Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Vineri, 08 Iulie 2011 03:00

Cum să duci de râpă o ţară

De obicei, când vine vorba de distrugerea unei naţii, toată lumea se gândeşte mai întâi la nişte cataclisme de o amploare fără precedent, gen mega-cutremure, super-inundaţii, foamete, epidemii fără leac, vreun război nimicitor, apocalipsa săptămânală, un asteroid sărit de pe fixul lui ş.a.m.d. De fapt, pentru a duce de râpă o ţară este nevoie de mult mai puţin. Chiar de foarte puţin, dacă ne raportăm la scara planetară. Aşadar, ce ne trebuie ca să băgăm o ţară în faliment? Să vedem: În primul rând, e nevoie să stabilim despre ce fel de ţară vorbim. Dacă e vorba de o naţiune balcanică, aşa cum sunt destule prin lume, nu ne trebuie mare lucru. Mai întâi, ne trebuie nişte preşedinţi pe care să-i doară în spate (nu în dos, că acea nobilă porţiune a corpului este intens folosită la dormitul în fotoliu în pauzele dintre campaniile electorale) de soarta fraierilor pe care vor să-i conducă. De preferat e ca respectivii preşedinţi să fie puţintel grobieni, cu ceva reminiscenţe comuniste, să hăhăie mai tot timpul, chiar şi fără motiv, să pară în acelaşi timp sfătoşi, preocupaţi de binele „boborului”, dar şi „băieţi de gaşcă”, mereu dornici să participe la o cumetrie cu interlopi, un bairam minoritar, ori să se prindă într-o horă populară fără culoare politică, să pară atenţi la necazurile mulţimii, să se priceapă, să promită că le vor rezolva şi atât. A, era să uit: insul respectiv trebuie să ştie să-şi ţină subalternii în lesă, să nu cumva să dea dovadă de vreo iniţiativă nelalocul ei. Apoi, ne trebuie musai un guvern, că de, doar vorbim de o ţară democratică. Varianta cea mai folositoare (pentru preşedinte) e un guvern condus de un premier fără apucături de lider, care să stea sluj în faţa preşedintelui şi să facă doar ce-i spune el. Oricum, chiar dacă l-ar păli vreun acces de independenţă, ar fi repede pus cu botul pe labe, pentru că nu e la curent cu toate mânăriile făcute de clica politică. Apoi, ca să păstrăm în continuare aparenţa democraţiei, ne mai trebuie un parlament. Cu o cameră, cu două, cu trei, contează mai puţin. Esenţial e ca gaşca de acolo să-şi cunoască bine interesele şi să şi le apere cu ghearele şi cu dinţii, dar nu atât încât să contravină intereselor şefului de stat, că doar ăla e şef... Să nu uităm: ne mai trebuie o încrengătură de agenţii, oficii, servicii, direcţii şi autorităţi centrale, care să nu ştie niciuna ce face, dar să existe, aşa, să aibă unde tăia frunza la câinii comunitari clientela de partid. În ce priveşte provincia, aici treaba e mai simplă. Se face „la centru” un pui de consultare, se negociază împărţirea influenţei politice (a se citi economice, că până la urmă totul se reduce la bani...) în teritoriu, se ticluiesc niscaiva planuri de regionalizare, judeţenizare, reîmpărţire sau cum s-o mai numi treaba asta care nu foloseşte nimănui, apoi fiecare partid îşi ia gaşca şi pune stăpânire pe câte-o regiune sau judeţ sau ce-o mai fi ăla, în numele şefului, şi-al adjunctului, şi-al sfintei şpăgi, amin! Dacă se aplică metoda prezentată vreme destul de lungă, vreo 20 de ani, de exemplu, cu siguranţă ţara respectivă se va duce dracului. În mod democratic...
Marți, 12 Iulie 2011 03:00

