Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Vineri, 16 Septembrie 2011 03:00

Hai să emigrăăăm în Cece-ni-aaaa...

...pentru că în România, cât om fi de patrioţi şi de iubitori de ţară, pare să nu mai fie deloc bine de trăit. De ce? Simplu: la ce bulibăşeală e în toate structurile statului, în toate instituţiile care ar fi trebuit să ne facă nouă, contribuabililor, viaţa mai uşoară, e imposibil să trăieşti normal şi decent. Şi e normal, atunci, ca peste 30% dintre români să considere emigrarea ca unică soluţie pentru un trai nu neapărat mai bun, dar măcar mai stabil, mai sigur şi lipsit de „surprize-surprize” din partea guvernanţilor cei destoinici, care schimbă legile şi modul lor de aplicare mai dihai decât laptopurile pe care şi le cumpără, din banii noştri, de câteva ori pe semestru. Exemple în acest sens sunt nenumărate, iar seria „reformelor” care ar fi trebuit să aducă la niveluri occidentale sistemul sanitar, educaţia, justiţia, administraţia publică stă mărturie a incompetenţei şi a stilului „ca la noi la nimenea” care pare să constituie unicul mod de gândire al „geniilor” care ne conduc de vreo 20 de ani încoace. Din păcate, la fel de adevărat e că mare parte din vina pentru situaţia în care am ajuns o purtăm noi, cei care am ales respectivele „genii” într-ale politicii, permiţându-le astfel să-şi facă de cap pe banii, sănătatea şi viaţa noastră. „Mica” problemă este însă că tot de vreo 20 de ani, cei care s-au băgat în faţă prin partide s-au dovedit a fi nişte oportunişti a căror unică grijă a fost să-şi facă buzunarele cât mai doldora, indiferent cum, dar cât mai repede cu putinţă. Că pentru asta au furat, au înşelat, au călcat în picioare drepturile altora, unii chiar au băgat oameni în pământ, nu a contat. Esenţial a fost să-şi clădească imperiile personale de miliardari de carton, să se fălească, în faţa amărâţilor care compun mai bine de 40% din populaţia României, cu limuzinele lor de neam prost, cu viloaiele clădite mai fără gust decât un buncăr sovietic ori - de din ce în ce mai multe ori - cu odraslele lor lipsite de cultură dar dotate cu tupeu, prost gust şi multă, multă mârlănie. „Mă opreşti pe mine, bă?! Acu' îl chem pe tata” a devenit un refren din ce în ce mai auzit prin oraşele României, un refren reluat cu încăpăţânarea prostului de tot soiul de beizadele pline de bani dar lipsite de cei şapte ani de-acasă. Şi, de parcă toate astea nu-s de-ajuns, de ceva timp a devenit o modă, un „trend” naţional ca în posturile care ar fi trebuit ocupate de inşi pregătiţi în domeniul respectiv, cu capacitatea de a rezolva problemele cu care se confruntă, să fie plantaţi „oamenii de la partid”, al căror unic merit e că au pupat cu osârdie dosurile mai-marilor roşii, portocalii, galbeni, albaştri sau dracu' mai ştie ce culoare. Dar, ce să-i faci? Asta e România în care am ajuns să trăim, iar unica soluţie pare să fie doar plecarea definitivă în altă ţară. Pentru că a schimba ceva în ţara asta acum, când toate merg mai rău ca în republicile bananiere, pare să fi devenit imposibil. Sau ar fi posibil doar dacă, vorba unui ţăran hâtru, „dăm foc şi arăm”, de la un capăt la altul al ţării, ca să-i desfiinţăm odată pentru totdeauna pe cei care ne-au adus în această situaţie.
