Nelu STAMATE

Nelu STAMATE

Vineri, 22 Iunie 2012 03:00

Sărăcie, scumpă sărăcie...

Că românii sunt din ce în ce mai calici, că nivelul de trai se rostogoleşte la vale mai ceva ca un bolovan scăpat pe o pantă abruptă care nu se mai termină, că am ajuns atât de „bogaţi” încât nu ne mai dă mâna să ne plătim nici înmormântările într-o singură rată, se ştie. Se ştie, de altfel, că în România preţurile sunt mai „aliniate” cu Vestul decât prin Belgia ori Germania, ţări cu un nivel de trai situat la cota Everestului faţă de noi. Mă rog, or fi având şi ei săracii lor, că n-am auzit încă de ţara aia care să poată spune cu mâna pe inimă şi pe constituţie că acolo nu există picior de sărman. Însă cele statistici parcă tot pe noi ne situează pe un loc absolut lipsit de glorie, de cei mai săraci dintre săraci. Numai bulgarii sunt ceva mai calici decât noi. Adică ei au puterea de cumpărare aflată undeva, pe la 45% din media UE, în vreme ce noi ne putem „lăuda” cu o jumătate ceva mai exactă, de 49%. Şi vorbim nu de maximul înregistrat în Uniune, ci de o MEDIE a ceea ce îşi poate cumpăra un cetăţean european cu veniturile pe care le are.
Fireşte, mulţi analişti s-ar grăbi să ne spună că această situaţie se datorează în principal faptului că în România productivitatea muncii este situată, şi ea, undeva pe la jumătatea celei din Occident. E adevărat, dar în aceeaşi UE din care facem parte şi noi sunt şi ţări cu o productivitate mai mică, dar cu venituri/salarii/plăţi sociale mai mari ca la noi. Aceleaşi voci pomenite ceva mai devreme ar putea argumenta că fiecare ţară are situaţii specifice, care nu se pot compara cu exactitate. Pe undeva, e drept: noi n-avem potenţialul turistic al Greciei, dar nici nu muncim doar trei-patru ore pe zi, ca să ne rămână timp de mers la „taverna” ori de făcut siesta de prânz. Şi, parcă, la noi corupţia din rândul aparatului administrativ de stat e ceva mai mică decât la greci.
Şi, cu asta, am atins un alt punct delicat din analiza făcută de cei care susţin că sărăcia ni se trage din propria incapacitate de a fi productivi: care este rolul corupţiei în starea actuală de sărăcie a românilor? Păi, zic eu, unul destul de important. Să luăm, de pildă, sistemul medical: aţi auzit ca la nemţi să se dea cumva şpagă la doctor, la asistentă ori la femeia de serviciu din spital? Alt exemplu: la aceiaşi nemţi, dacă îţi plăteşti taxele on-line, din faţa tastaturii, capeţi o reducere. La noi, capeţi un „contra-bonus”: ca să plăteşti on-line, dai un comision, îţi cumperi un certificat de semnătură electronică şi apoi te rogi să meargă sistemu'. Care de obicei nu merge... La ei, dacă eşti nemulţumit de serviciile pe care ţi le-a furnizat o bancă, faci o reclamaţie şi bancheru' îşi cere scuze, spăşit. La noi, în cazul extrem, te pune să plăteşti şi pentru ce nu ţi-a dat. Şi încă un exemplu: un afacerist american, reprezentant al unui gigant energetic de peste ocean, a punctat că la ei mia de metri cubi de gaze costă vreo 65 de dolari, pe când noi (adică statul, care ne-o vinde apoi nouă) cumpărăm aceeaşi mie de metri cubi, de la vecinu' de la Răsărit, cu „doar” 500 de dolari. Beneficii de „piaţă liberă”, nu-i aşa?
Şi ne mai mirăm că românii sunt calicii Europei...
Vineri, 06 Iulie 2012 03:00

Încotro mergi tu, Românie?

