Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Joi, 22 Decembrie 2011 02:00

Crăciun Fericit!

Străzi pline, puhoi de oameni, forfotă, îmbulzeală, cozi la magazine, cozi la autobuze, cozi la brazi în piaţă, dar nimeni nu se supără. Spiritul Crăciunului pare să fi cuprins toată suflarea, fără deosebire. Lumea zâmbeşte (mai mult sau mai puţin...), îşi umple sacoşele şi pleacă fericită (mai mult sau mai puţin...) acasă, cu un vraf de cumpărături de multe ori inutil. Dar... o dată-n an e Crăciunul. Toţi facem cadouri, unii din prietenie, alţii din obişnuinţă, alţii pentru că aşa e "trendy". La fel arată şi darurile - unele banale, altele extravagante, de la mici simboluri ale afecţiunii şi până la deja obişnuitele „cadouaşe” care trebuie cărate cu trailerul şi nu încap nici în garaj, nici în balta din faţa casei. Zilele care premerg Crăciunul par - şi pentru foarte multă lume şi sunt - deosebite. Nu atât din cauza vremii de afară sau pentru că zăpada care a început să cadă cu mare întârziere, în loc să acopere sub pătura albă şi rece toate mizeriile omeneşti, toate răutăţile care au umplut de ură un an, se transformă, la primul contact cu asfaltul peticit, în zloată şi noroaie. Zilele acestea sunt deosebite pentru că fiecare vrea să se simtă deosebit de felul în care s-a simţit tot restul anului. Din nefericire, unii nu au puterea să se schimbe, alţii nu au voinţa necesară pentru a face acest lucru, aşa că spiritul Crăciunului devine tot mai puţin un spirit şi mai mult un slogan lipsit de conţinut. E simplu să spui că trăieşti Crăciunul atunci când prin vila cu n-şpe camere cât o sală de bal nu-ţi suflă vântul (ăla din cer, nu cel de la răposatul FNI). E uşor să clamezi că te-ai pătruns de simţirea creştină a Naşterii Domnului atunci când funcţia pe care o ai te cocoaţă pe un piedestal de unde nu mai poţi dat jos nici dacă omori pe cineva. E foarte la îndemână să zici că te simţi mai bun, mai curat, mai omenos atunci când faci pomeni din banii altora. E firesc să declami sus şi tare că trebuie să fim cu toţii mai buni, mai omenoşi, mai apropiaţi, dar în suflet să rămâi aceeaşi fiinţă meschină şi pătrunsă de ură şi nimicnicie până în măduva oaselor, să arăţi cu degetul pe unul şi pe altul, să te înverzeşti de invidie când vezi altă „vedetă” ori „personalitate” a acestor vremuri deşarte că s-a ajuns mai ceva decât tine, că şi-a tras o maşină cât tancul, pe care nu are nici unde s-o parcheze, şi nici nu ştie s-o conducă... Nu e însă la fel de simplu să-ţi pui mâna pe suflet şi să spui, în faţa lui Dumnezeu, că ai devenit mai bun, că ai ajutat un om, că ai salvat o viaţă sau un suflet. Aceste adevărate daruri nu sunt la îndemâna oricui. Doar cel care le poate face este îndreptăţit să spună că simte şi trăieşte spiritul Crăciunului. Tuturor, şi celor care simt, şi celor care trăiesc sărbătoarea Naşterii Domnului, Crăciun Fericit! Celorlalţi, după inimă!
Miercuri, 04 Ianuarie 2012 02:00