Faptul că peste 80% dintre românii „prinşi” pe stradă de „făcătorii” de sondaje au răspuns, fără să ezite mai mult de o zecime de secundă, că singura soluţie pe care o văd pentru ieşirea din haosul în care am ajuns să trăim este schimbarea totală a reprezentanţilor clasei politice care conduce România acum este un lucru nu doar îngrijorător, ci grav de-a binelea. Faptul că peste 70% dintre inşii întrebaţi pe stradă despre o soluţie pentru recăpătarea încrederii în structurile statului au văzut ca unic răspuns trecerea la un sistem de guvernare de tip german, unde individul care îşi freacă posteriorul ministeriabil ori parlamentabil este tras la răspundere dau pe linie moartă cu prima ocazie când calcă pe bec, este iarăşi grav, şi de-a dreptul trist. Faptul că peste 60% dintre românii din toate categoriile sociale au răspuns fără echivoc şi fără ezitare că se gândesc la plecarea din ţară ca la singura soluţie pentru a o duce, dacă nu bine, măcar decent, denotă starea jalnică a ţării păstorite în aceşti ultimi douăzeci de ani de tot soiul de otrepe politice a căror unică ţintă a fost îmbuibarea lor şi a acoliţilor lor. Faptul că 50% dintre cei întrebaţi în cadrul unui sondaj făcut de o ditamai instituţie bancară au zis scurt şi sec că îşi ţin economiile în bănci din afara ţării arată câtă încredere avem (sau au cei care mai au şi bani în conturi...) în „politeţea”, „transparenţa” şi „curtoazia” băncilor care activează pe plaiurile mioritice. Bine, ultimul sondaj era făcut exclusiv în rândul românilor cu bani, nu în întreaga masă a populaţiei, dar procentul arată frumos, trebuie să recunoaşteţi... Indiferent cum sună toate aceste sondaje, păreri şi opinii, ele reflectă un adevăr dureros, pe care îl ştim cu toţii, dar nu vrem să-l recunoaştem prea uşor. Şi este păcat că asta o spunem doar noi, nu şi lighioanele care ne conduc „întru binele naţiei”, după cum se bat cu cărămida-n piept la fiece miting, adunare, găseală ori adunătură de partid. Ei sunt cei care au băgat sistemul sanitar în comă, ei sunt cei care au dat forţele de aplicare a legilor pe mâna infractorilor, ei sunt cei care ne ameţesc în fiecare zi, în fiecare minut, cu apariţii şi răs-apariţii prin toate canalele mass-media, anunţând cum au făcut ei totu' pentru ţară, pentru poporul ăsta pe care zic că-l iubesc până la moarte. Până la moartea noastră, nu a lor. Aşa se face că în loc să aloce bani suficienţi pentru medicamentele bolnavilor cronici, inşii ăştia se apucă să ne piseze la cap cu îndemnuri televizate despre câtă mişcare trebuie să facem ori câtă apă trebuie să bem zilnic „ca să ne simţim bine”, aşa se face că în loc să-şi pună pe făraş clica de profitori cu carnete de partid, cocoţaţi prin tot soiul de funcţii directoriale pe la agenţii, comitete, comiţii, autorităţi şi alte structuri al căror rol şi a căror necesitate de a exista nu a aflat-o nimeni, se apucă să azvârle în şomaj cohorte de medici, asistenţi, poliţişti, profesori ori funcţionari mărunţi de ghişeu, aşa se face că aceste „genii” de partid şi de stat au găsit de cuviinţă să taie din fondurile sănătăţii care şi-aşa e în comă ori din cele ale învăţământului care produce din ce în ce mai mulţi şomeri cu diplome inutile şi în multe cazuri nedoveditoare a nimic, pentru a umple buzunarele mahărilor roşii, portocalii, galbeni şi albaştri care se fac că fac autostrăzi, ori pentru a astupa gura pensionarilor de lux din justiţia oarbă, surdă şi părtinitoare ca orice produs politic.
Vineri, 30 Septembrie 2011 03:00

Clubul, fiţa şi maneaua. Poftim cultură!