Un vechi proverb chinezesc zicea, fără nicio urmă de cinism, „fie să trăieşti vremuri interesante!”. Şi vremuri mai interesante ca astea care ne umplu zilele acum, chiar că nu am mai văzut. Mă rog, am mai prins eu şi „revoluţia” din '89, şi mineriadele, dar parcă aşa un „măcel” travestit în haina politichiei „dă Dâmboviţa” parcă nu am mai văzut. Se luptă preşedintele cu primul ministru, parlamentul cu preşedintele, preşedintele cu guvernul, se iau la trântă (nu dintr-aia voinicească, ci aşa, mai ca pe după blocuri...), de zici că acuş-acuş o să iasă scântei, o să se sfarme pietre şi o să se crape pământul de la aşa luptă crâncenă.
Păi, aţi mai pomenit până acum aşa ceva, să nu intre parlamentul în bine-meritata vacanţă, şi asta doar-doar o s-o pună de suspendare la Băsescu? Să stea ei, pe vipia asta, să clocească la motive de de-scăunare a locatarului-şef de la Cotroceni, şi asta iute-repejor, să nu se dumirească prea bine ce şi cum stă treaba prostimea, adică ăi de-s chemaţi o dată la patru ani să dea cu ştampila pe hârtiile electorale. Sau, chiar mai rău, să nu care cumva să înceapă să deschidă ochii tanti UE, aia care ne dă cu o mână şi ne ia cu celelalte, şi să îl ia la urechiat pe „premierul copy-paste” (cum îl alinta moş Băse'), că a pus democraţia pe post de preş de şters bocancii.
Şi, dacă stăm să ne gândim un pic, cum altfel am putea interpreta toate acţiunile din ultima vreme ale lui Ponta, desfiinţările, demiterile, mutările dintr-o parohie în alta a diferitelor instituţii sau organisme ale statului, numa-numa să se facă totul pre pohta care pohteşte dânsul?
E clar, trăim vremuri interesante. Chiar prea interesante, după gustul meu. Aş fi vrut mult mai mult să fi avut parte de o vară normală, chiar cu canicula de rigoare (de asta avem parte, oricum şi orice ar fi...), dar fără acest mega-circ politic de-a „uite suspendarea, nu e suspendarea”. Păi, adică, cum? După ce că ăştia se ceartă ca chiorii pentru bucata cea mai zemoasă şi măduvioasă de ciolan, să ne mai cheme şi pe noi, iarăşi, la un referendum, să zicem „da” sau „nu” pentru debarcarea lui Băsescu? Şi pentru ce? Că dacă nu iese rezultatul după cum vor ei, parcă văd că o să mai facă o suspendare, un referendum, o rundă de alegeri anticipate în cazul extrem, doar-doar şi-o vedea „micul Titulescu” visul cu ochii - o Românie monocoloră, trandafirie (sau roşu-Ferrari, nu sunt sigur de nuanţa culorii), care să strige într-un glas: „Ein Reich, ein Volk, ein Führer!”. Vi se pare cunoscută zicerea de mai sus? Dacă da, să vă aduceţi aminte că istoria se repetă. Şi are şi prostul obicei de a se repeta mai ales în greşeli, nu în părţile ei bune. Că alea au fost, oricum, puţine...
Iar în condiţiile astea, parcă revine în actualitate un vechi cântecel electoral, care ne îndemna să emigrăm în Congo... Căci România, e clar, nu se ştie încotro se îndreaptă. Într-o direcţie bună, în niciun caz.