Principalele evenimente din lume în 2011

Revolte în lumea arabă, criza datoriilor în zona euro, eliminarea liderului reţelei teroriste Al-Qaida Osama ben Laden şi catastrofa de la Fukushima sunt doar câteva dintre momentele care au marcat anul 2011. Iată o retrospectivă a evenimentelor principale. IANUARIE - 14 ianuarie, TUNISIA: După 23 de ani de putere, preşedintele Zine El Abidine Ben Ali fuge în Arabia Saudită sub presiunea unei mişcări populare declanşată în decembrie, în care au fost ucise aproximativ 300 de persoane, potrivit ONU. Ben Ali va fi condamnat la 66 de ani şi jumătate de închisoare, în trei procese în contumacie. FEBRUARIE - 11 februarie, EGIPT: Preşedintele Hosni Mubarak, aflat la putere din 1981, demisionează în a 18-a zi a unei revolte populare şi predă puterea armatei. Aproape 850 de civili au fost ucişi în cursul revoltei. Procesul lui Mubarak, acuzat de corupţie şi crime împotriva manifestanţilor, începe la 3 august. - 14 februarie, BAHRAIN: Începe o mişcare de contestare, animată de şiiţi, împotriva monarhiei sunnite. Sunt mobilizate trupe ale unor ţări din Golf, care-i vin în ajutor. Regele acceptă, în noiembrie, concluziile unei Comisii independente de anchetă asupra reprimării şi promite reforme. Comisia anunţă 35 de morţi, faţă de 24 de morţi recunoscuţi oficial. - 15-16 februarie, LIBIA: Începe, în estul ţării, o insurecţie împotriva regimului lui Muammar Kadhafi, aflat la putere de 42 de ani. Opoziţia creează Consiliul Naţional de Tranziţie (CNT), care va fi recunoscut de către ONU şi peste 100 de ţări. La 19 martie, începe o intervenţie militară a unei coaliţii conduse de Washington, Paris şi Londra, sub mandat ONU, menită să pună capăt represiunii. La 31 februarie, NATO preia comanda operaţiunii. Rebelii cuceresc Tripoli în august. - 20 februarie, MAROC: Zeci de mii de tineri încep să manifesteze pentru mai multă democraţie şi mai puţină corupţie. O nouă Constituţie, adoptată în iulie printr-un referendum, consolidează puterile premierului şi Parlamentului, păstrând totodată preeminenţa politică şi religioasă a monarhului. - 25 februarie, IRLANDA/PORTUGALIA: Premierul irlandez Brian Cowen devine prima victimă a crizei datoriilor din Europa, partidul său Fianna Fail, de centru-dreapta, fiind înfrânt în alegerile legislative. În martie, premierul socialist portughez Jose Socrates este nevoit să demisioneze. Dublinul va beneficia de o ameliorare a condiţiilor unui plan de salvare european, iar Lisabona de un împrumut UE/FMI, în schimbul unui program de austeritate. MARTIE - 11 martie, JAPONIA: Un tsunami uriaş, provocat de un cutremur cu magnitudinea de 9 în apropierea coastelor din nord-estul Japoniei, inundă centrala de la Fukushima, provocând cea mai gravă catastrofă nucleară din ultimii 25 de ani. Cutremurul şi tsunamiul provoacă moartea sau dispariţia a aproape 20.000 de oameni. - 15 martie, SIRIA: Începe o mişcare de revoltă împotriva regimului lui Bashar al-Assad, care va fi violent reprimată. Sunt ucişi peste 5.000 de oameni, potrivit ONU, care acuză autorităţile de "crime împotriva umanităţii". În pofida sancţiunilor, al-Assad continuă reprimarea. Siria este suspendată, în noiembrie, din instanţele Ligii Arabe. APRILIE - 29 aprilie, MAREA BRITANIE: Prinţul William, fiul cel mare al prinţului Charles, se căsătoreşte cu Kate Middleton şi devin duce şi ducesă de Cambridge. MAI - 2 mai, BEN LADEN/AL-QAIDA: Liderul reţelei teroriste Al-Qaida Osama ben Laden este ucis în Pakistan, în cursul unei operaţiuni a forţelor speciale americane, după zece ani de fugă. - 14 mai, DSK/FMI: Dominique Strauss-Kahn, directorul general al FMI şi favorit al socialiştilor la alegerile prezidenţiale franceze din 2012, este arestat la New York pentru agresiune sexuală asupra unei angajate a hotelului Sofitel din Manhattan. Inculpat pentru infracţiuni de natură sexuală, el petrece patru nopţi în închisoare, după care este plasat în arest la domiciliu. El demisionează de la conducerea FMI la 19 mai. Acuzaţiile formulate în Statele Unite sunt abandonate la 22 august. - 17 mai, SPANIA/"INDIGNAÞI": "Indignaţii" se mobilizează şi îşi exprimă nemulţumiri de ordin social, politic şi economic. Din Europa şi până în Statele Unite, inclusiv în Chile, o primă zi de mobilizare la nivel mondial a "indignaţilor" va reuni, pe 15 octombrie, zeci de mii de persoane. IUNIE - 22 iunie, AFGANISTAN/SUA: Preşedintele Barack Obama anunţă retragerea unei treimi din efectivele americane staţionate în această ţară, şi anume 33.000 de militari, până în vara lui 2012. La 17 iulie, NATO transferă responsabilităţile sale autorităţilor afgane într-o primă provincie, lansând un proces de "tranziţie" care urmează să se încheie în 2014 cu retragerea totală a trupelor coaliţiei, şi anume 130.000 de oameni. IULIE - 9 iulie, SUDANUL DE SUD: Sudanul de Sud îşi proclamă independenţa după un conflict de aproape 50 de ani cu Nordul, soldat cu milioane de morţi. Þara devine al 193-lea stat membru ONU. - 22 iulie, NORVEGIA: Atentat cu bombă împotriva sediului Guvernului norvegian, urmat de un atac armat asupra unei reuniuni a unei organizaţii politice de tineret pe Insula Utoya, lângă Oslo, atacuri comise de un extremist de dreapta în vârstă de 32 de ani, Anders Behring Breivik. Sunt ucise 77 de persoane. AUGUST - 2 august, STATELE UNITE: După mai multe săptămâni de blocaj, Congresul autorizează modificarea plafonului de îndatorare (peste 14.500 de miliarde de dolari), evitând ca ţara să intre în incapacitate de plată. Cu o rată a şomajului de 9,2 la sută şi o creştere economică slabă, de 1,3 la sută, Statele Unite pierd pentru prima dată în istorie ratingul "AAA" la agenţia de cotaţii Standard and Poor's. - 4 august, MAREA BRITANIE: Moartea unui tânăr de culoare în vârstă de 29 de ani, ucis în cursul unei operaţiuni a poliţiei la Tottenham, în nordul Londrei, provoacă cele mai violente proteste urbane înregistrate în ultimii 30 de ani în această ţară. OCTOMBRIE - 7 octombrie, NOBEL: Premiul Nobel pentru Pace este atribuit preşedintei liberiene Ellen Johnson Sirleaf, compatrioatei sale - "luptătoarea pentru pace" Leymah Gbowee şi unei figuri emblematice a "primăverii arabe" din Yemen Tawakkol Karman. - 20 octombrie, LIBIA: Muammar Kadhafi este capturat şi ucis de către rebeli în fieful său, Sirt. Trei dintre fiii săi au fost ucişi în cursul conflictului. Seif al-Islam, prezentat ca potenţial succesor, este arestat în noiembrie. Un nou Guvern, rezultat din CNT, va fi format şi însărcinat cu reconstruirea ţării, până la organizarea alegerilor generale. Conflictul s-a soldat cu peste 30.000 de morţi, potrivit CNT. - 21 octombrie, SUA/IRAK: Barack Obama confirmă retragerea totală a celor 39.000 de militari americani încă staţionaţi în Irak până la sfârşitul anului şi încheierea unui război de nouă ani. - 23 octombrie, TUNISIA: Victorie în alegeri a partidului islamist Ennahda, care obţine 89 dintre cele 217 mandate ale Adunării Constituante. - 27 octombrie, ZONA EURO: Acord la Bruxelles al celor 17 membri ai zonei euro asupra consolidării Fondului European de Stabilitate Financiară (FESF), recapitalizării băncilor şi ştergerii a 50 la sută din datoria Greciei faţă de bănci. - 31 octombrie: POPULAÞIE: Populaţia mondială atinge şapte miliarde de locuitori. - 31 octombrie, PALESTINIENI/UNESCO: Palestinienii obţin statutul de membri cu drepturi depline ai UNESCO. NOIEMBRIE - 8 noiembrie, IRAN: Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) publică un raport în care exprimă "îngrijorări serioase" cu privire la caracterul militar al programului nuclear iranian. Occidentalii consolidează sancţiunile împotriva Teheranului. - 9 noiembrie, GRECIA: Premierul socialist Giorgios Papandreu demisionează, după ce a provocat emoţii în Europa cu proiectul său de referendum, eşuat, asupra planului european de la 27 octombrie privind acordarea unui împrumut în valoare de 100 de miliarde de euro şi ştergerea unei datorii în valoare de 100 de miliarde de euro, în schimbul adoptării de către Atena a unui plan de austeritate şi acceptarea unui regim de cvasitutelă. Lucas Papademos, un fost vicepreşedinte al Băncii Centrale Europene, devine premier. - 12 noiembrie, ITALIA: Premierul Silvio Berlusconi demisionează după adoptarea în Parlament a unor măsuri destinate calmării reacţiei pieţelor şi comunităţii internaţionale, datoria ţării ridicându-se la aproximativ 1.900 de miliarde de euro. Noul premier Mario Monti formează un Guvern de experţi şi prezintă un program de austeritate şi relansare economică. - 23 noiembrie, YEMEN: Confruntat cu o contestare populară încă din ianuarie, preşedintele Ali Abdallah Saleh semnează un acord elaborat de monarhiile petroliere din Golf care prevede plecarea sa de la putere în februarie, în schimbul imunităţii sale. Liderul opoziţiei Mohamed Basindawa este însărcinat să formeze un Guvern de uniune naţională. Saleh decretează o amnistie generală. Reprimarea protestelor s-a soldat cu sute de morţi. - 25 noiembrie, MAROC: Islamiştii moderaţi din cadrul Partidului Justiţie şi Dezvoltare (PJD) câştigă alegerile legislative. Abdelilah Benkirane, liderul partidului, este numit premier de către regele Mohammed al VI-lea. - 28/29 noiembrie, EGIPT/ALEGERI: Victorie a islamiştilor în primul tur, care obţin 65 la sută din voturi în cadrul primei etape a alegerilor legislative. Partidul salafist Al-Nur obţine 24,3 la sută din voturi, iar formaţiunea mişcării Fraţii Musulmani obţine 36,6 la sută. - 29 noiembrie, IRAN/MAREA BRITANIE: Ambasada Marii Britanii este devastată de militanţi islamişti, provocând un val de proteste internaţionale. Londra îşi închide ambasada, iar unele capitale europene, între care Parisul şi Berlinul, îşi recheamă ambasadorii. Atacul a avut loc după decizia Parlamentului iranian de a reduce nivelul relaţiilor cu Londra, în urma înăspririi sancţiunilor britanice. DECEMBRIE - 4 decembrie, RUSIA: Victoria în alegerile legislative a partidului Rusia Unită, condus de premierul Vladimir Putin (cu peste 49 la sută din voturi). Opoziţia, care a denunţat fraude la scară mare, s-a lansat într-o contestare fără precedent în ţară a acestor alegeri, mobilizând mii de persoane. - 9 decembrie, UE: Acord al tuturor ţărilor membre UE, cu excepţia Marii Britanii, cu privire la consolidarea disciplinei bugetare. - 18 decembrie, CEHIA/VACLAV HAVEL: Simbol al "Revoluţiei de Catifea" anticomuniste din 1989 şi preşedinte al Cehoslovaciei apoi al Cehiei din 1989 până în 2003, Vaclav Havel a decedat la Hradecek (150 de kilometri nord-est de Praga), după ce a suferit numeroase probleme de sănătate, în parte din cauza celor cinci ani petrecuţi în închisorile comuniste înainte de 1989. - 18 decembrie, IRAK/SUA: Armata americană se retrage din Irak după aproape nouă ani de la invadarea acestei ţări şi înlăturarea de la putere a dictatorului Saddam Hussein. - 19 decembrie, COREEA DE NORD/KIM JONG-IL: Presa oficială a regimului comunist anunţă că liderul nord-coreean Kim Jong-il, care avea probleme de sănătate de mai mulţi ani, a murit la 17 decembrie, iar fiul său Kim Jong-un a fost desemnat pentru a-i succede.
Miercuri, 11 Ianuarie 2012 02:00