Ştiam de prea multă vreme că în România se poate orice. Dacă ai bani, tupeu, nesimţire sau o sacoşă de relaţii, te poţi considera un mic dumnezeu fără crez şi principii, care face şi îi pune pe alţii să facă exact ce vrea el. Nu-ţi mai trebuie cultură (poate doar cultura anturajului potrivit), nu-ţi mai trebuie ştiinţă (sau poate doar ştiinţa de a te folosi de toţi şi toate în folos propriu), nu-ţi trebuie nimic altceva decât voinţă (deşi termenul e prea înălţător pentru unu' care nu ştie decât să dea buzna peste alţii) şi gata, ţi-ai rezolvat orice problemă! În fond, asta e lumea în care trăim, asta se cere acum în societate, asta vedem oriunde - pe stradă, la televizor, prin ziarele şi revistele de bârfă şi cancan, prin cercurile prin care suntem obligaţi să ne învârtim de cele mai multe ori. „Þara are nevoie şi de frizeri, nu numai de doctori şi profesori”, zicea ceva mai demult preşedintele Băsescu. Corect, nu te duci la chirurg să-ţi aranjezi chelia sau favoriţii, aşa cum nu te duci la un dascăl ca să-ţi citească pozele dintr-o gazetă. Dar dacă, totuşi, ai nevoie de doctor sau de profesor, e bine să-i ai la dispoziţie, nu să alergi ca bezmeticul după asemenea „specii rare”. Dintr-un punct de vedere, Băsescu are dreptate: numărul absolvenţilor de facultate a crescut exponenţial în ultimii ani, de parcă românaşii noştri s-au deşteptat subit peste noapte, ori au făcut niscai cursuri cu fantoma lui Einstein, şi s-au supracalificat în absolut toate domeniile. Ca mâine o să vedem, dacă vom continua la fel, că vânzătorul de la buticul din colţul străzii are vreo două-trei doctorate în fizică subatomică, moşul de la care cumperi zarzavatul pentru borş e proaspăt licenţiat în inginerie aerospaţială, iar baba care îţi aduce lapte şi ouă de la ţară e docent în lingvistică. Ar fi rău? Ar fi bine? Să fim serioşi: dacă ajungem la aşa ceva, înseamnă ori că învăţământul românesc nu mai are valoare nici cât negru sub unghie, ori că lumea a devenit atât de „inteligentă” că ne trebuie câte 10-15 ani de specializare ca să învăţăm cum se ţine lingura în mână. Iar dacă ne uităm peste tot prin jurul nostru, tindem să credem că a doua ipoteză e cea corectă: cine mai vede azi tineri care să stea pe o bancă, în parc, cu o carte în mână (carte deschisă, pe care s-o citească, nu s-o bălăngăne faţă-spate, că aşa e „cool”)? Cine mai vede azi, cele demult dispărute, cozi de prin librării, când vânzătoarea le şoptea cunoscuţilor „s-au băgat cărţi noi”? Cine se mai uită azi la un film artistic - dar artistic în adevăratul sens al cuvântului - în loc să se holbeze tâmp la „superproducţiile” gen telenovelă ori reality-show? Deunăzi, cineva de pe un forum al cinefililor se plângea că ar vrea mult de tot să vadă o re-ecranizare a „Cireşarilor”, mini-seria care i-a încântat copilăria, iar alt forumist i-a răspuns, sec şi pragmatic: „Unde ai să mai vezi tu acum adolescenţi care să se plimbe prin munţi, să facă vacanţe ştiinţifice şi să citească documente istorice, în loc să-şi piardă timpul prin cluburi, să asculte manele şi să comenteze ultima escapadă amoroasă a vreunui fotbalist?”. Chiar aşa - unde?
Luni, 10 Octombrie 2011 03:00

Să ne fie bine, şi la iarnă... cald

...Că altfel, sincer să fiu, nu ştiu cum ne vom descurca, mai ales dacă e să ne luăm după cele declarate mai ieri de directorul Electrocentrale Galaţi. Iar declaraţia cu pricina are toate motivele să ne facă binişor părul măciucă: dacă nu facem chetă, avem toate şansele să ne uităm degeaba la caloriferele îngheţate, la iarnă, pentru că singura căldură de care vom avea parte o să fie cea sufletească! Motivul unei asemenea perspective e simplu: lipsa banilor, mai precis neplata de către Apaterm (of, tot Apaterm!) a datoriilor pe care le are către Electrocentrale, astfel încât aceasta din urmă să-şi poată plăti, la rândul ei, datoriile către furnizorul de gaze naturale, Romgaz. Iar cum robinetul materiei prime cu care lucrează Electrocentrale, recte gazul, e pe mâna celor de la Mediaş, e destul de simplu de imaginat cam care ar scenariul în cazul în care banii nu ajung în contul Romgaz-ului: ţeava se închide, caloriferele rămân îngheţate. Iar noi vom dârdâi ca proştii, pentru că autorităţile locale, la fel de geniale şi aplecate spre rezolvarea problemelor urbei ca de fiecare dată, vor da din colţ în colţ şi vor scoate iarăşi la înaintare eterna scuză folosită de vreo doi ani încoace: „e criză, de unde s-avem bani?”. Problema, de fapt, stă în cu totul altă parte: de foarte mulţi ani, furnizorul local de agent termic a făcut ce i-a trecut prin cap cu banii primiţi de la clienţi, adică de la gălăţeni, pentru plata căldurii. Numai că niciodată nu i-a trecut prin cap să-şi eficientizeze activitatea, să restructureze o schemă de personal mai rămuroasă decât un baobab şi mai „eficientă” decât un elefant într-un magazin de porţelanuri, să investească în refacerea reţelei de distribuţie a căldurii, pentru ca pierderile trecute cu generozitate pe facturi să fie măcar reduse, dacă nu eliminate. În schimb, boşii de la Apaterm au avut grijă să-şi tragă salarii „amărâte” de 70-80 de milioane (lei vechi, să nu exagerăm!), la care au adăugat aşa, ca la bugetari, nişte sporuri de multe sute de milioane (tot lei vechi) pentru „eficienţă în managementul societăţii” şi „performanţă”, sporuri numai bune pentru cumpărat porcul de Crăciun (pe lângă o maşină sau un apartament de vacanţă). Iar autorităţile locale, care chipurile sunt acţionarii acestei societăţi, au făcut-o pe orbii şi surzii, lăsând matrapazlâcurile să continue nestingherite vreme de multe mandate. Vorba aia: „las' că merge şi-aşa, că doar nu-s banii noştri”. E drept, sunt banii contribuabililor, care plătesc ca fraierii pentru opulenţa şi nesimţirea unor „oameni responsabili”, cum le place să se autonumească respectivii indolenţi de la conducerea acestui oraş care a fost şi a rămas la fel de roşu şi de chinuit ca şi acum douăzeci şi ceva de ani. Asta e: să ne fie bine şi la iarnă cald!
