. Cât despre sucuri, aici stăm chiar mai „bine” - noi plătim cu 66% mai mult decât ăia dimprejurul nostru.
Să fie bine, să fie rău? Unii - categoria celor care ne tot pisează la cap că gata, am depăşit criza şi o să creştem economic mai dihai decât China - zic că ăsta e un semn clar de prosperitate. Că nivelul de civilizaţie al unui popor se măsoară şi după săpun, nu numai după numărul celularelor şi al tablet-pc-urilor pe cap de locuitor. O fi, dar parcă nu e.
Mai degrabă par să aibă dreptate ceilalţi (mai mulţi, dar nu la fel de oficiali ca ăilalţi), care zic că de fapt românii sunt mai fraieri şi au ajuns să dea pe un săpun cât dau polonezii pe două din cauză că ai noştri conducători, în imensa lor înţelepciune, au avut grijă să elimine „factorii poluatori” de pe tot cuprinsul ţării şi au distrus orice ţinea de industria chimică/cosmetică. Vorba aia, doar nu aduce nimeni săpun din Turcia, Arabia Saudită, Pakistan, China ori Bangladesh dacă producătorul ăla mic şi galben nu dă şi el o şpagă binemeritată. Cu detergenţii e oarecum la fel, dar aici nu m-aş pronunţa categoric în favoarea vreunei cauze pentru care aceste produse ajung aşa scumpe în casele românilor. Iar în ce priveşte pasta de dinţi, nu-i aşa că e mai ieftin să faci reclame la tot soiul de produse-minune, care mai-mai că îţi pun şi dinţii la loc în gură, decât să aloci nişte bani pentru tratarea bolilor dentare? Başca, nu prea am auzit ca privitul în gura altuia să fie sport naţional, pe când holbatul la tembelizor, da.
Dar, în fond, de ce ar trebui să ne facem atâtea probleme? Las' că or veni şi la noi zile mai bune, când la robinete o să curgă lapte, miere şi euroi lichizi, nu mâl şi foloştoace, ca acuma! Las' că ne ridicăm noi PIB-ul mai sus ca Everestul, de o să ajungem primii nu din lume, ci din întreaga galaxie!
Până atunci, însă, ne mulţumim cu locul 68 în lume, din punct de vedere al bogăţiei ţării (!). E drept, bogăţia asta de care tot auzim nu ne împiedică să fim mai săraci decât locuitorii din Botswana, Gabon ori Trinidad Tobago (cum, n-aţi auzit de Trinidad Tobago? E pe o insuliţă, undeva prin Marea Caraibelor). Aşadar, nu-i bine că o ducem rău?
Un recent studiu de piaţă al unei corporaţii transnaţionale a ajuns la un rezultat cel puţin aiuritor pentru românul de rând. Cică, dacă e să luăm de bune (şi tindem să le luăm) statisticile reieşite, noi cumpărăm cel mai scump săpun din partea asta a Europei. Şi nu doar săpun, ci şi pasta de dinţi, detergenţii, până şi sucurile care ne îndoapă cu E-urile cele de toate zilele. Adică, românaşii dau pe un săpun (din ăla normal, nu cine ştie ce marcă de lux, adusă pe sub mână din vreun laborator al unei case cosmetice renumite) dublu faţă de cât dau ungurii ori polonezii, şi cu vreo 25% la mult decât aceiaşi vecini de UE pentru o banală pastă de dinţi. Cât despre sucuri, aici stăm chiar mai „bine” - noi plătim cu 66% mai mult decât ăia dimprejurul nostru.
Să fie bine, să fie rău? Unii - categoria celor care ne tot pisează la cap că gata, am depăşit criza şi o să creştem economic mai dihai decât China - zic că ăsta e un semn clar de prosperitate. Că nivelul de civilizaţie al unui popor se măsoară şi după săpun, nu numai după numărul celularelor şi al tablet-pc-urilor pe cap de locuitor. O fi, dar parcă nu e.
Mai degrabă par să aibă dreptate ceilalţi (mai mulţi, dar nu la fel de oficiali ca ăilalţi), care zic că de fapt românii sunt mai fraieri şi au ajuns să dea pe un săpun cât dau polonezii pe două din cauză că ai noştri conducători, în imensa lor înţelepciune, au avut grijă să elimine „factorii poluatori” de pe tot cuprinsul ţării şi au distrus orice ţinea de industria chimică/cosmetică. Vorba aia, doar nu aduce nimeni săpun din Turcia, Arabia Saudită, Pakistan, China ori Bangladesh dacă producătorul ăla mic şi galben nu dă şi el o şpagă binemeritată. Cu detergenţii e oarecum la fel, dar aici nu m-aş pronunţa categoric în favoarea vreunei cauze pentru care aceste produse ajung aşa scumpe în casele românilor. Iar în ce priveşte pasta de dinţi, nu-i aşa că e mai ieftin să faci reclame la tot soiul de produse-minune, care mai-mai că îţi pun şi dinţii la loc în gură, decât să aloci nişte bani pentru tratarea bolilor dentare? Başca, nu prea am auzit ca privitul în gura altuia să fie sport naţional, pe când holbatul la tembelizor, da.
Dar, în fond, de ce ar trebui să ne facem atâtea probleme? Las' că or veni şi la noi zile mai bune, când la robinete o să curgă lapte, miere şi euroi lichizi, nu mâl şi foloştoace, ca acuma! Las' că ne ridicăm noi PIB-ul mai sus ca Everestul, de o să ajungem primii nu din lume, ci din întreaga galaxie!
Până atunci, însă, ne mulţumim cu locul 68 în lume, din punct de vedere al bogăţiei ţării (!). E drept, bogăţia asta de care tot auzim nu ne împiedică să fim mai săraci decât locuitorii din Botswana, Gabon ori Trinidad Tobago (cum, n-aţi auzit de Trinidad Tobago? E pe o insuliţă, undeva prin Marea Caraibelor). Aşadar, nu-i bine că o ducem rău?
Vineri, 01 Iulie 2011 03:00