Normalitatea lor, normalitatea noastră

Minune, mare minune! În fine, nu chiar aşa de mare, dar orişicât... Cică preţurile produselor alimentare au reuşit să scadă, pentru prima oară din 2009 încoace, şi în neasemuita noastră ţărişoară. Cel puţin aşa zice Institutul de Statistică, şi ar trebui să-l credem. Mai ales că faimoasa scădere e super-mega-importantă: 0,3%. Uluitor, nu-i aşa? Acum, fără să fiu cârcotaş, aş zice că orice scădere de preţuri, fie ea şi aşa de minusculă, e un lucru bun. Ar însemna că avem totuşi ceva şanse de a reintra în normalitatea aia la fel de îndepărtată ca luminiţa de la capătul nesfârşitului tunel al „tranziţiei” prin care ne târâim de douăzeci şi ceva de ani. Din păcate, însă, la noi nu prea există asemenea veşti bune care să nu fie umbrite de câte un „dar...”. Iar în cazul de faţă, acest „dar...” este reprezentat de partea a doua a ştirii venite de la Statistică. Şi anume că, dacă preţurile alimentare au scăzut, cele ale serviciilor şi utilităţilor au luat-o cu voioşie în sus, spre mai scump. Vorba ceea, nu trebuie să simţim „gradul de civilizaţie” pe care ni-l conferă banala telefonie sau normalul internet? În fond, e firesc să coste mai mult să vorbeşti cu alde Gogu cel plecat la cules căpşuni prin Spania, decât să pui cinci cartofi într-o oală, să-ţi faci o farfurie de mâncare... Şi uite-aşa îmi fuge iar gândul la „normalitatea noastră” şi „normalitatea lor”, a celor care au norocul să trăiască într-o ţară condusă de oameni normali, care îşi mai fac şi datoria de conducători din când în când, nu se gândesc non-stop la căpătuirea lor şi a nenumăratelor rubedenii. Nişte ţări din adevărata Uniune Europeană, unde orice ins angajat cu un salariu „normal” îşi poate cumpăra tot ce îi trebuie pentru un trai decent, nişte ţări unde şi angajaţii „de la patron” îşi pot permite să plece în concediu în fiecare an, nişte ţări unde funcţionarii din spatele ghişeelor te întâmpină cu un zâmbet, mai mult sau mai puţin natural, dar totuşi un zâmbet, nişte ţări în care promovarea în societate se face aproape exclusiv pe seama valorii cunoştinţelor pe care le posedă fiecare şi nu pe baza culorii carnetului de partid, nişte ţări unde un dezastru precum cel de la recentul bacalaureat ar fi condus nu doar la arătatul cu degetul spre câţiva profesori şi elevi, ci la aplicarea unei reforme adevărate a sistemului educativ. Pe scurt, nişte ţări normale pentru toţi locuitorii lor, nu doar pentru o clică de politruci perveniţi. Dar, din păcate, până la atingerea unei asemenea normalităţi „normale”, România mai are de aşteptat mult. Măcar preţ de câteva generaţii, generaţii ai căror expozanţi să nu se mai uite ca viţeii la poartă nouă atunci când îi întreabă cineva cine a fost Eminescu, care nu îţi arată bulevardul de vizavi când sunt întrebaţi cine-i Caragiale, ori îţi scot zâmbăreţi o hârtie de 200 de lei din buzunar când îi întrebi despre un anume Lucian Blaga... Asta e diferenţa dintre normalitatea „lor” şi normalitatea „noastră”.
Vineri, 22 Iulie 2011 03:00