Vineri, 14 Octombrie 2011 03:00

Plăţi, coplăţi şi alte alea

De fapt, la fel de bine mi-aş fi putut intitula editorialul „Despre plăţi degeaba”, pentru că în linii mari despre aşa ceva vreau să mă plâng. Zilele trecute, directorul Electrocentrale sugera că ar fi bine să punem de-o chetă, dacă vrem să avem la iarnă şi altceva prin calorifere, în afară de ţurţuri. Tot zilele trecute, nişte minţi luminate (aşa, ca opaiţul, nu chiar ca un bec de-o sută de waţi) de prin Ministerul Sănătăţii cele bolnave de care au parte românii s-au trezit să sugereze, mai pe ton de ordin, că dacă vrem să avem parte de servicii medicale, e musai să contribuim cu toţii la fondul asigurărilor de sănătate. De parcă marea parte dintre noi n-ar fi contribuit şi până acum... e drept, printre românii „normali” mai există şi o gaşcă destul de numeroasă de „băieţi deştepţi”, care n-au dat în viaţa lor un chior la sus-pomenitul fond de sănătate, dar care se plâng de fiecare dată când au ocazia că ei sunt trataţi ca vai de capul lor, că ei trebuie să scoată bani din buzunar pentru fiecare element al unui serviciu medical, că ei sunt cei mai mari năpăstuiţi ai sorţii, că ei aşa-şi-pe-dincolo, şi tot aşa. Nu cred cămai are rost să nominalizez respectivele categorii socio-profesionale, pentru că îi ştim cu toţii. Ceea ce voiam să scot în evidenţă este altceva: logica de vacă lovită de encefalită spongiformă bovină (ştiu ei, specialiştii din minister, despre ce-i vorba...) la care recurg geniile (ne)sănătăţii româneşti pentru a pune pe linia de plutire sistemul medical de la noi. Adică, în loc să elimine metehnele mioritico-balcanice din rândul funcţionarilor, directorilor, şefilor etc din minister şi din structurile aferente (goana după şpagă şi comision, pe româneşte), ei ajung la concluzia că e mai simplu să taxezi pe toată lumea şi gata. Că, chipurile, aşa se face şi prin Olanda, prin Germania ori prin Slovacia. Acuma, despre cum stă treaba prin Slovacia, nu mă bag, nu cunosc amănunte. Dar să compari felul în care merge societatea, în general, şi sistemul medical, în particular, în Germania ori Olanda cu felul în care merg treburile pe la noi e de-a dreptul aberant. E la fel de „comparativ” ca atunci când spui că nemţii plătesc de două ori mai mult pe chirii decât românii. Da, dar neamţul câştigă şi de vreo şapte ori cât românul. Iar partea cea mai proastă e că asemenea idei năstruşnice, ca să nu le numesc tembele, par să fie adoptate cu voioşie de politicienii noştri, că vorba ceea, doar nu dau din banii lor, ci dintr-ai noştri. Ca să nu mai spunem că nimeni dintre „geniile” de la guvernare nu se întreabă de ce atunci când are ghinionul să ajungă la un spital (dintr-ăsta românesc, nu de pe la Viena), amărăşteanul de rând este belit până şi de ultimul bănuţ fără cea mai mică remuşcare, fiind pus să-şi cumpere nu doar medicamentele, mâncarea ori pansamentele şi seringile, ci şi „atenţia” tuturor băgătorilor de seamă din spital, de la portar şi liftiere şi până la medicul şef de secţie. C-aşa-i la noi. Doar am cotizat la fondul asigurărilor de sănătate...