Jos pălăria, domnule Arafat!

Ieri am fost martorul gestului unui medic adevărat. Al unui om adevărat, care nu a lăsat politica de şanţ pe care o practică aleşii acestui neam de 20 şi ceva de ani să înghită spiritul - adevăratul spirit - hipocratic. Raed Arafat, sirianul care s-a dovedit vreme de peste două decenii mai român decât toţi românii, şi-a dat demisia din funcţia pe care o ocupa în cadrul nevolnicului guvern PDL-UDMR şi s-a reîntors la ceea ce ştie cel mai bine să facă - medicina de urgenţă. Omul care a pus în funcţiune unul dintre cele mai performante sisteme de ambulanţă din Europa şi din lume, omul care a fost lăudat de nemţi, de francezi şi de olandezi pentru „nivelul de răspuns” pe care îl dobândise SMURD, a lăsat politica pe seama neisprăviţilor care au făcut-o şi până acum şi s-a reîntors la meseria lui, aceea de salvator de vieţi. Este, din câte îmi amintesc eu, prima DEMISIE DE ONOARE pe care o văd în România post-'89. Vor mai fi fost poate şi altele, dar cei care le-au fost „autori” nu au fost personalităţi de asemenea anvergură. Nu vreau să-i ridic osanale lui Raed Arafat, dar omul merită toată stima pentru ce a făcut până acum şi pentru ce a făcut când nu a mai fost lăsat să facă ce făcuse. Şi toate acestea, pentru ce? Pentru un sistem sanitar bolnav de corupţie, de lene, de birocraţie, pentru o ţară în care se desfiinţează spitale şi se ctitoresc biserici (deh, pesemne că dă mai bine în faţa Celui de Sus dacă dai bani unui popă, decât dacă aduci o farfurie de mâncare unui bolnav lipsit de toate cele...), pentru un sistem de stat care ia banii contribuabilului şi îi plimbă prin toate buzunarele guvernului şi parlamentarilor (şi sunt tare multe, buzunarele astea...). Chiar aşa: domnule ministru Ritli (tare greu de pronunţat nume ai!), de ce mama dracului ne pui să plătim fără discriminare acea „contribuţie la sistemul asigurărilor de sănătate”, dacă de banii (mulţi) pe care ni-i iei nu eşti în stare să ne dai, atunci când ajungem, de nevoie, într-un spital, nici măcar două feşe şi un leucoplast? Ce faci cu banii ăia pe care ni-i scoţi din buzunare? Îţi trebuie ca să-i mituieşti pe fabricanţii de medicamente? Sau îi împarţi cu ceilalţi trepăduşi din ministerul cu ironie numit al Sănătăţii? Sau, poate, eşti în deplină cârdăşie cu celălalt „inginer financiar” de la Finanţe, ăla, Ialomiţianu, şi plimbi banii noştri prin toate cotloanele vistieriei de stat până când nu mai rămâne nici urmă de ei? Te-ai bătut cu pumnu-n piept că vrei să faci reformă, că vrei să pui pe picioare un sistem sanitar de nivel european. În schimb, ai reuşit să-l pui pe chituci şi pe cel aşa prăpădit care era. Unde este mult-trâmbiţatul „model olandez” pe care te tot lauzi că ai să-l implementezi cu de-a sila în România? La ce crezi că ne-ar folosi aşa ceva? Te-ai gândit, măcar o clipă, că România nu-i Olanda (aşa cum nici iarna nu-i ca vara, ca să citez un „clasic în viaţă”)? Sau încă nu ţi-ai dat seama în ce ţară trăieşti? Vorba aia, nu eşti român, aşa că e scuzabil... Mai degrabă, domnule încă ministru Ritli, fă ce a făcut Arafat şi dă-ţi demisia. Cât mai ai încă onoare. Că ăla care a fost la baza acestei „reforme” sigur nu are aşa ceva şi n-o să-şi dea demisia în vecii vecilor...
Joi, 26 Ianuarie 2012 02:00

Şi totuşi, eu cu cine votez?