Educaţia, veşnicul eşec românesc

Cele două examene naţionale care tocmai s-au încheiat au ilustrat cum nu se poate mai bine (sau mai rău, ca să fim corecţi) nivelul de pregătire pe care îl ating „iluştrii” noştri elevi şi, mai grav, profesori.
Iar dacă în cazul elevilor, toată lumea va zice fie că respectivul e vinovat, pentru că n-a stat cu burta pe carte cât ar fi trebuit, ori a preferat să-şi piardă timpul prin crâşme, pe după blocuri ori prin cine ştie ce cotloane, cu o „etnobotanică” înfiptă între dinţi, despre dezastrul cu care s-a soldat examenul de titularizare nu se mai poate spune că vina ar fi a comisiei care a ticluit subiectele ori că profesorii examinatori ar fi fost prea severi. De fapt, examinatorii au fost chiar severi: au avut „tupeul” (după cum zicea plin de năduf un june cu aspiraţii de profesor) să le interzică viitorilor posibili titulari de catedre să intre în examen cu telefonul mobil ori cu mai clasicele copiuţe. Şi din această cauză, lucrările „distinşilor” potenţiali dascăli au colcăit de grozăvii gen „Moromete a avut relaţii intime cu Victoria Lipan”, „Animalele au obligatoriu patru picioare. Natura le oferă iarbă şi frunze”, „În «Sara pe deal» merg oile la păscut”, ori chiar „Congresul de la Paris din 1856 a avut loc la Viena în 1851". Bine că nu s-a găsit vreunul care să scrie că Decebal s-a bătut cu Ivan cel Groaznic sau că răscoala lui Gheorghe Doja a avut loc la Bobâlna, în 1907...
Ce ilustrează însă aceste rezultate? Că învăţământul românesc de după '89, cel etern reformat şi modernizat, ca „să corespundă mai bine noilor realităţi ale societăţii şi tendinţelor de pe piaţa muncii”, după cum cu emfază au declarat, la vremea mandatului lor, mai toţi conducătorii educaţiei româneşti, este de fapt lipsit de formă şi de fond, nu are nicio bază educativă adevărată pe care să se sprijine, este populat cu tot soiul de specimene pseudo-didactice pe lângă care alde Marius Chicoş Rostogan pare un supra-dascăl cu n-şpe doctorate şi docentate, iar „vocaţia de dascăl” a ajuns să însemne, pentru destui dintre aceşti „pedagogi de şcoală nouă”, doar venitul la slujbă şi plecatul de acolo, după 5-6 ore petrecute cu mintea plecată spre cu totul alte zări decât cele ale educării elevilor.
În aceste condiţii, nu ai cum să nu-i dai dreptate acelui elev a cărui „scrisoare” postată pe internet face de zile bune furori: „De 20 de ani ne aşteptăm să iasă nişte flori de nufăr în locuri în care nu am aruncat nici măcar seminţe de urzică! Asta e realitatea! Vă uimeşte promovabilitatea de la Bac? Dar de cea de la titularizări de ce nu ziceţi nimic? Ei nu-s loaze, etnobotanişti? E posibil să iei 1,20 la titularizare şi să te mai consideri profesor? [...] Ştiaţi că suntem pe penultimul loc din Europa şi la egalitate cu Congo la nivelul învăţământului? Şi asta nu de acum, de un an-doi, ci de aproape două decenii!”. Nu cred că mai are rost să comentăm.
Însă nici nu-i poţi pretinde unui elev să ştie cât fac 1 şi cu 1 dacă profesorul lui habar n-are asta. Dacă profesorul lui de română ştie atâta gramatică, încât pune fără excepţie virgulă între subiect şi predicat, ori profesorul de istorie le încurcă pe Ana Pauker şi Ana Ipătescu, nu poţi spune că vinovat este elevul...
Vineri, 29 Iulie 2011 03:00

Balcanism versus metoda germană

Cum ar fi dacă aţi auzi că de mâine (sau de poimâine, de săptămâna viitoare ori de la anu' - data-limită nu contează prea mult) responsabilităţile statului vor fi preluate de o autoritate străină, supra-naţională, aleasă de Mama UE, pe baza criteriului competenţei şi nu a capacităţii de a primi şpaga cu amândouă mâinile? Sau ce aţi face dacă aţi afla că din aceeaşi zi nu mai trebuie să vă căciuliţi, pentru a obţine cine ştie ce hârtie administrativă, pe la n-şpe mii de ghişee în spatele cărora tronează o armată de conţopişti indolenţi, ci vă va fi suficient să apăsaţi 4-5 taste de computer, iar hârtia vă va fi trimisă în cel mai scurt timp prin poşta clasică sau prin e-mail?
Ei bine, chiar dacă unora un asemenea fapt li se pare cel mult un vis frumos, iar altora le-ar inflama bucata proastă a patriotismului, măsurile pe care vi le-am enumerat ar putea face parte, în curând, din noul „mecanism de apărare economică” a Uniunii Europene, dacă iniţiativa ministrului german al Finanţelor, Wolfgang Schäuble, va fi adoptată de conducerea UE. Sătul să tot scobească prin ungherele vistieriei nemţeşti, oficialul a propus ca statele care continuă să-şi facă de cap în privinţa datoriei publice şi să nu respecte nici cât negru sub unghie disciplina bugetară să fie trase de urechi mult mai drastic ca până acum, responsabilităţile instituţiilor naţionale fiindu-le preluate de autorităţile europene. E drept, asta ar însemna şi o ştirbire făţişă a suveranităţii statale, dar pare să fie şi singurul mijloc eficient de luptă împotriva cheltuielilor (a se citi risipei) deşănţate pe care le fac autorităţile acestor ţări pentru sprijinirea aparatului bugetar.
Sincer să fiu, mie unuia mi-ar cam surâde o asemenea măsură aplicată în cazul României, pentru că ea ar însemna, în primul rând, reducerea, dacă nu chiar eliminarea birocraţiei. Apoi, nişte autorităţi controlate direct de la Bruxelles ori Strasbourg ar mai avea ca efect scăderea substanţială a „sifonării” fondurilor europene (şi nu numai), acestea ajungând şi ele să fie folosite, în sfârşit, pentru proiectele prioritare ale României, nu pentru asfaltarea curţii de la vila vreunui „baron” local. Numai imaginaţi-vă: cum ar fi dacă ştabii de prin administraţia publică locală s-ar gândi de două ori înainte de a întinde mâna pentru eterna şi balcanica şpagă, dacă pentru obţinerea unui amărât de act nu am mai fi nevoiţi să pierdem zile, săptămâni ori chiar luni milogindu-ne de măria-sa funcţionarul, cum ar fi dacă acel întreprinzător care se chinuie de luni întregi să depună aplicaţia pentru vreun proiect cu finanţare europeană ar primi aprobarea în câteva zile, fără să mai umple zeci de buzunare mioritice cu tradiţionalul „comision”, cum i se spune mai oficial şi mai europenizat şpăgii.
Iar aceste lucruri ar posibile. Evident, cu o condiţie: ca nemţii să ne considere, totuşi, suficient de corupţi (nu că n-ar fi aşa) şi de ineficienţi în administrarea bugetului public. La bulgari, de exemplu, finanţele merg mult mai bine de când le conduc nemţii. La noi, însă, mai probabilă ar fi declanşarea unui al treilea război mondial, dacă şmecherii „dă Dâmboviţa” s-ar trezi mâine cu o delegaţie de teutoni în costume, care să le zică: „Herr şpagagiilor, marş afară, de acum ne ocupăm noi de finanţe şi buget!”.
Vineri, 05 August 2011 03:00