„Fie să trăieşti vremuri interesante!”. Cam aşa suna o veche zicătoare chinezească, totodată filosofică şi ironică. Adică să ai parte fie de tot ce nu crezi că ţi se poate întâmpla, fie de lucruri mai plăcute, dar la fel de improbabile. Cam aşa ar putea să-şi ureze şi românii, unii altora, că tot se apropie iarna, si odată cu ea, vremea sărbătorilor. Nişte sărbători care par să fie, însă, tot mai îndepărtate, din prisma majorităţii românilor. Iar dacă ne uităm prin jur, pe stradă, prin magazinele tot mai asemănătoare muzeelor, pe cine ştie ce canal de televiziune, ne putem lesne imagina că ne aflăm oriunde, numai în România, aşa cum o ştiam, nu. Am ajuns o ţară nu doar ciudată, ci de-a dreptul inumană. Căci, cum pot fi considerate aspecte umane conflictele, mai mult sau mai puţin mocnite din Parlament, din sânul partidelor de orice culoare politică, din Guvern, pe scurt din toate structurile unui stat ,care numai de drept nu mai e? Exemple sunt cu ghiotura: capii Poliţiei dau mâna cu capii reţelelor interlope, micii bişniţari transformaţi graţie unei pseudo-revoluţii în ditamai afaceriştii „respectabili”, specializaţi în acapararea firmelor cu japca, îşi fac treaba braţ la braţ cu politicienii veroşi, şeful statului îi acuză pe parlamentari că au fost ocupaţi numai cu mărirea salariilor şi pensiilor, în loc să eficientizeze cheltuielile bugetare, guvernatorul băncii centrale arată cu degetul spre populaţie, spunând că noi ne-am înglodat în datorii, singuri, şi nu băncile sunt vinovate pentru asta, şefii partidelor se învinovăţesc unii pe alţii de tot mai îndepărtata aderare a României la spaţiul Schengen... Într-un cuvânt, trăim cu adevărat nişte vremuri interesante. Atât de interesante, încât am fi preferat să le trăiască alţii... Şi, cu toate acestea, cei care ne conduc nu par prea afectaţi de prelungirea, ce tinde spre nesfârşeală a recesiunii în care trăim. Nu, nu e criză, că de aia am scăpat, zic ai noştri lideri. Cum, nu se ştie, căci aceiaşi indivizi care se vor respectabili sunt mult mai interesaţi de afacerile proprii, de protejarea intereselor personale, de acoperirea micilor sau marilor găuri pe care le-au făcut ei sau cei ţinuţi la sânul lor, de făcut alte şi alte promisiuni mincinoase, cum că o vom duce atât de bine, încât n-o se ne mai ardă nici să murim, darămite să emigrăm prin Congo sau Albania. Şi atunci, ce (ne) rămâne de făcut? Unii, destul de mulţi, vor spune: nimic. Însă nu trebuie să uităm că „nimicul” ăsta propovăduit în stânga şi-n dreapta de tot soiul de „binevoitori” ne-au băgat în - pe româneşte spus - rahatul în care ne zbatem acum. Evident, nu toţi, căci de fiecare dată când majoritatea o duce rău există şi o minoritate care se uită se sus la amărâţi şi rânjeşte în barbă, plină de fericire că i-a mai „dus” o dată pe fraieri. Fraierii care i-au ales.