„Şi ne dă nouă pâinea noastră cea de toate zilele”... Din păcate, rugăciunea tuturor creştinilor ar cam trebui adaptată, prin „grija” pe care a demonstrat că ne-o poartă auto-numitul „patronat” al industriei de panificaţie. La distanţă de doar două zile, azima pe care o cumpărăm cu toţii, de la colţul blocului, de la supermarket sau de oriunde altundeva o găsim, ambalată sau nu, albă, neagră sau intermediară, pare să-şi fi copiat „sora” mămăligă şi a explodat. Evident, nu la propriu, cum nici mămăliga nu e vreun soi de bombă nucleară, ci prin prisma preţului. Care a sărit voios cu vreo 20-25 la sută, chipurile pe motiv că s-ar fi scumpit benzina, curentul sau dracu' mai ştie ce utilităţi. Bre, coane patronat, păi utilităţile astea de care tot te plângi nu s-au scumpit cu 20 ori cu douăş'cinci la sută, ci cu maxim 7-8 procente. Apoi, onor-prezidentul patronatelor din panificaţie, un anume Aurel Popescu, a bălmăjit ceva cum că scumpirile, pe care le anunţase prin iulie că se vor înfăptui încă de la 1 august (deci ar trebui, totuşi, să fim recunoscători pentru amânare, nu?), se datorează majorării preţului la grâu pe pieţele internaţionale, care ar fi fost exact de 20-25 la sută. Ce coincidenţă fericită, nu-i aşa? Dar, pe de altă parte, stau şi mă întreb: cine ne obligă să cumpărăm grâu mai scump de pe pieţele internaţionale, dacă toţi producătorii şi procesatorii din ramura cu pricina susţin cu un admirabil consens că avem grâu autohton câtă frunză şi iarbă? Şi atunci, cum se cheamă „măsura de ajustare a preţului produselor de panificaţie” pe care te plângi că ai fost nevoit s-o iei? Mie îmi cam sună a jecmăneală pe faţă...
Şi, ca şi cum scumpirea făcută fără prea mare tam-tam n-ar fi fost îndeajuns, tot distinsul prezident al morar-brutarilor, recte Popescu, ne anunţă cu un glas susurător că de la toamnă ne mai aşteaptă o rundă de scumpiri, de data asta motivată, chipurile, de secetă şi producţia internă slabă. Of, of, măi dragă prezidentule, da' de ce nu te laşi matale de asemenea preziceri şi să încerci, mai degrabă, să reduci infinitul lanţ de intermediari, care fac să urce preţul mai abitir decât seceta, scumpirea gazului, a curentului ori a benzinei la un loc? Sau, cumva, cârdul intermediarilor îţi este oarecum folositor?
Şi, ca o culme a ironiei, majorarea de preţuri la pâine şi produse de panificaţie s-a întâmplat la doar câteva zile după afirmaţia făcută la sfârşitul săptămânii trecute de ministrul Agriculturii, conservatorul Daniel Constantin, care se declara convins că preţurile la alimente nu vor creşte în perioada următoare, pentru că producătorii ar riscă să rămână cu marfa pe rafturi. Iote că n-a fost să fie...
Ce ne mai aşteaptă? Habar n-am. Ceva bun, din punct de vedere al buzunarelor românului de rând, în niciun caz. Ceva mai multe scumpiri, cu siguranţă. Şi-atunci să vezi cum se duce dracului nivelul de trai, mai ceva ca-n Botswana, de o să ajungem să le adoptăm moneda naţională când ne-om duce la cumpărături...
Vineri, 17 August 2012 03:00