Pledoarie pentru leuştean

Suntem o ţară europeană, integrată în cele mai importante structuri ale bătrânului continent. Asta ne repetă guvernanţii noştri, cu o încăpăţânare demnă de cauze mai bune, de vreo nu ştiu câţi ani încoace. Şi nu doar unii dintre ei, ci toţi, fără osebire, de am ajuns să ne repetăm şi noi acest lucru, de parcă ar fi vreo mantră atotvindecătoare. Cu ce ne foloseşte, însă, concert, această integrare în tot şi-n toate? Sincer să fiu, încă nu mi-am dat seama. Cel puţin în privinţa aspectelor mai „elevate” ale vieţii, chiar că nu ştiu la ce ne-o folosi integrarea asta. În schimb, ea se regăseşte în cele mai obişnuite elemente ale traiului cotidian. De pildă, să luăm o zi normală, cu toate cele ce implică o astfel de normalitate: mers la piaţă, făcut mâncare, etc. Să începem cu mersul la piaţă. Ne ducem să cumpărăm, mai întâi şi-ntâi, câteva legume, să avem „baza” la oala cu mâncare. Şi peste ce ne cad ochii? Ceapă din Egipt, cartofi din Austria, ridichi din Olanda (nu ştiu dacă or fi având şi vreun „bonus” de E. Coli...), ţelină din Polonia... şi tot aşa. Dacă avem de gând să facem şi o salată, găsim numaidecât nişte specimene destul de durdulii, ieftine şi fragede. Evident, nu sunt româneşti, ci din Germania. Eh, nemţii ăştia, se cunoaşte că fac lucrurile aşa cum trebuie... În ce priveşte fructele, treburile stau cam la fel: mere din Polonia, pepeni din Grecia (ăştia o să iasă din criză dacă ne mai „inundă” cu mulţi harbuji!), prune din Spania, struguri din Africa de Sud (na, că ne-am integrat şi în Continentul Negru!), etc. Pe scurt, pieţele româneşti au fructe, legume şi zarzavaturi de toate neamurile, numai că acestea nu prea sunt româneşti. De ce oare? Poate şi pentru că, aşa cum zicea mai-marele peste agricultură, Valeriu Tabără, ţăranii noştri nu înţeleg încă felul în care se vând produsele agricole în Uniunea Europeană. Şi, mai ales, câte acte, documente şi alte asemenea hârtii oficiale îi trebuie ăluia de vinde trei legături de leuştean ori cinci kile de ceapă, ca să nu se trezească luat la ochi de „organele” statului, drept super-mega-extra-evazionist fiscal. Că, vorba ceea, marea evaziune de la „talpa ţării” începe, iar dacă vinzi fără bon fiscal azi un pătrunjel, mâine o lobodă, poimâine două legături de ceapă, dai ditamai gaura în bugetul leşinat al statului. Curios, dar parcă în Uniunea asta Europeană mai sunt şi alte ţări care se laudă cu agricultura lor, şi n-am prea auzit de vreun ţăran din Sicilia care să fie săltat de carabinieri fiindcă a vândut leuştean la colţul străzii, ori de vreun gascon luat pe sus de jandarmeriia franceză pentru că nu dădea bon fiscal la legăturile cu frunze de viţă. E drept, prin ţările astea de care am amintit cel care vinde marfa este de cele mai multe ori chiar cel care o produce, nu intermediarul de a şaptea spiţă. Şi la fel de adevărat este că în aceste ţări, ţăranul nu este obligat să-şi piardă luni întregi pentru a obţine acel magic certificat de producător. Certificat pe care, nu ştiu cum se face, dar toţi indivizii cu aspect de bişniţar care umplu tarabele din pieţe cu portocale, ananaşi, banane şi alte „legume autohtone” îl au atârnat la loc de cinste. Dar pe ăştia, dom' ministru al agriculturii nu prea tăbară...
Joi, 11 August 2011 03:00