Protestele care se desfăşoară, de aproape două săptămâni, în mai toate oraşele mari din ţară, au reuşit să arate lumii şi o altă faţă, nu neapărat mai democratică, ci mai degrabă lehămesit-apatică. Miile de demonstranţi, care-şi strigau în stradă cele mai felurite nevoi, au demonstrat (ca să fac un involuntar joc de cuvinte) că „strada”, „poporul” (cum le place politicienilor să ne alinte la fiecare alegeri) e un soi de organism multicelular mânat de nevoi cu totul diferite. În esenţă, cerinţa primordială a manifestanţilor viza „eliminarea” politică a celor care au condus cu brio ţara asta spre prăpastia socială. Dar şi alte nemulţumiri răbufneau prin motivul principal al protestelor. Se cereau (şi încă se mai cer, de către cei care continuă să demonstreze) pensii mai mari, crearea de locuri de muncă, bugete mai mari pentru învăţământ, sănătate etc, condiţii de viaţă umane şi tot aşa. În principiu, cam aşa ar şi trebui să arate revendicările unui popor băgat cu destoinicie în rahat de toţi guvernanţii şi politrucii care s-au perindat la putere în ultimele decenii. Că nu poate zice nimeni că numai „ăla” ar fi fost vinovat pentru toate relele, pe când „celălalt” e mai uscat şi mai curat ca un pempărs încă nefolosit. Dar, în fine, aşa e la protest. În schimb, două aspecte m-au cam băgat în încurcătură. N-am fost la Bucureşti, să văd cu ochii mei cine sunt cei care protestează acolo, dar la Galaţi, cel puţin, am observat în rândul vajnicilor protestatari destule figuri care numai a „popor obidit” nu arătau. Aş înţelege un pensionar care protestează pentru că pensia de 500 de lei nu-i ajunge nici ca să-şi cumpere un sicriu în rate, ori un şomer care a încercat să se angajeze pe indiferent ce post, dar n-a fost primit pe motiv că-i „prea bătrân” la cei 40 de ani pe care îi are, dar nu pot pricepe în ruptul capului ce revendicări sociale poate susţine unul care se lamentează cât îl ţin plămânii că nu-i ajunge pensia de 2-3.000 de lei, ori un individ care n-a muncit o oră în viaţa lui, iar acum vociferează că faimoasa „pensie socială” de 350 de lei îi este insuficientă pentru un trai decent. În ce priveşte al doilea aspect, care nu neapărat m-a nelămurit, ci mai degrabă mi-a lăsat un gust amar în suflet, acel aspect a fost sintetizat foarte bine de un protestatar anonim din Piaţa Universităţii: „Şi după ce-i dăm jos pe ăştia, pe cine dracu' punem în locul lor?”. Chiar aşa: unde naiba găsim acei oameni politici - că de politicieni şi politruci ne-am săturat - cărora să le încredinţăm misiunea aproape imposibilă de scoatere a ţării din marasmul actual? Să importăm nişte nemţi, ori nişte japonezi? Haida de! Ãia o să ne pună la muncă, nu la furat ori la stat cu mâna întinsă a milogeală. Şi atunci, ce facem? Cu cine naiba votăm?
Duminică, 26 Februarie 2012 15:03

ACTA, drona şi Big Brother

Zilele acestea, spectrul inundaţiilor care dă târcoale tot mai multor localităţi din ţară pare să fi pierdut ceva teren în faţa altor „eterisme” care populează tot mai insistent mass-media românească. De pildă, ce este şi ce face (în fine, ce va face) tanti ACTA? Păi, s-o luăm logic şi fără părtinire: ACTA ar trebui să limiteze (că de lichidat sigur nu va fi în stare) contrafacerea de produse şi pirateria tuturor chestiilor pompos numite „opere intelectuale”. Cum va face tanti ACTA aceste lucruri? Eee, aici e buba. Pentru că prevederile controversatului tratat internaţional (despre care gugumanul de fost ministru de Externe s-a grăbit să sublinieze că a fost semnat în „compania onorantă” a unor ţări precum Coreea de Nord) dau mână liberă şi forte oricăror agenţii, instituţii, servicii, comitete şi comiţii să ne cotrobăie prin computere, laptop-uri şi alte gadgeturi IT ca să vadă dacă nu cumva, Doamne fereşte, ne-am adus aportul (pleonasmul e intenţionat) la prăbuşirea coloşilor din industria cinematografică, muzicală ori de software. Şi dacă da, poc cu miliţia internetului călare peste tine! Acuma, nu zic că e corect, legal sau moral vorbind, să iei pe moacă tot ce vrei de pe net, fără să dai niciun ban pe acele lucruri. Ce uită (sau se fac că nu observă) marii mahări ai sus-pomenitelor industrii globale este că nu poţi compara preţul unui bilet de cinema de la New York cu cel de la Galaţi, la fel cum nu poţi compara cât înseamnă pentru bugetul unui românaş preţul unei licenţe de Windows, spre exemplu, faţă de cât contează acesta pentru un neamţ. Şi ar mai fi un aspect „minor” pe care boşii industriei cinematografice, în acest caz, se fac că nu-l cunosc: „migraţia” studiourilor cinematografice de pe Coasta de Est (alde New York şi Broadway) pe malurile Pacificului a fost provocată exact de prezenţa, în estul SUA, a unor patente deţinute de Edison, care vizau orice „producţie de imagini mişcătoare” şi care nu puteau fi încălcate decât prin plata unor sume astronomice pentru acea perioadă. În Vest, pe de altă parte, nu exista nicio oprelişte de genul ăsta, aşa că băieţaşii care fac acum gură s-au aşternut bine-mersi pe furat şi au prosperat cât au putut. Acum, când internetul le subminează, zice-se, câştigurile, ei sunt cei care arată cu degetul spre amărâtul care vrea să vadă şi el un film fără să dea o chenzină pe dvd-ul cu pricina. Ca o paranteză: se spune că pelicula „Avatar” este cel mai piratat film din toate timpurile. O fi. Însă tot „Avatar” e filmul cu înacasări de peste 2,7 miliarde de dolari, la un buget de producţie de nici 250 de milioane de verzişori. Păi cum rămâne cu „subminarea profitului”, stimabililor? Dar, destul despre ACTA, mai ales că, după cum decurg lucrurile, tratatul cu pricina s-ar putea dovedi un mare fâs, dacă decizia Curţii Europene de Justiţie îl va considera abuziv în privinţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului. Altceva mi s-a părut cel puţin la fel de interesant ca tam-tam-ul din jurul ACTA: că România, în dorinţa ei neprecupeţită de a nu ieşi din rând în cadrul NATO, va face pe dracu-n patru şi se va dota cu drone de supraveghere de tip „Global Hawk”. Hmm... O fi supravegherea asta bună la ceva, mai pe la graniţe, mai pe deasupra teroriştilor (poate aşa îi vom descoperi şi pe cei din decembrie '89...), dar drona în cauză e destinată mai mult operaţiunilor militare decât celor de tip „ochiu' şi timpanu'”. Aşa că ne punem întrebarea: ce are de gând „Big Brother” cu noi: să ne supravegheze sau să ne ia la bătaie aşa, la grămadă şi fără discriminare?
Joi, 01 Martie 2012 00:57