O ţară, frumoasă, dar locuită

Parcă m-am cam săturat ca peste tot să aud că România, acest „pământ binecuvântat”, este cel mai frumos loc de pe Pământ. Parcă mi-e cam silă de cât tam-tam se face în jurul mult-trâmbiţatelor bogăţii de golcondă pe care le ascunde pământul acestui neam. Parcă mi-a ajuns până peste cap de cât bâlci stârnesc politicienii noştri tot apărând pe mai şi miri unde şi trâmbiţând ba că am ieşit din criză, ba că (oficial) o ducem bine, ba că vom ajunge din urmă, ca nivel de trai şi de fericire, Suedia, Germania ori Noua Zeelandă.
Parcă... Parcă nu ştiu cum se face, dar oriunde îmi întorc ochii, nu văd nici zare de român fericit, nu aud pe nimeni să se plângă că o duce aşa de bine că i se face greaţă, nu simt nici zare din acea mult-trâmbiţată bunăstare strigată cu trompeta de guvernanţi. Din contră, de câte ori ies pe stradă dau numai peste oameni abătuţi, care par că merg către undeva doar în virtutea inerţiei, oameni fără zâmbet, fără rază de speranţă, fără încredere în viitor. Şi nu cred că numai pe unde merg eu se întâmplă asemenea lucruri. Cred că asta e starea de spirit a României de acum.
Şi cum ar putea fi alta, dacă acum (obsedant, acest cuvânt!) singurele repere după care suntem cunoscuţi în lume (de ceilalţi, oamenii de prin Suedia ori Germania ori Franţa ori Noua Zeelandă, adică) sunt cohortele de borfaşi pe care îi deversează avioanele şi trenurile prin capitalele europene, puzderia de şomeri care se plimbă cu traista-n băţ prin Spania, Italia ori pe aiurea ca să găsească un loc de muncă nu decent plătit, ci măcar plătit, tot mai numeroasele sate româneşti părăsite şi de locuitori, şi de cei care ar trebui să aibă grijă de aceştia, adică autorităţile, minciuna şi corupţia ridicată la rang de politică de partid(e) şi de stat de către toţi cei perindaţi la putere în ultimii douăzeci şi ceva de ani (nu, nu sunt un nostalgic al „vechiului regim odios”, dar parcă atunci trebuia să dai şpagă doar unui singur partid şi ieşeai mai ieftin...)?
Practic, noţiunea de „ţară”, de „stat”, de „naţiune” începe să nu se mai poată aplica în cazul României actuale (nu moderne, că realitatea te duce cu gândul mai degrabă spre epocile medievale, cu stăpâni feudali tâmpiţi, cruzi, dar atotputernici). La noi, locul structurilor sociale normale pare să fi fost luat de un spirit gregar, o mentalitate de turmă, care se conduce după binecunoscutul şi mioriticul „las' că merge şi-aşa”. La noi (o ţară cu un PIB per capita de 7.000 de euro, ţineţi-vă bine!), forţa de muncă pleacă în sclavie în ţări străine, la cules de căpşuni spaniole, salate daneze ori ridichi nemţeşti, la noi tinerii între 10 şi 18 ani sunt cunoscuţi (mă refer la cei care pleacă peste hotare) mai ales pentru numărul-record de infracţiuni pe care îl comit, la noi...
În concluzie, noi avem încă o ţară. Dar de ce o mai fi locuită?
Vineri, 24 August 2012 03:00

Unde ni-s junii de-altădat'?