Falimentul şi bomfaierul

Deunăzi, preşedintele Băsescu declama, sus şi tare, că statul nu mai trebuie să susţină la infinit companiile proprii care sunt falimentare. Un demers corect, absolut normal într-o economie normală. Pentru că în mai toate ţările cu vechime într-ale capitalismului (evident, a capitalismului normal, nu a celui mioritic, pe care îl experimentăm noi de vreo două decenii), companiile de stat nu ocupă cine ştie ce poziţii privilegiate în mecanismul macroeconomic al ţării respective, ci se supun aceloraşi reguli ale cererii, ofertei şi eficienţei economice. Cu alte cuvinte, dacă nu sunt rentabile, vine patronul (adică statul) şi le pune frumuşel în mână plicurile cu ultimul salariu, după care le urează succes (nu succesuri) în găsirea altui loc de muncă, dar neapărat în sectorul privat, că la stat respectivii salariaţi şi-au demonstrat cu prisosinţă „eficienţa”. Aşa funcţionează un stat normal. Cum însă România noastră e normală doar prin prisma balcanismelor şi încrengăturilor de genul bisericuţelor de partid şi de clan, devine imediat evident că declaraţiile preşedintelui au tot atâtea şanse să devină realitate pe cât ar avea Gigi Becali să ajungă secretarul general al ONU sau Nuţu Cămătaru preşedintele FMI. Totuşi, merită remarcat faptul că spuselor preşedintelui li s-au succedat declaraţiile preşedintelui Senatului, pesedistul Mircea Geoană, care a afirmat că partidele politice ar trebui să lase din braţe „clanurile care sifonează banii publici”. Într-adevăr, asemenea consens întru propăşirea naţiei merită salutat. Când vor fi însă puse în practică sfaturile lui Băsescu şi Geoană, e ceva mai greu de estimat. Şi asta pentru că, dacă luăm la puricat fiecare judeţ, cu structurile administraţiei locale, ale filialelor zonale ale companiilor de stat şi ale fostelor regii de servicii comunale, vom vedea că posturile de conducere ale acestora sunt împănate, în proporţie covârşitoare, cu „oameni de bază” ai celor două partide. Evident, respectivii manageri, directori, şefi sau cum s-or mai fi numind ei nu au fost aleşi pe baza competenţei profesionale, ci în funcţie de devotamentul faţă de partid, că doar n-au fost puşi acolo să conducă o ditamai compania în folosul contribuabililor, ci al puşculiţei de partid, care devine tot mai fluturândă pe măsură ce se apropie anul electoral. Cazul concret al unei asemenea companii falimentare, la Galaţi, este arhicunoscut: Apaterm, furnizorul - până de curând - al apei calde şi căldurii pentru aproape tot oraşul, a reuşit „minunea” să acumuleze datorii de dimensiuni cosmice, dar şefimea nu a renunţat în ruptul capului la primele de neam prost trase pe motiv de - ţineţi-vă bine - „performanţă”! Şi acum se plâng că iminenta declarare a falimentului e doar o lucrătură politică a „duşmanilor de partid”. Cum să nu, că de aia toţi gălăţenii sătui să le umple buzunarele au pus mâna pe bomfaier şi au tăiat ţevile caloriferelor - erau „duşmani de partid”...
Vineri, 19 August 2011 03:00