Ultimele zile ale recensământului au stat, mai mult ca oricare dintre celelalte, sub semnul bulibăşelii supreme, înălţate la rang de doctrină de stat(istică), de modus vivendi al unor conducători prea tembeli ca să fie preocupaţi de ceva cu adevărat important pentru naţia asta, pe care o duc de râpă cu atâta osârdie de vreo douăzeci şi ceva de ani. Iar totul a pornit de la nefericita găselniţă de a ne pune să declarăm codurile numerice personale (faimoasele CNP-uri) recenzorilor care ne vor ciocăni pe la uşi. Acum, înţeleg pe de o parte profunda îngrijorare a iscusiţilor noştri guvernanţi, călăuziţi fără abatere după principiul „UE ne vrea număraţi şi în pielea goală”, dar nu pricep la ce mai foloseşte înscrierea cu meticulozitate pe încă un răboj a unui număr aflat deja prin n-şpe arhive şi baze de date ale diverselor instituţii şi structuri ale autorităţilor de stat. Ce, credeau cumva că m-am dus la Starea Civilă să-mi iau alt CNP, mai personalizat, că nu-mi plăcea ăla vechi, primit întâia oară? Sau or fi dispărut ca prin farmec (unu' făcut de alde Mama Omida...) toate bazele de date în care suntem noi, românaşii, înregimentaţi cu sau fără de voie? M-aş cam îndoi. Dar se pare că în ţărişoara asta, dacă nu faci un lucru de patru-cinci ori (şi, de cele mai multe ori, la fel de prost ca prima oară), nu poţi dormi liniştit noaptea. În fond şi la urma-urmei, CNP-ul cu pricina e o informaţie extrem de personală, dacă pot spune aşa, care riscă să-ţi provoace un cârd întreg de belele dacă e folosită de cine ştie cine şi în cine ştie ce scop: te mai trezeşti cu un credit la bancă de care habar n-aveai, mai afli că ai devenit peste noapte patronul cine ştie câtor firme (evident, dintr-ălea cu datorii babane la stat), auzi că ţi-ai folosit paşaportul ca să emigrezi în Burkina Fasso şi să te apuci acolo de jefuit babuinii din cocotier şi tot aşa... Başca, pentru ca bâlciul să atingă proporţii epice, onor-organizatorii au întors-o şi-au sucit-o cu declararea CNP-ului mai ceva ca-ntr-un carusel descentrat. La prima strigare, tartorii de la Institutul de Statistică au zis, scurt pe doi, că declararea CNP-ului e musai. După ce foarte multă lume a început să-şi pună întrebarea: „Da' la ce dracu' le mai trebuie CNP-ul ăsta, că ni l-au cerut până acum de ne-au înnebunit?”, mai-marii peste statistici s-au trezit să iasă „pe sticlă” şi să o dea cotită, cum că de fapt declararea CNP-ului e opţională - dacă vrei îl spui, dacă nu, nu. Peste încă o zi, isteţul care a făcut monumentala declaraţie s-a trezit demis fără avertizare de la pupitrul de purtător de cuvinte al Statisticii, pe motiv că i-a vorbit gura fără cap, iar şeful lui s-a umflat în persoană în pene la televizor, ca să ne bage minţile în cap: ori dăm CNP-ul ori dăm vreo două mii de lei amendă! Că dup-aia premierul Boc l-a chemat pe statisticianul-şef la ordine şi i-a fluturat demiterea pe la nas, spunându-i că ce a făcut e forma supremă a incompetenţei, contează mai puţin. Cum, de altfel, contăm şi noi pentru cei care ne conduc şi pe care, din naivitate sau prostie, i-am ales...
Luni, 07 Noiembrie 2011 02:00

Referendum, reorganizare, re...

La unii, duminica abia încheiată s-a tradus printr-o nouă chemare la urne, şi nu pentru banalul motiv al alegerilor, fie ele locale ori generale. Locuitorii Constanţei, căci despre ei este vorba, au fost chemaţi să dea cu ştampila de „da” sau „nu” pentru însăşi viitorul judeţului lor, care ar trebui, dacă planurile de reorganizare teritorială trâmbiţate de guvern, preşedinţie şi parlament vor fi puse în practică, să dispară. Evident, nu de pe orice hartă, ci doar de pe cele administrative. Căci noua formulă, elaborată în „laboratoarele” Puteri şi ale Opoziţiei deopotrivă, ne vrea reorganizaţi în structuri teritoriale mai mari, mai uşor de administrat şi de condus (a se citi mai uşor de şpăguit). Opuşi parcă principiului vechi, dar eficient şi acum, „dezbină şi domneşte”, politicienii orei actuale s-au gândit la taman reversul acestui dicton, şi l-au parafrazat, prin adaptare la situaţia miritică actuală, în „comasează şi jumuleşte”. Evident, pentru Partid (e vorba de partidul care va să fie la guvernare, indiferent care o fi acela) va fi mai simplu să dikteze la 8 sau 9 indivizi puşi/unşi/numiţi/aleşi în fruntea viitoarelor mega-judeţe, decât să stea la târguieli mai mult sau mai puţin meschine cu 42 de baroni locali. Iar asta (sau ăstea, că de fapt sunt mai multe...) e motivul „de suprafaţă” al mass-mediatizatei reorganizări administrativ-teritoriale. Că, vezi-Doamne, o să cheltuim mai puţin cu aparatul administrativ, că o să economisim la numărul de conţopişti puşi să stea degeaba pe la diferitele birouri, comisii, comitete şi comiţii, că să fie mai