Quo vadis, Românie?

Pentru că tot au ajuns chinezii să fie la modă în aceste vremuri, merită să ne amintim o veche urare a celor care au înălţat Marele Zid: „Fie să trăieşti vremuri interesante”. Şi, ca un făcut, în România asta amărâtă, vremurile pe care le trăim sunt din ce în ce mai interesante. Criza economică pare că nu se mai sfârşeşte şi acaparează din ce în ce mai multe sfere ale vieţii de zi cu zi, politichia se face tot mai ciudată şi îşi dă arama pe faţă din ce în ce mai des, salariaţii (cei care au norocul să fie încă angajaţi undeva) aşteaptă tot mai mult să primească amărâtele de lefuri, iar pensionarii se roagă să nu moară acum, pentru că sicriele sunt prea scumpe, iar locurile în cimitire au ajuns mai scumpe decât un apartament ultracentral. Cât despre preţuri... Ehei, preţurile se „aliniază” cu cele din UE, uitând că românul nu câştigă nici într-un an cât neamţul într-o lună (mă rog, cu excepţiile de rigoare - n-o să-i băgăm în oala mare a amărâţilor şi pe „băieţii deştepţi” care s-au învârtit de un post hiper-plătit de tăietor de vegetaţie pentru patrupede prin vreo agenţie de-a onorabilului Boc). Ba, în unele cazuri, preţurile au luat-o chiar înaintea celor din „lumea bună” şi civilizată a Uniunii Europene, aşa că la noi somonul (deh, aliment de lux, ar zice unii...) costă mai mult decât în Belgia, iar gazele (astea nu mai sunt de lux - decât pentru noi) se duc spre preţul celor din Danemarca ori Suedia...
E clar că direcţia în care ne îndreptăm nu este una bună, în ciuda asigurărilor de tot felul pe care obosesc să ni le prezinte mai-marii şi mai-micii zilei pe toate canalele mass-media. Ajungem din ce în ce mai mult o ţară bananieră, un stat pseudo-independent al Lumii A Treia, unde banii sunt specie pe cale de dispariţie pentru cei mai mulţi dintre noi. O atmosferă sumbră, cu orizonturi întunecate şi unde „luminiţa de la capătul tunelului” nu mai este percepută ca ieşirea din purgatoriu, ci doar ca lumina trenului care va da peste noi.
Am ajuns să ne închinăm la bănci, să cerşim un împrumut mereu reînnoit, şi asta nu pentru a ne cumpăra cine ştie ce limuzină, apartament sau măcar vreo plasmă în sufrageria rebotezată living (că românul, chiar mort de foame, tot ţine morţiş să fie „trendy”), ci doar pentru a ne plăti datoriile mai vechi, pentru a ne cumpăra mâncare sau îmbrăcăminte. Am ajuns să ne plătim îngropăciunea în rate, să cerem preotului leasing pentru slujbele de pomenire, desenăm crucea cu carioca pe piatra mormântului fiindcă e mai ieftin.
Iar în tot acest timp, cei puţini şi ajunşi, cei pe care nefericiţii de noi i-am pus în fruntea ţării, stau şi trag la aghioase prin parlament, prin guvern şi pe la preşedinţie, îşi fac jocurile şi îşi rezolvă „interesurile” (ca să parafrazez o „distinsă” europarlamentariţă de „succesuri”), fără a se îngriji nici cât negru sub unghie de poporul de amărâţi care îi ţine în spate şi le plăteşte salariile de „băieţi deştepţi”. Halal, Românie! Încotro te îndrepţi, oare?

Pagina 76 din 81