Ca la ei şi ca la noi

Am citit ieri o ştiruţă, rătăcită pe undeva, prin paginile unui buletin de ştiri al unei agenţii de presă, în care se zicea că japonezii ăia care au trecut, mai mult sau mai puţin greu, peste dezastrele care le-au lovit ţara în martie anul acesta au adunat şi au predat autorităţilor peste 78 de milioane de dolari, găsiţi printre dărâmăturile rămase după tsunami şi prin seifurile purtate de ape. Evident, pentru că vorbim de Japonia şi de japonezi, majoritatea acestor bani a fost returnată proprietarilor, câţi dintre aceştia au fost găsiţi, în viaţă, până acum. Este un exemplu de onestitate şi de spirit civic. Al lor, cei de la Soare-Răsare. Şi mi-am mai amintit un exemplu de, să-i spunem, civism, deşi eu unul l-aş considera de normalitate administrativă. În Belgia, discuţiile purtate în principalele partide pentru formarea unui guvern se desfăşoară, fără rezultat, de mai bine de un an. Cu toate acestea, structurile autorităţii de stat îşi continuă lucrul fără niciun fel de sincopă, iar cetăţenii nu trebuie să aştepte până la sfântu-aşteaptă ca să-şi rezolve cine ştie ce problemă care implică administraţia locală sau naţională. Adică poliţia îşi vede de patrulări, funcţionarii primăriilor îşi fac conştiincios treaba în spatele ghişeelor, personalul medical continuă să îngrijească bolnavii, transporturile merg în continuare, salubritatea ridică la fel ca şi până acum gunoiul, pe scurt toate lucrurile merg ca de obicei. Ai spune că belgienii nu se sinchisesc de faptul că nu au guvern pentru că nici nu i-au simţit vreodată lipsa ori, dimpotrivă, imixtiunea în viaţa de zi cu zi a locuitorilor ţării. Cum spuneam şi ceva mai înainte, la ei se poate. Ehei, când vine vorba de „la noi”, treaba nu mai merge ca pe roate. Mai bine zis, nu mai merge deloc. Ia închipuiţi-vă ce ar însemna pentru Românika noastră balcanico-mioritică să ne trezim într-o zi fără onor-governul nostru cel de toate zilele. Păi, am sări în aer! La figurat, desigur, însă tot am sări. Cum să mai funcţioneze ceva în ţărişoara asta dacă n-ar mai exista „capul” care să zică ce şi cum, dacă n-ar fi nimeni care să trimită în stânga şi-n dreapta cele indicaţii preţioase, care să facă programe peste programe şi planificări peste planificări, după care să funcţioneze toate cele necesare unui stat care trăieşte eterna tranziţie la democraţia originală de la noi. Nu că toate aceste dovezi de „muncă pentru ţară” ar avea şi o finalitate tangibilă pentru românul de rând, dar ce contează, dacă politica e în tot şi-n toate, e clar că fără ea nici nu am îndrăzni să existăm! Căci dacă „la ei”, la japonezi, de exemplu, s-a putut repara o austradă în patru zile, „la noi”, la români, ne chinuim să construim o austradă de douăj' de ani, evident, fără folos. În schimb, dacă la ei a devenit un obicei ca miniştrii Transporturilor să-şi ceară scuze pentru că trenurile au întârziat, într-un an, vreo două minute, la noi garniturile feroviare întârzie tot mai mult pe zi ce trece, deşi rămân din ce în ce mai puţine, iar miniştrii Transporturilor ridică nonşalant din umeri, zicând „asta e...”. Asta e, „la noi” e altfel.
Vineri, 26 August 2011 06:11