Sesiunea a doua a bacalaureatului care se desfăşoară în aceste zile ilustrează cum nu se poate mai bine (sau mai rău, ca să fim corecţi) nivelul de pregătire pe care îl ating „iluştrii” noştri elevi sau, mai grav încă, destui dintre profesori. Şi cum orice lucru din zilele noastre trebuie să aibă o tendinţă (pardon, trend, că ne-am occidentalizat de ne-am rupt...), aşa stă treaba şi cu bac-ul de anul acesta. Adicătelea, faţa de anul dinainte, procentajul liceelor incapabile să producă măcar un elev care să treacă de bac s-a cam dublat. Vorba ceea - „cu cât mai mulţi, cu atât mai vesel”. Că mai bine sigur nu poate fi...
Primele probe, cele de verificare a competenţelor de comunicare în limba română şi în cea maternă, precum şi într-o limbă modernă, au „produs” şi primele nenorociri în ce priveşte rezultatele. Candidaţi care habar n-aveau să vorbească româneşte („Eu ştie româneşte bine tare de tot”), candidaţi care încurcau franceza cu engleza ori cu germana („Je parle very good the français”...), ca să nu mai vorbim de anumite momente debordând de o candoare vecină cu imbecilitatea („Eu pot să vin mâine să dau bacu'? Că azi vreau să mă duc la plajă...”), toate acestea au constituit nu doar „momente vesele” ale examenului maturităţii (halal maturitate...), ci însăşi esenţa acestuia.
În cazul elevilor, toată lumea va zice fie că respectivul e vinovat, pentru că n-a stat cu burta pe carte cât ar fi trebuit, ori a preferat să-şi piardă timpul prin crâşme, pe după blocuri ori prin cine ştie ce cotloane, morfolind printre dinţi o „etnobotanică”. Însă nu mai puţin adevărat este şi că profesorii, adică taman cei care ar fi trebuit să îi înveţe, să le fie exemple elevilor, sunt de multe ori nu tobă de carte, ci nişte stufoase „tufe de Veneţia”, care habar n-au, de exemplu, că între subiect şi predicat nu se pune niciodată virgulă.
Ce ilustrează însă, cu adevărat, aceste rezultate? Că învăţământul românesc de după '89, cel etern reformat şi modernizat, ca „să corespundă mai bine noilor realităţi ale societăţii şi tendinţelor de pe piaţa muncii”, după cum cu emfază au declarat, la vremea mandatului lor, mai toţi conducătorii educaţiei româneşti, este de fapt lipsit de formă şi de fond, nu are nicio bază educativă adevărată pe care să se sprijine, este populat cu tot soiul de specimene pseudo-didactice pe lângă care alde Marius Chicoş Rostogan pare un supra-dascăl cu n-şpe doctorate şi docentate, iar „vocaţia de dascăl” a ajuns să însemne, pentru destui dintre aceşti „pedagogi de şcoală nouă”, doar venitul la slujbă şi plecatul de acolo, după 5-6 ore petrecute cu mintea plecată spre cu totul alte zări decât cele ale educării elevilor.
Iar în aceste condiţii, nici nu-i poţi pretinde unui elev să ştie cât fac 1 şi cu 1, dacă profesorul lui habar n-are asta. Dacă profesorul lui de română n-a reuşit să-l înveţe nu să scrie, dar măcar să vorbească normal româneşte, ori dacă profesorul de istorie le încurcă pe Ana Pauker şi Ana Ipătescu, nu poţi spune că vinovat este elevul...
Vineri, 31 August 2012 03:00

Cultura manelei sau manelizarea culturii?