Lustraţia degeaba

Ultima „reprezentaţie” a democraţiei mioritice originale de tranziţie eternă a demonstrat, deşi nu mai era deloc nevoie, că în România legile se fac ori doar pentru a fi făcute, ori pentru a proteja interesele anumitor grupuri şi grupuscule, ori pentru a mai arunca o mână de praf în ochii electoratului. Nu ştiu exact în ce categorie se încadrează ultimul demers al deputaţilor noştri, cel referitor la adoptarea Legii lustraţiei, dar cert este că votul favorabil asupra unei legi care a fost pur şi simplu întoarsă pe dos spune multe despre ce cred parlamentarii puterii despre cei cărora le pretind votul. Pe scurt, mult-amânata Lege a lustraţiei, care ar fi trebuit să aducă o reparaţie, măcar morală, celor care au avut de pătimit în perioada regimului comunist, dar şi în ultimii 22 de ani, nu face altceva decât să scape de sub orice acuzaţie o imensă cohortă de foşti securişti, activişti de partid şi nomenclaturişti deghizaţi vreme de două decenii în politicienii cei buni la suflet şi la cuget curaţi. Şi asta pentru că deşi, în varianta ei originară, legea spunea clar că oricine a deţinut vreo funcţie politică în PCR sau a fost plătit, pentru serviciile lui, de regimul comunist nu mai are ce căuta în niciuna dintre structurile de conducere ale statului ori în administraţia centrală şi locală, struţo-cămila leşinată care a fost adoptată în ritm de allegro molto tropa-tropa de către parlamentari a redus puzderia de „lustrabili” îndesaţi până la umeri în fotoliile politichiei dâmboviţene şi în structurile de conducere ale statului la câteva excepţii neînsemnate. De exemplu, niciunul dintre cei care vor să candideze pentru vreo funcţie din stat, fie ea de primar, şef de consiliu judeţean, consilier local ori judeţean, parlamentar, etc., etc., nu pot fi atinşi de lustraţie, dacă declară pe propria răspundere că n-au avut nici în clin, nici în mânecă de-a face cu ştăbărimea PCR ori cu Securitatea. Ba mai mult, fostul „tineret de aur” utecist n-are nici el treabă cu legea, la fel ca şi posibilii foşti nomenclaturişti ori securişti deghizaţi în ambasadori, consuli ori alte asemenea persoanaje diplomatice.
Iar dincolo de demersurile de ultimă clipă făcute de însăşi unii dintre propovăduitorii legii, cum a fost cazul pedelistului Mircea Toader, care era cât pe ce să-i lase „lustraţi” pe actualul şi pe fostul premier, sau de cazul proaspăt numitului director al SIE, căruia lustraţia era să-l lase din start fără şefie, reacţiile lui alde Ponta, care a categorisit cu un patos demn de Guevara legea drept „o varză care nu rezolvă nimic şi care demonstrează că PDL nu mai are nicio gândire strategică” nu sunt doar inutile, ci de-a dreptul cinice. Şi asta pentru că adoptarea legii în varinta ei de „varză” a fost făcută posibilă şi graţie pseudo-grevei parlamentare declarate de pesedişti şi liberali.
Dar, cel mai grav este alt aspect: dacă vreme de 22 de ani niciunul dintre parlamentele perindate prin casa Poporului nu a fost în stare să adopte o atare lege, ce se speră să se mai rezolve acum? Tare mi-e teamă că nimic.
Ca orice noutate mai mult sau mai puţin benefică de care a „beneficiat” sistemul de învăţământ românesc în ultimii 20 şi ceva de ani, şi „clasa pregătitoare”, o premieră în domeniu, a generat o multitudine de discuţii pro şi contra. Iar discuţiile au început încă din momentul în care Ministerul Educaţiei a anunţat introducerea, din septembrie 2012, a clasei pregătitoare, ca pe o schimbare uşoară, în care, spre deosebire de grupa pregătitoare de la grădiniţă, prezenţa este obligatorie, copiii vin patru ore pe zi la şcoală, se pun absenţe, dar copiii învaţă jucându-se şi nu primesc note sau calificative. Că iniţiativa - sau mai bine zis schimbarea - din învăţământul primar este benefică (în viziunea oficialilor din Învăţământ) sau mai degrabă nocivă pentru dezvoltarea viitoare a copilului (în viziunea foarte multor părinţi), încă nu se poate şti cu certitudine. Ceea ce este, în schimb, cert, este că programa gândită (oare?...) de „minţile luminate” din Ministerul Educaţiei pentru a fi aplicată la orele de clasă ale faimoasei „pregătitoare” poate fi catalogată oricum, numai clară, obiectivă şi pe măsura dezvoltării intelectuale a unui copil de 6 ani nu.
Iată câteva dintre „activităţile”, cum sunt ele numite - unele hazlii, altele ridicole, iar câteva de-a dreptul aberante - ale programei pentru clasa pregătitoare.