Roşia şi acidul

Zilele trecute, preşedintele ţării a făcut la postul public de televiziune o declaraţie cel puţin şocantă (asta dacă n-o considerăm inconştientă): cică România are nevoie neapărat (da' neapărat) de investiţia de la Roşia Montană, fin'că aşa o să ne crească rezervele de aur ale ţării. E drept, aurul prinde bine la casa omului (şi la vistieria ţării), dar parcă tot din bătrâni se spune că banu' îi ochiu' dracului. Şi din aurul ăsta care se laudă onor-prezidentul nostru că o să ne intre în buzunare (la figurat, evident), nu cred că o să se facă altceva decât bani. Bani pentru plătit salariile „băieţilor deştepţi” care s-au oploşit prin scaunele călduţe de şefi, directori sau consilieri ai vreunei agenţii de care n-a auzit nici dracu' (că tot veni vorba de el), bani pentru plătit pensiile „nesimţite” de care vorbea mai deunăzi premierul Boc, bani pentru plătit contractele încheiate de alţi „băieţi deştepţi” pentru asfaltarea islazului comunal de la Foloştoacele de Vale, pentru săparea bazinului olimpic de înot de la Revărsarea, pentru umplerea şanţurilor comunale de la Aburcaţii de Sus ori pentru plantarea de panseluţe pe gardurile gospodarilor de la Frecăţeii de Jos.
Acuma, eu unul n-am nimic cu dezvoltarea armonioasă şi multilaterală a economiei naţionale, dar parcă nici excesul de cianuri în apa de la robinet nu-mi face prea bine la stomac. Că alde Gabriel Resources, adicătelea firma super-multi-trans-extra-naţională a rusului canadian cu trei cetăţenii care vrea să exploateaze aurul de la Roşia Montană, nu s-a prea bătut cu pumnul în piept că va face totu' ca să nu ne livreze, înaintea aurului, nişte saramură de cianură la ceaun. Iar dacă până şi ungurii au sărit în sus la auzul măreţei investiţii strategice, care îi va umple şi pe ei de nămol cianhidric - pardon, fericire -, e clar că pe undeva, pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, problema aurului cam pute.
Şi, iarăşi, mă întreb: ce rost au toate aceste luări de poziţie şi de cuvânt, că doar anul electoral e abia la anul? Iar dacă îmi aduc bine aminte, mandatul preşedintelui e cam al doilea şi ultimul pe care i-l permite Constituţia, până s-o modifica şi ea. Iar în aceste condiţii, a opina despre cât de bine o să trăim după ce se apucă de săpat şi cianurat Gică de la Roşia Montană mi se pare la fel de esenţial pentru naţiune ca şi promisiunile lideraşilor noştri locali de prin '89 şi până acum că vom avea pod peste Dunăre, aeroport la marginea oraşului şi, eventual, autostradă suspendată. Sau, poate, la mijloc e post-decembristul „comision” pe care şi-l bagă în buzunar orice oficial, mai înalt sau mai scund în rang, când se încheie o afacere cu bani publici. Nu ştiu, încă, dacă de aşa ceva e vorba, dar promit că dacă aflu, vă spun. Până atunci, însă, ar trebui să ne gândim dacă mai vrem să locuim în România, aşa bună sau rea cum este ea acum. Pentru că dacă exploataţiile de la Roşia Montană or să intre în realitate, vom mânca şi vom bea numai „bunătăţuri”: roşii cu cianură, peşte cu mercur, salată cu acid cianhidric, carne cu sulfură de azot.  Şi vom ajunge să arătăm şi noi ca japonezii din Golful Minamata: oameni fără chip. Şi fără minte.
Parcă m-am cam săturat ca peste tot să aud că România, acest „pământ binecuvântat”, este cel mai frumos loc de pe Pământ. Parcă mi-e cam silă de cât tam-tam se face în jurul mult-trâmbiţatelor bogăţii de golcondă pe care le ascunde pământul acestui neam. Parcă mi-a ajuns până peste cap de cât bâlci stârnesc politicienii (na, că era să le zic politruci, dar ăia aveau măcar o ideologie...) noştri tot apărând pe mai şi miri unde şi trâmbiţând ba că am ieşit din criză, ba că (oficial) o ducem bine, ba că vom ajunge din urmă, ca nivel de trai şi de fericire, Suedia, Germania ori Noua Zeelandă.
Parcă... Parcă nu ştiu cum se face, dar oriunde îmi întorc ochii, nu văd nici geană de român fericit, nu aud pe nimeni să se plângă că o duce aşa de bine că i se face greaţă, nu simt nici zare din acea mult-trâmbiţată bunăstare strigată cu trompeta de guvernanţi. Din contra, de câte ori ies pe stradă dau numai peste oameni abătuţi, care par că merg către undeva doar în virtutea inerţiei, oameni fără zâmbet, fără rază de speranţă, fără încredere în viitor. Şi nu cred că numai pe unde merg eu se întâmplă asemenea lucruri. Cred că asta e starea de spirit a României de acum.
Şi cum ar putea fi alta, dacă acum (obsedant, acest cuvânt!) singurele repere după care suntem cunoscuţi în lume (de ceilalţi, oamenii de prin Suedia ori Germania ori Franţa ori Noua Zeelandă, adică) sunt cohortele de borfaşi pe care îi deversează avioanele şi trenurile prin capitalele europene, puzderia de şomeri care se plimbă cu traista-n băţ prin Spania, Italia ori pe aiurea ca să găsească un loc de muncă nu decent plătit, ci măcar plătit, tot mai numeroasele sate româneşti părăsite şi de locuitori, şi de cei care ar trebui să aibă grijă de aceştia, adică autorităţile, minciuna şi corupţia ridicată la rang de politică de partid(e) şi de stat de către toţi cei perindaţi la putere în ultimii douăzeci şi ceva de ani (nu, nu sunt un nostalgic al „vechiului regim odios”, dar parcă atunci trebuia să dai şpagă doar unui singur partid şi ieşeai mai ieftin...)?
Practic, noţiunea de „ţară”, de „stat”, de „naţiune” începe să nu se mai poată aplica în cazul României actuale (nu moderne, că realitatea te duce cu gândul mai degrabă spre epocile medievale, cu stăpâni feudali tâmpiţi, cruzi, dar atotputernici). La noi, locul structurilor sociale normale pare să fi fost luat de un spirit gregar, o mentalitate de turmă, care se conduce după binecunoscutul şi mioriticul „las' că merge şi-aşa”. La noi (o ţară cu un PIB per capita de 7.000 de euro, ţineţi-vă bine!), forţa de muncă pleacă în sclavie în ţări străine, la cules de portocale greceşti, căpşuni spaniole sau salate daneze, la noi tinerii între 10 şi 18 ani sunt cunoscuţi (mă refer la cei care pleacă peste hotare) mai ales pentru numărul-record de infracţiuni pe care îl comit, la noi „preşedintele-jucător” face lobby deşănţat unei firme private pe care o doare-n PR de cianurarea ţării, la conţopiştii Ministerului de Externe (ăia care ăşi freacă mânecuţele pe birou prin sediul din Bucureşti, nu alde ambasadori ori consuli de peste mări şi ţări) primesc „spor de condiţii nocive” şi pentru „lucru cu radiaţii periculoase”. La noi...
În concluzie, încă mai avem o ţară. Chiar nu suntem în stare s-o ducem, dracului, de râpă?
Vineri, 09 Septembrie 2011 03:00