Ştiam de prea multă vreme că în România se poate orice. Dacă ai bani, tupeu, nesimţire sau o sacoşă de relaţii, te poţi considera un mic dumnezeu fără crez şi principii, care face şi îi pune pe alţii să facă exact ce vrea el. Nu-ţi mai trebuie cultură (poate doar cultura anturajului potrivit), nu-ţi mai trebuie ştiinţă (sau poate doar ştiinţa de a te folosi de toţi şi toate în folos propriu), nu-ţi trebuie nimic altceva decât voinţă (deşi termenul e prea înălţător pentru unu' care nu ştie decât să dea buzna peste alţii) şi gata, ţi-ai rezolvat orice problemă!
În fond, asta e lumea în care trăim, asta se cere acum în societate, asta vedem oriunde - pe stradă, la televizor, prin ziarele şi revistele de bârfă şi cancan, prin cercurile prin care suntem obligaţi să ne învârtim de cele mai multe ori. „Þara are nevoie şi de frizeri, nu numai de doctori şi profesori”, zicea mai demult Băsescu. Corect, nu te duci la chirurg să-ţi aranjezi chelia sau favoriţii, aşa cum nu te duci la un dascăl ca să-ţi explice pozele dintr-o gazetă. Dar dacă, totuşi, ai nevoie de doctor sau de profesor, e bine să-i ai la dispoziţie, nu să alergi ca bezmeticul după asemenea „specii rare”. Dintr-un anumit punct de vedere, preşedintele suspendat-dezsuspendat are dreptate: numărul absolvenţilor de facultate a crescut exponenţial în ultimii ani, de parcă românaşii noştri s-au deşteptat subit peste noapte, ori au făcut niscaiva cursuri cu fantoma lui Einstein şi s-au supracalificat în absolut toate domeniile. Ca mâine o să vedem, dacă vom continua la fel, că vânzătorul de la buticul din colţul străzii are vreo două-trei doctorate în fizică subatomică, moşul de la care cumperi zarzavatul pentru borş e proaspăt licenţiat în inginerie aerospaţială, iar baba care îţi aduce lapte şi ouă de la ţară e docent în lingvistică.
Ar fi rău? Ar fi bine? Să fim serioşi: dacă ajungem la aşa ceva, înseamnă ori că învăţământul românesc nu mai are valoare nici cât negru sub unghie, ori că lumea a devenit atât de „inteligentă” că ne trebuie câte 10-15 ani de specializare ca să învăţăm cum se ţine lingura în mână. Iar dacă ne uităm peste tot prin jurul nostru, tindem să credem că a doua ipoteză e cea corectă: cine mai vede azi tineri care să stea pe o bancă, în parc, cu o carte în mână (carte deschisă, pe care s-o citească, nu s-o bălăngăne faţă-spate, că aşa e „cool”)? Cine mai vede azi cele demult dispărute cozi de prin librării, când vânzătoarea le şoptea cunoscuţilor „s-au băgat cărţi noi”? Cine se mai uită azi la un film artistic - dar artistic în adevăratul sens al cuvântului - în loc să se holbeze ca bou' la „superproducţiile” gen telenovelă ori reality-show?
Deunăzi, cineva de pe un forum al cinefililor se plângea că ar vrea mult de tot să vadă o re-ecranizare a „Cireşarilor”, mini-seria care i-a încântat copilăria, iar alt forumist i-a răspuns, sec şi pragmatic: „Unde ai să mai vezi tu acum adolescenţi care să se plimbe prin munţi, să facă vacanţe ştiinţifice şi să citească documente istorice, în loc să-şi piardă timpul prin cluburi, să asculte manele şi să comenteze ultima escapadă amoroasă a vreunui fotbalist?”. Chiar aşa - unde?
Vineri, 07 Septembrie 2012 03:00