uşor să-ţi ceri tot soiul de acte, etc, etc, bla-bla... De fapt, aşa cum ne-am obişnuit ca politicienii să mintă (truism, dar asta e...), am înţeles că şi toate aceste gogoriţe avansate prin toate canalele Puterii sunt doar... gogoriţe. De plătit o să plătim la fel ca până acum pentru orice flecuşteţ de act pe care îl vom fi solicitat, pe funcţionarii „reorganizaţi” îi vom reîntâlni în alte birouri, iar birocraţia nu va fi simplificată (că de eliminat nici nu pate fi vorba, doar trăim în România...), ci chiar complicată. Să luăm un simplu exemplu: eu (adică gălăţeanul generic), trăitor în oraşul Galaţi, din actualul judeţ Galaţi, voi fi nevoit, după „reorganizare”, să mă trambalez cu acte şi bagaje până la Constanţa, dacă, Doamne fereşte!, mi se pune pata să-mi „reorganizez” balconul unde-mi ţin murăturile sau să-mi schimb tabla (sau ţigla, sau cartonul asfaltat, sau papura, ce-o avea fiecare) de pe acoperişul casei. Nu-i aşa că se rezolvă rapid şi fără bătăi de cap? Şi ăsta e încă un exemplu fericit. Gândiţi-vă cum se vor simţi locuitorii de prin nordul judeţului, de pe la Tecuci, Ghidigeni, ori cei de prin Vrancea, când vor avea nevoie de vreun act. Cu puţin „noroc”, şi ţinând cont de cât de periculoase sunt microbuzele care ţin locul „ratelor” de odinioară, respectivii contribuabili au toate şansele să ajungă în vreunj spital din Bucureşti, în loc de cine ştie ce birou sau serviciu din Constanţa... În concluzie, toată povestea asta cu reorganizare mi se pare un mare re...but, dar un rebut plătit din banii noştri. Ca multe altele, la fel de nefolositoare.
Joi, 24 Noiembrie 2011 02:00

România lor, România noastră

Pesemne că am intrat atât de adânc în secolul tuturor posibilităţilor, încât am ajuns să trăim în două Românii. Una unde totul este atât de frumos, gingaş şi plin de bunătate, că parcă trăieşti într-un basm, şi alta sumbră, mohorâtă, lipsită de orice speranţă. Presupun că şi oficialii noştri, în frunte cu „el presidente” Băsescu şi cu premierul Boc, s-au gândit la acelaşi lucru când s-a grăbit să iasă „pe sticlă” şi să spună că „în principiu, ne vom baza pe o creştere economică de 2% pentru anul care vine”. „În principiu”. Căci aceasta este sintagma-cheie: în principiu. Vorba unui şlagăr mult difuzat în anii trecuţi: „Oficial ne merge bine”... Ca să folosesc un joc de cuvinte, nu ştiu sigur dacă „oficial” o ducem bine, dar sunt convins, din ce am văzut până acum pe la televizor şi prin ziare, oficialii o duc foarte bine. Au maşini de lux, se lăfăie în viloaie cât o hală industrială (şi la fel de lipsite de bun gust arhitectonic ca şi acelea), se foiesc în toate direcţiile, dând din mâini, din picioare şi din tot ce mai pot, doar-doar le va remarca cineva costumul Armani proaspăt cumpărat, îşi îndestulează beizadelele cu „bani de buzunar” zilnici cât salariul anual al unui amărăştean, îşi cumpără apariţiile la televizor şi prin presă, doar-doar vor mai găsi vreun fraier care să le asculte minciunile, pe scurt, fac politică şi afaceri fără să le pese de nimeni şi nimic, şi cu atât mai puţin de lege ori de bunul simţ. Aceasta ar fi una dintre cele două Românii, cea a acelor neica-nimeni ajunşi, fără să ştie prea bine nici ei, din bişniţari pârliţi care vindeau ţoale „din America” la colţ de stradă, ditamai oamenii de afaceri „respectabili”, care învârt miliardele cu betoniera şi se uită cu sictir la oamenii normali, siliţi să trăiască încă dintr-un simplu salariu, şi ăla atât de leşinat că nu-ţi permiţi nici să mori. De cealaltă parte, în România cea de toate zilele, cea în care îşi duc zilele restul celor 20 şi ceva de milioane de români, situaţia e cu totul alta. Rozul bârlogurilor de politician este înlocuit de cenuşiul unei deznădejdi generalizate, în care ţelul suprem a ajuns nu faimoasa zicere prezidenţială „să trăiţi bine”, ci una mult mai apropiată de realitate - „să dea Dumnezeu să apucăm şi ziua de mâine”... Aceasta este România celor cinci milioane de pensionari „normali”, care nu au avut norocul să lucreze prin justiţie, prin armată, poliţie, SRI sau prin aviaţie, este România celor vreo patru milioane de salariaţi care nu au avut norocul (sau poate tupeul) de a deveni „iluştri” lideri sindicali aserviţi patronatelor şi clicii de la putere, este România copiilor abandonaţi acasă de părinţii plecaţi să câştige un ban prin zările străine, este România bătrânilor condamnaţi la moarte lentă de un guvern incapabil să-şi drămuiască doar cheltuielile inutile, dar generatoare de capital politic. Este România celor mulţi, săraci, umiliţi, dar care totuşi mai speră. Ce anume? Poate că vor apuca să vadă o ţară condusă de oameni care merită şi se pricep să facă asta, nu de eternele cohorte de lichele pripăşite în politică.