Limba română, discriminată cu succes

Acum, dacă tot ne-am lămurit (măcar în parte) ce este şi cu ce se mănâncă această „clasă pregătitoare”, să vedem ce vor fi învăţaţi copiii de către primii lor dascăli. Iar gafele monumentale ale „geniilor” din minister abundă. Cum e şi firesc, vom începe „etalarea” elementelor aiuritoare cu „ieşirile în arătură” pe care le-am găsit la disciplina „Comunicare în limba română”. Şi sunt destule, din păcate...
Un prim exemplu: elevului (sau copilului, că încă nu se ştie cum va fi apelat viitorul şcolar) i se va cere să indice silabele dintr-un cuvânt prin ridicarea degetelor sau mimică. Toate bune şi frumoase, dar nu se spune nimic despre când i s-a şi explicat numitului elev şi ce înseamnă silaba. Ce contează, o să înveţe el, mai târziu, prin clasa a doua probabil... Altă „perlă”: copilului i se cere să discrimineze (da, chiar aşa scrie) sunetele din natură de cele din cuvinte. Acuma, cu cele din cuvinte, „discriminarea” ar fi mai uşoară: probabil elevul se va uita la cel care rosteşte cuvintele, şi în funcţie de culoarea sau felul în care e îmbrăcat respectivul, va rezolva „discriminarea”. Ce te faci însă dacă va trebui să discriminezi o cioară de un tunet, sau un câine de o cascadă? Atunci să vezi discriminare...
Şi „discriminarea” continuă: copilul mai trebuie să discrimineze cuvintele de imagini sau simboluri. Destul de greu, zicem noi: dacă o imagine este, în general, colorată, cuvintele sunt, la fel de în general, negre pe alb. Asta dacă sunt scrise pe ceva. Dacă sunt vorbite, dilema e şi mai mare: ce culoare o fi având un sunet?

Societate, politeţe şi „exemple bune”

La capitolul „Educaţie pentru societate”, lucrurile stau ceva mai blând. Dar nu complet, că ar fi fost discordanţa prea mare. Spre exemplu, copilului i se va cere să recunoască şi să explice ce este bine şi ce este rău, ce este cinstit şi ce este necinstit, ce este frumos şi ce este urât în comportament, făcând apel la observarea şi descrierea unor comportamente ale copiilor şi ale adulţilor, poveşti, desene animate, etc. Hmm... Dacă e să ne luăm după ce vedem pe stradă, prin majoritatea locurilor publice, sau de multe ori chiar atunci când copiii se joacă unii cu alţii în faţa blocului, treba nu e chiar aşa de simplă. N-ar fi exclus ca micul elev să considere normal şi demn de urmat comportamentul cocalarului văzut în faţa vreunui club de fiţe, cu lănţoiul de 5 kile atârnat pe burta puhavă şi păroasă, ori să aibă impresia de firesc atunci când vede doi „băieţi de băieţi” care şi-o trag la gioale cu abnegaţie prin spatele blocului, eventual folosind şi cele câteva săbii şi bâte din dotare. Cât despre desene animate... Păi ce consideraţi exemplu bun de urmat, că-i bun şi cinstit, într-o animaţie în care o gaşcă de roboţi îşi trag la pumni în neştire, până le sar sârmele din cap?
Nu mai are rost să ne gândim cum ar putea completa micul elev un enunţ de genul „Astăzi sunt fericit/supărat pentru că...”. Unii ar putea fi fericiţi că mama mai are încă serviciu, alţii s-ar putea să fie supăraţi că tata nu le-a luat iPhone 4 roz-bombon. Chestie de stare socială...

Religia: credinţă liberă sau închinare ca-n armată?

Curriculumul pentru grupa pregătitoare, supus dezbaterii publice, include şi Religia, copiii urmând să înveţe rugăciuni precum „Toţi, cu inima curată”; „Doamne, Doamne, ceresc Tată”, texte biblice, colinde sau cântări religioase, cum ar fi „Ţie, Doamne” sau Troparul Învierii Domnului.
Copiii vor avea o oră de Religie pe săptămână, una dintre raţiunile introducerii acesteia în programa pentru clasa pregătitoare fiind aceea că "rolul religiei la vârstele mici este recunoscut şi susţinut de teoreticienii şi practicienii din domeniul educaţiei, care evidenţiază importanţa educaţiei religioase în formarea propriei identităţi a elevilor, aspectele legate de credinţe şi convingeri fiind un element important al acesteia".
Ministerul propune o programă care se adresează copiilor de religie ortodoxă, programele pentru alte culte urmând să se ghideze după principii similare. Quod erat demonstrandum! Fără discriminare nu se poate! Păi, stimabililor, pe lângă faptul că nu ştim ca România să fi devenit peste noapte stat cu conducere religioasă, nici nu e prea normal ca, pe de o parte, conducătorii să se bată cu cărămida-n piept că acordă aceleaşi drepturi tuturor minorităţilor naţionale, indiferent de credinţa acestora ori de obiceiurile laice, iar pe de alta să prevadă, scurt şi sec, că ortodoxia e musai să fie studiată în şcoală, iar alte credinţe - nu. Iar „bomboana de pe colivă”, ca să rămânem în ton cu subiectul, o reprezintă exprimarea care numai la dragoste şi milă creştinească nu te duce cu gândul: „exerciţii de învăţare a închinării”. Dar, mai mult n-are rost să comentăm.