Fiecare cu Bacul lui, după posibilităţi

Aşa cum ne-am obişnuit de câţiva ani încoace, ultima sesiune a examenului de bacalaureat a produs aceeaşi dezamăgire şi acelaşi şir nesfârşit de lamentaţii cum că subiectele au fost prea grele, ori că în anii de liceu nu s-a studiat aşa ceva, ori că oricum, era imposibil să fi luat bacul la cât de puţin învăţaseră. Bine, ultima motivaţie e de-a dreptul tembelă, pentru că oricine a spus aşa ceva recunoaşte implicit că a trecut prin şcoală mai neudat decât gâsca prin apă (zburătoarea pentru că are grăsime prin pene, individul respectiv probabil pentru că are osânză pe creier...).
În atare situaţii, iniţiativa ministrului Educaţiei, de a introduce bacalaureatul diferenţiat (unul „naţional”, pentru cei care au totuşi de gând să-şi continue studiile, şi altul „profesional”, destinat celor mai sătui de carte şi care vor să devină meseriaşi calificaţi), este demnă de toată lauda, mai ales dacă privim puţin spre situaţia existentă pe piaţa muncii.
Dar - pentru că şi aici există un mare „DAR” - carenţele proiectului iniţiat de ministra Andronescu există, şi încă în număr deloc neglijabil. Iar cea mai mare dintre acestea este reprezentată chiar de faptul că în liceele (sau grupuri şcolare industriale, sau cum naiba s-or mai fi numind acum...) elevii nu studiază exact ceea ce li s-ar putea cere la un asemenea „bacalaureat profesional”. Pe vremuri, adică acum vreo douăzeci şi ceva de ani, în liceele cu profil industrial existau, stipulate în programa şcolară, aşa-numitele cursuri practice sau, cum li se spunea de mai toată lumea, „atelier”. Acolo elevii învăţau câteva noţiuni de strungărie, lăcătuşerie, tâmplărie, tinichigerie ş.a.m.d. Şi, dacă îşi dădeau silinţa, puteau deveni meseriaşi foarte buni în aceste domenii.
Acum, însă, după nenumăratele „reforme” ale sistemului educaţional pe care le-au implementat, cu grade diferite de „reuşită”, mai fiecare ministru care a ocupat fotoliul de şef al Educaţiei, din învăţământul tehnic românesc s-a ales praful şi pulberea. Evident, cârcotaşii vor spune că oricum nu ne mai trebuie muncitori cu înaltă calificare, pentru că industria românească e distrusă de ani buni. Se poate, dar pe piaţa muncii, de la noi şi de aiurea (mai ales de aiurea) se cer în continuare sudori, petrolişti, tâmplari (nu dintr-ăia care „tâmplăreau” nemţii prin Germania în primii ani de după '89, ci tâmplari adevăraţi, care să facă mobilă) sau alte calificări.
E drept, şi acum se învaţă discipline tehnice, dar asta se face sporadic şi superficial, pe motiv că, oricum, tehnologia a evoluat într-aşa măsură încât omul a fost înlocuit de maşini tot mai inteligente care efectuează în locul lui toate operaţiunile, omul fiind doar un simplu supraveghetor. Însă faptul că printre probele de bacalaureat, fie el „profesional”, fie „naţional”, se numără faimoasa „evaluare a competenţelor specifice” uneia sau alteia dintre disciplinele practice nu poate înlocui „calificarea”, aşa cum este ea percepută de angajatorii din ţări precum Germania, Anglia ori Franţa. Acolo, dacă într-un CV mai poţi bate câmpii cu graţie, arogându-ţi n-şpe supra-, poli- sau mega-calificări şi certificări profesionale, la proba de lucru (care constituie baza angajării într-o companie de producţie din Vest) nu mai poţi trişa. Şi atunci se va vedea ce calificări are pretendentul la un salariu de meseriaş occidental - la butonat Facebook-ul, la scris neromâneşte pe mess, la fumat iarbă în dosul blocului ori la scuipat seminţe prin autobuz.
Miercuri, 05 Decembrie 2012 02:00