Joi, 08 Decembrie 2011 02:00

Sărbători fericite? Pentru cine?

Deşi calendaristic am intrat de câteva zile în mult-trâmbiţata lună a cadourilor, pentru cei mai mulţi dintre români decembrie a ajuns o lună ca oricare alta, dacă nu cumva chiar mai întristătoare. Aproierea sfârşitului de an nu mai înseamnă, ca până ceva mai demult, ivirea gândurilor nerăbdătoare la cârnaţi, şunci afumate, porcul de Crăciun ori brazi frumos împodobiţi, ci mai degrabă la vremelnicia locului de muncă, la năpasta tot mai grea a ratelor care par să se umfle de la o lună la alta, la scadenţele impozitelor şi celorlalte biruri pe care statul ni le pune în cârcă, mai mari de la an la an, pentru a ne reaminti că suntem doar nişte amărâţi de contribuabili, al căror principal drept este să-şi plătească impozitele. Ba, unii mai săraci decât majoritatea se gândesc că acum nici tomberoanele de gunoi nu mai adăpostesc atâtea resturi bune de înşelat foamea ca până acum. De parcă românilor nu le mai prisoseşte nimic, ca să mai arunce câte ceva şi pentru cei care scormonesc printre resturile de la „masa bogaţilor”... Ca bonus, guvernul ne-a mai pregătit o „bucurie”, cu girul Curţii Constituţionale: îngheţarea pensiilor şi salariilor în 2012. Acum am înţeles că în ce priveşte salariile e vorba de cele ale bugetarilor, că pentru ăia de lucrează la patron nu mai există de multişor salariu minim ori fix... În schimb, cu pensiile nu ne-am dumirit dacă vor fi „congelate” şi cele ale „băieţilor deştepţi” de prin justiţie, armată, servicii de informaţii ori alte meserii devreme pensionabile. De aceea, devine evident faptul că nu toţi românii se vor plânge că decembrie nu le aduce nimic bun. Pentru câţiva, cei din „noua protipendadă” a ţărişoarei ăsteia, alde „băieţi de aur”, matracuci senzuale ori pseudo-vedete de şantan, apropierea Crăciunului nu înseamnă altceva decât încă un motiv de a ieşi „pe sticlă” pentru a-şi etala ifosele care le ţin loc de creier, pentru a se miorlăi ca nişte mâţe care au stat prea mult în frig cum le-a promis iubitul/iubita, amantul/ţiitoarea că le va lua un merţan nou, că ăla vechiu' nu mai avea o culoare „trendy”, cum au convins ei/ele tovarăşul de chefuri porno prin cluburi să le mai dea un diamănţel, o vilişoară, un maserati mai bun de plimbat pe Dorobanţi, eventual o tură de shopping prin Dubai, că Viena, Parisul ori Londra îs prea apropiate şi prea cunoscute de alţi conaţionali de-o seamă cu ei. O lume ciudată apare acum, în decembrie. O lume care ridică la rang de calitate absolută non-valoarea, care face din incompetenţă un scop exclusiv în viaţă, o lume pentru care reuşita se măsoară în grosimea teancurilor de euroi ori în kilogramele de aur atârnate la gât exact ca nişte lanţuri de priponit vitele, o lume pentru care devenirea înseamnă să-ţi baţi joc de toţi ceilalţi care n-au fost în stare să ajungă aşa de nesimţiţi, de lipsiţi de substanţă ca „noua protipendadă”. Şi cică decembrie ar fi o lună magică... În România, pare mai degrabă să ţină de magia violet a balabustelor cu glob de cristal „made in China” ori cărţi de tarot multiplicate la xeroxul din spatele blocului.
Pagina 78 din 81