Matematică şi explorarea mediului: un ghiveci ecologic

Gugumăniile ministeriale continuă şi la capitolul „Matematică şi explorarea mediului”, unde copiii sunt trataţi ori ca nişte einsteini în devenire, ori ca militanţi de frunte ai Greenpeace. Asta, evident, când nu sunt consideraţi nişte fiinţe cu intelectul inferior câinelui lui Pavlov. Iată o mostră de „activitate didactică”: „gruparea unor jetoane reprezentând animale, mijloace de transport, etc. după numărul de componente (picioare, respectiv roţi/geamuri etc.)”. Nu-i aşa că nu ştiaţi că animalele sunt alcătuite din componente precum picioare, roţi sau alte asemenea? Şi, ca să continuăm: copiii vor fi puşi să deseneze elemente din natură – frunze, flori, pomi etc. - şi să le decoreze cu „cifre de tipar” (o fi tipar offset, o fi tipar plan, o fi tipar înalt?...). Probabil că ministeriabilii care au „compus” programa şi activităţile din ea se vor fi gândit la „cifre majuscule”, dar cine ştie...
Iată şi alte „activităţi utile”: numărarea maşinilor roşii care trec pe stradă în 10 minute (exerciţiu foarte util pentru cei care vor să se angajeze în viitor la Drumuri Naţionale...), recunoaşterea utilizărilor electricităţii şi a normelor de siguranţă (utile ar fi fost să fie în ordine inversă, pentru că după ce bagi două degete într-o priză, nu prea mai contează ce zice protecţia muncii...), discutarea consecinţelor unor acţiuni asupra propriului corp (asta e chiar utilă, mai ales într-o clasă cu copii mai „emo” - de exemplu: ce se întâmplă dacă iei un cuţit şi îţi tai venele, etc.), clasificarea animalelor în funcţie de numărul de picioare (exerciţiul e mai mult de acuitate vizuală, dacă „animalul” luat la numărat e vreun miriapod), exerciţii de alegere potrivită a unor unităţi neconvenţionale (palma, creionul, rigla, bile, cuburi etc.) pentru măsurarea lungimii (mda, cu bile chiar că e util să măsori lungimea...).

Iar dacă la capitolul „Muzică şi mişcare” nu am descoperit aberaţii demne de semnalat, capitolul „Tehnologii de informare şi comunicare” excelează la aşa ceva. Iată câteva lucruri dintre cele pe care ar trebui să le facă puii de Bill Gates ori Steve Jobs, la clasa pregătitoare: „Confecţionarea creativă a componentelor unui computer sau a altor dispozitive digitale, utilizând materiale reciclabile”. Tii, să vezi ce noian de procesoare, plăci grafice, controllere de hard-disk, SSD-uri ori touchscreen-uri vor născoci micuţii şcolari! Că parcă asta înseamnă „componente de computer”. Restul, alde mouse, tastatură, monitor, imprimantă şi căblăraie se numesc, de obicei, „periferice”. Însă cea mai hazlie este următoarea: „Observarea asemănărilor şi deosebirilor între mouse-ul de la calculator şi un şoricel real”. Greu, dom'le, greu... Unde găsim noi un şoricel cu mufă PS/2 sau USB 2.0? Dar neapărat cu două butoane şi rotiţă de scroll!
Cât despre „Recunoaşterea simbolurilor grafice (icons) ale principalelor motoare de căutare prin realizarea unor desene care să înfăţişeze simbolurile diferitelor motoare de căutare pe Internet”, nu avem decât o nelămurire: cum naiba să ştie simbolurile browserelor un copil din vreo localitate uitată de lume, unde şcoala n-are nici apă curentă, darămite conexiune la Internet?

Să ne consiliem împreună

Dar să lăsăm computerele, că tot dau ele dependenţă dacă sunt folosite în exces, şi să trecem la o activitate fără de care un copil modern de vârstă şcolară nu poate ajunge un adult împlinit: „Dezvoltare personală”. Şi cum poate fi ilustrată mai bine numita dezvoltare, decât prin activităţi gen „Când mănânc folosesc...”, „Când joc fotbal folosesc...”, „Micul colecţionar – prezentarea colecţiilor pe care fiecare le are acasă”. E drept, unele colecţii sunt ceva mai greu de transportat - vezi colecţiile de furnici sau alte insecte, colecţiile de ceasuri de perete sau colecţiile de afişe lipite pe pereţi.

Ce-şi face omul cu mâna lui...

Şi, ca să încheiem pe un ton la fel de apoteotic precum întreaga programă a „pregătitoarei”, am lăsat la urmă capitolul „Arte vizuale şi Lucru manual”. Un prim exemplu: „realizarea de corespondenţe culori din natură-culori ale obiectelor din mediul apropiat/familiar - ex. «Banca mea este albastră ca... marea»”. Ca Marea Neagră sau ca Marea Roşie? Altă dilemă...
Dar activitatea (dacă s-ar putea numi aşa) cea mai aberantă este intitulată „Realizarea de predicţii orale: Ce crezi că s-ar întâmpla dacă... am tăia
plastilina cu ciocanul?”. Cine ştie răspunsul, să ridice mâna!
Ei bine, fraţilor, cam asta le pregăteşte Ministerul Educaţiei copiilor noştri. Ce va ieşi, nu avem de unde să ştim. Vom vedea oricum peste câţiva ani, când cei mici, ajunşi prin clasa a V-a, vor începe să fie întrebaţi ce vor să se facă atunci când vor fi mari şi vor răspunde: „Eu vreau să mă fac hoţ”, „Eu mă fac fotbalist”, „Eu mă fac şmecher” şi tot aşa. Doar pentru asta au fost educaţi...
Marți, 20 Martie 2012 17:47