Sărbători fericite? Poate pentru alţii

Deşi calendaristic am intrat de câteva zile în mult-trâmbiţata lună a cadourilor, pentru cei mai mulţi dintre români decembrie a ajuns o lună ca oricare alta, dacă nu cumva chiar mai întristătoare. Apropierea sfârşitului de an nu mai înseamnă, ca până ceva mai demult, ivirea gândurilor nerăbdătoare la cârnaţi, şunci afumate, porcul de Crăciun ori brazi frumos împodobiţi, ci mai degrabă la vremelnicia locului de muncă, la năpasta tot mai grea a ratelor care par să se umfle de la o lună la alta, la scadenţele impozitelor şi celorlalte biruri pe care statul ni le pune în cârcă, mai mari de la an la an, pentru a ne reaminti că suntem doar nişte amărâţi de contribuabili, al căror principal drept este să-şi plătească impozitele. Ba, unii mai săraci decât majoritatea se gândesc că acum nici tomberoanele de gunoi nu mai adăpostesc atâtea resturi bune de înşelat foamea ca până acum. De parcă românilor nu le mai prisoseşte nimic, ca să mai arunce câte ceva şi pentru cei care scormonesc printre resturile de la „masa bogaţilor”... Cu toate acestea, însă, nu toţi românii se vor plânge că decembrie nu le aduce nimic bun. Pentru câţiva, cei din „noua protipendadă” a ţărişoarei ăsteia, alde „băieţi de aur”, matracuci senzuale ori pseudo-vedete de şantan, apropierea Crăciunului nu înseamnă altceva decât încă un motiv de a ieşi „pe sticlă” pentru a-şi etala ifosele care le ţin loc de creier, pentru a se miorlăi ca nişte mâţe care au stat prea mult în frig cum le-a promis iubitul/iubita, amantul/ţiitoarea că le va lua un merţan nou, că ăla vechiu' nu mai avea o culoare „trendy”, cum au convins ei/ele tovarăşul de chefuri porno prin cluburi să le mai dea un diamănţel, o vilişoară, un bugatti mai bun de etalat pe Dorobanţi, eventual o tură de shopping prin Dubai, că Viena, Parisul ori Londra îs prea apropiate şi prea cunoscute de alţi conaţionali de-o teapă cu ei. O lume ciudată apare acum, în decembrie. O lume care ridică la rang de calitate absolută non-valoarea, care face din incompetenţă un scop exclusiv în viaţă, o lume pentru care reuşita se măsoară în grosimea teancurilor de euroi ori în kilogramele de aur atârnate la gât exact ca nişte lanţuri de priponit vitele, o lume pentru care devenirea înseamnă să-ţi baţi joc de toţi ceilalţi care n-au fost în stare să ajungă aşa de nesimţiţi, de lipsiţi de substanţă ca „noua protipendadă”. Şi cică decembrie ar fi o lună magică... În România, pare mai degrabă să ţină de magia balabustelor cu glob de cristal „made in China” ori cărţi de tarot multiplicate la xeroxul din spatele blocului.
La prima vedere, cea mai nouă carte a prozatorului Rareş Strat pare să întrunească toate elementele distinctive ale unui roman poliţist (un roman bun, însă, am zice noi). La o lectură mai atentă, cartea „Sărutul lui Simun” este ceva mai mult. Pe firul epic al unei povestiri poliţiste sunt întreţesute construcţii dibace de science-fiction, fantasy şi chiar note autobiografice. Pendulând între istoria antică, văzută prin ochii unui gladiator dac, Sabazius, ale cărui avataruri transcend prin spaţiu-timp până în zilele noastre, şi purtând cititorul din Roma imperială până în Franţa contemporană, romanul „Sărutul lui Simun” are ca temă centrală lupta dintre bine şi rău, percepută ca „expresie a meditaţiei transcendentale şi a prezenţei paranormalului, într-o lume încadrată finalmente apocaliptic”, după cum menţiona scriitorul Corneliu Antoniu în recenzia cărţii. Ca notă de noutate, trebuie menţionat că volumul a apărut simultan şi în română, şi în engleză, fiind deja disponibil în format electronic pe site-ul amazon.com (http://www.amazon.com/s/ref=nb_sb_noss?url=search-alias%3Daps&field-keywords=Embrace+of+Simoon), iar autorul are de gând să îl publice şi în traducere franceză, dar şi, în  viitor, să îl adapteze într-un scenariu cinematografic. Noi îi urăm succes şi „la cât mai multe cărţi scrise!”.
A 24-a ediţie a Campionatului Naţional de Navomodele machete (clasa C, cum figurează în clasificările Federaţiei de Modelism) se va desfăşura, în premieră, în oraşul de la Mila 80. Astfel, în perioada 24-30 iunie, timp de o săptămână, cei care vor vizita corpul D al Facultăţii de Mecanică vor putea admira peste 250 de machete statice de nave, de la ambarcaţiuni antice şi până la cele mai moderne nave civile şi militare, navomodele în sticlă, machete de carton, diorame navale şi multe alte exponate. La Campionatul Naţional, navomodeliştii gălăţeni vor expune mai bine de 10 lucrări în premieră, dar şi numeroase alte machete medaliate la competiţii naţionale şi internaţionale.
Machetiştii afiliaţi celor şapte cluburi participante (CSU Galaţi, CS Medgidia, Farul Constanţa, Sportul Studenţesc Bucureşti, CSTA Suceava, CS Timişoara şi CS Bacău) se vor înfrunta la cele şapte secţiuni ale clasei C: C1 - machete de nave cu vele, C2 - machete de nave cu motor, C3 - secţiuni de nave, C4 - machete de nave la scări între 1:250 şi 1:1250, C5 - machete de nave în sticlă, C6 - machete din plastic, C7 - machete din carton/hârtie.
Doritorii vor putea admira machetele participante la campionat zilnic, între orele 10 - 22, intrarea fiind liberă. Şi, ca o părere personală, ar fi păcat să rataţi această ocazie de a vedea cum talentul şi măiestria machetiştilor dau naştere unor adevărate bijuterii din lemn, plastic sau carton, pentru a căror realizare a fost nevoie de mii de ore de muncă. În încheiere vă prezentăm câteva exemple ale acestui sport care ar trebui numit, mai degrabă, artă, cu menţiunea că fotografiile au fost făcute la alte expoziţii şi concursuri de profil.
Pagina 80 din 81