Gazonu', şpaga şi partidu'

...sau partidele, că nici nu se mai ştie, acum, care a dat (lucrarea) şi a căpătat (şpaga). În fine, mă refer la ultima fază care a purtat iarăşi imaginea României pe culmi nebănuite ale gloriei fotbalistice şi nu numai, prin toată lumea. Adică la gazonul plantat cu neţărmurită grijă pe Naţional Arena de firma de suflet a fratelui lui Marian Oprişan (Cum care Oprişan? Oprişan, baronul PSD de Vrancea, doar îl ştie o ţară întreagă!), gazon care s-a transformat cu graţie într-un soi de teren numa' bun de motocros la categoria pitici. Săraca iarbă, arăta după câteva minute de joc mai crâmpoţită şi semănată cu hârtoape decât dacă ar fi fost scormonită după jir şi ghindă de o turmă întreagă de mistreţi... Vă miră cumva „calitatea” lucră(tu)rii? Pe mine, nu. Şi asta pentru că în ţara asta a devenit deja obicei folcloric ca orice afacere să se deruleze numai după binecuvântarea „şăfului de la partid”. Ãla taie, ăla spânzură, ăla împarte ciolanul în felii şi feliuţe, să ajungă la tot clanu' de afacerişti-căpuşă, ăla zice „bă, tu te ocupi de aia, da' ai grijă, să n-o faci prea bună, să ţină până după alegeri, că nu mai pupi tu comenzi din ăstea grase în veacu-vecilor!”. Aşa s-a întâmplat la Naţional Arena, de a fost aleasă pentru sădit panseluţe ...ăăă, pardon, gazon, taman firma care mai dăduse câteva rasoale răsunătoare la acelaşi obiect de activitate. Da, da' e firma „care este”, ca să zic aşa, şi alta n-are voie să câştige licitaţii de anvergura asta. Din păcate, dezvinovăţirile patronului sus-amintitei firme, cum că vina o poartă, de fapt, organizatorii meciului cu Franţa, care n-au dat cu ventilatorul să răcorească gazonul, sunt de-a dreptul puerile. Vina o poartă atât firma lu frăţioru' lu' Oprişan, celebră prin rateurile repetate într-ale grădinăritului, cât şi geniile pustii din Primăria Capitalei, care au hotărât să-l cadorisească pe respectivul patron de suflet al partidului „care este” cu lucrarea cu pricina aşa, prin încredinţare directă. Iar exemplul gazonului de pe Naţional Arena nu e, din păcate, singular. Asemenea mânării, pompos botezate „atribuire de contracte de lucrări” (lucrături, ar fi mai nimerit...) se petrec în mai toate oraşele ţării. Orice reabilitare de drumuri, orice petec de asfalt care trebuie turnat, orice modernizare a canalizărilor ori înlocuire de conducte, orice „ctitorire” de sală de sport ori de cămin de bătrâni (astea din urmă sunt însă foarte puţine...) trebuie, musai, să fie încerdinţată unei firme care de multe ori nu are nici măcar garajul pentru utilaje, darămite vreun excavator, buldozer, macara, ceva, dar are imensul merit de a fi contribuit cu dărnicie, de câte ori partidul a cerut-o, la „suportul de campanie”. Şi toată lumea e mulţumită... Şi ne mai mirăm că toate merg aşa cu merg în România, că o amărâtă de asfaltare de trei pe patru metri se face în trei ani jumate şi ţine doar şase luni, ori că orice săpătură pentru schimbarea vreunei conducte durează cât un mandat de politician şi în urma ei nu rămân decât surpături şi gropi. Eh, vorba ceea: „România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită”.
Pagina 77 din 81