Lehamite de primăvară

Nu ştiu ce părere au alţii, dar eu simt că primăvara asta care s-a îndurat în sfârşit să vină şi pe la noi nu aduce nimic bun. Ba dimpotrivă. Ne zbatem în aceeaşi criză din care tot ni s-a spus că am ieşit de nu ştiu câte ori până acum, salariile rămân la fel de insuficiente, dacă nu cumva chiar mai insuficiente decât până acum, iar oamenii de pe stradă nu par a se gândi deloc la apropierea Sărbătorilor Pascale, ci mai degrabă la postul impus de propriile buzunare goale... Iar ieşirea din această gaură neagră economică şi socială nu se prea întrevede. Acea „luminiţă de la capătul tunelului” pare să se fi stins de mult prea mult timp, pentru că nimeni nu a mai aruncat în flăcările ei vreo speranţă, vreun vis sau vreo dorinţă. Şi ce vise mai pot avea românii, cei mai mulţi dintre ei, dacă în fiecare zi, cu o repetitivitate exasperantă, aud aceleaşi şi aceleaşi lucruri: şomajul creşte fără oprire, firmele se împuţinează pe zi ce trece sau îşi restrâng activitatea până la aceeaşi dispariţie inevitabilă, alimentele, utilităţile, medicamentele se scumpesc neîncetat, taxele şi impozitele nu doar că au rămas la fel de veşnice ca moartea, ci devin tot mai apăsătoare (pentru că, nu-i aşa?, bugetarii administraţiei de stat trebuie să-şi primească la timp lefurile), viaţa, în întregul ei, a ajuns atât de scumpă, că doar preţul morţii e mai mare. Şi atunci, mai putem vorbi de bucurie, de linişte sufletească, de vise şi gânduri îndreptate spre viitor? Mai ne poartă gândul spre apropiata venire a celei mai mari sărbători creştine? Mai putem vorbi de venirea Paştelui, când mulţi dintre noi nu mai avem bani nici de o lumânare? Cum să ne mai aşteptăm la ceva bun, la lumina din suflete, când până şi un amărât de ou a ajuns atât de scump, de parcă găina care l-a făcut are pretenţia că-i lingou de douăşpatru de carate?! Mai putem vorbi de speranţă, când suprema realizare a multora dintre noi e să mai trăim o zi, la fel de anostă, de cenuşie şi de lipsită de sens ca şi cele de până acum? Singura speranţă care mai pâlpâie în sufletele unora dintre noi e că se va schimba ceva. Ce anume, însă, nu se mai ştie. Şi, mai grav, nu se ştie şi când s-ar putea schimba ceva. În bine, în rău, numai să se schimbe. Parcă îmi vine aşa un dor de ducă, să plec unde oi vedea cu ochii, numai să nu mai stau în ţara asta amărâtă, condusă de nişte nenorociţi cărora nu le pasă de oamenii care mor de foame, de deznădejde ori de prea mult chin. Dar ăsta e doar un vis. Ca să poţi evada din puşcăria numită România îţi trebuie nu doar dorinţa, ci şi mijloacele necesare. Iar acestea, celor mai mulţi dintre noi, le lipsesc.
Recent apărutul volum „Între Dionys şi Afrodita - confesiunile unui păcătos”, avându-l ca autor pe Rareş Strat, ne arată, dintr-o perspectivă inedită prin simplitatea ei, trăirile şi zbaterile unui om care a oscilat între carnal şi spiritual, între realitatea palpabilă a vieţii sumbre de zi cu zi şi năzuinţa spre un eteric Bine, între căderea în patimile omului obişnuit şi descoperirea unei căi mai luminoase.
Cun un limbaj frust, care renunţă la multe dintre artificiile folosite până la epuizare de alţi scriitori ai vremii prezente, autorul ne arată crâmpeie din viaţa sa, căderile şi ridicările de carea avut parte, eşecurile şi reuşitele sale, căile întortocheate pe care a apucat de-a lungul anilor trăiţi, momentul „dezmeticirii” şi descoperirii lui Dumnezeu, renunţarea la patimile care l-au măcinat ani lungi şi întunecaţi. Cu detaşarea pe care i-o conferă echilibrul mental al practicantului de aikido, Rareş Strat reuşeşte să ne aducă în faţa ochilor drumul unei vieţi, „decăderea şi mărirea” unui om obişnuit, care a reuşit, după îndelungi ezitări, să-şi înfrângă duşmanul din sine. Iar acesta este şi mesajul cărţii, apărută recent la Editura Axis Libri. Este cea de-a treia scriere a autorului, după „Testamentul unui terorist” (2001) şi „Micii mei talibani” (2004), şi să sperăm că va fi urmată, curând, şi de altele.
Vineri, 18 Mai 2012 03:00

Avem de toate. Sau avem nevoie?

Sau, şi mai bine, de tot felul. Evident, de candidaţii la funcţiile de conducere ale judeţului şi localităţilor dintr-acesta e vorba. Avem fotbalişti, avem dentişti, avem foşti şi actuali diriguitori de prin administraţia publică, avem doctori, avem avocaţi, „avem di tăti”, cum ziceau versurile unui cântecel importat de peste Prut. Acuma, diversitatea asta e bună şi ea la ceva, că doar aşa se naşte, cică, progresul naţiei. Sau cel puţin aşa se spune şi aşa cred unii. Cât de adevărată sau falsă se va dovedi zicala, vom vedea cu toţi, peste vreo trei săptămâni, când ne vom duce la urne ca să-i alegem pe cei care vor trage sforile în judeţ, în municipiu şi în restul localităţilor gălăţene.
Nu vom începe acum să-i trecem în revistă pe numeroşii candidaţi la şefiile judeţene, municipale, orăşeneşti ori comunale, pentru că înşiruirea calităţilor sau defectelor pe care le au fiecare dintre ei nu va conta prea mult, în foarte numeroase cazuri. Şi asta atât pentru că gălăţenii s-au obişnuit de prea multă vreme să se ducă la urne pentru a-l alege pe cel care a fost mai „agresiv” în campanie ori pe cel care a împărţit cu mai multă generozitate pixuri, brichete, găleţi, umbrele ori pungi cu mâncare, dar şi pentru că mulţi dintre electori uită sau nu simt niciun interes pentru „calităţile manageriale” ale unora dintre candidaţi. Pentru cea din urmă categorie electorală, contează mai puţin că icsulescu sau igreculescu a reuşit „performanţa” de a falimenta vreo întreprindere pe care a cumpărat-o pe te-miri-ce în perioada febrei privatizărilor, ori că altul a cheltuit bugetul public pe tot soiul de fleacuri utile doar intereselor personale. Dacă individul cu pricina are carismă, gata!, alegătorul îşi pune ochelarii de cal şi se repede la urne, să-l ştampileze cu „votat” pe respectivul.
Totuşi, nu vreau să cred că vom avea parte de aceleaşi eterne promisiuni (a se citi minciuni) electorale cu care ne-au împuiat urechile şi ochii droaia de candidaţi de vreo două decenii încoace, şi nu vreau să cred nici că aceia care participă acum la cursa alegerilor locale se vor apuca să ne promită fantasmagorii de genul pod pe sub Dunăre, metrou de la Galaţi la Cuca, ori aeroport internaţional în Micro 40. Evident, promisiuni vor fi. Multe din ele irealizabile, altele cu tente ştiinţifico-fantastice, altele realizabile doar prin absenţa intereselor personale ale celui ajuns în funcţia pentru care a luptat. Sper, pentru binele gălăţenilor, că aceştia vor reuşi să discearnă între gogomăniile şi gogoşile de campanie şi promisiunile de bun simţ ale candidaţilor. În orice caz, alegerile din acest an vor fi o premieră. Cum se desfăşoară într-un singur tur, vom avea toate şansele să constatăm că primarii, preşedintele Consiliului Judeţean şi consilierii locali şi judeţeni vor fi aleşi de 15-20% dintre cei care s-au dus la vot. Şi dacă la vot se vor prezenta, ca şi la alegerile trecute, doar 30-35% dintre alegători, putem spune, pe bună dreptate, că primarul a fost ales cu voturile unui cartier sau chiar a două-trei scări de bloc. Şi, poate, aşa ne şi trebuie. Vorba ceea, avem candidaţii pe care îi merităm.
Pagina 79 din 81