N.S.S

N.S.S

Atât planta, cât şi fructele căpşunului sunt bogate în apă, săruri de potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier, sodiu, vitamine (C, B1, B2, E), acid salicilic, acid elagic, acid pantotenic, proteine, zaharuri (predomină levuloza, un tip de zahar ce face şi permite consumarea lor de către diabetici, precum şi fructoză, sorbitol şi xilitol). Am să vorbesc şi de anumite principii bioactive conţinute de căpşuni, cum ar fi: antocianinele (cianidine, pelargonidine) flavonoizi, acizi hidroxibenzoici, acizi hidroxicinamici, taninul şi revseratrol. Mai multe studii au confirmat că aceşti fitonutrienţi din conţinutul căpşunilor conlucrează într-un mod sinergic pentru a oferi organismului beneficii cardiovasculare. Printre efectele căpşunilor, demonstrate de cercetători în urma unor studii realizate pe o perioadă de cel puţin o lună, care au presupus consumul de 1-3 ceşti de căpşuni pe zi, se enumeră, de exemplu, efectul puternic antioxidant. Căpşunile reduc nivelul de colesterol din sânge, au efecte benefice pe circulaţia periferică, cerebrală, sunt antiinflamatoare.

Indicaţii terapeutice

Căpşunile sunt indicate în: inflamaţia cronică, stresul oxidativ, lipsa antioxidanţilor din organism – toate aceste sunt de cele mai multe ori factorii principali care stau la baza dezvoltării unui cancer. Căpşunile au o serie întreagă de proprităţi graţie cărora consumul de căpşuni poate să diminueze riscul apariţiei următoarelor tipuri de cancer: de sân, de colon, cervical şi esofagian. Printre fitonutrienţii conţinuţi de căpşuni s-a demonstrat că acidul elagic luptă cel mai eficient împotiva cancerului prin diminuarea activităţii enzimelor răspunzătoare de producerea inflamaţiei. Cu alte cuvinte, proprietatea antiinflamatoare a căpşunilor duce la o reducere a riscului apariţiei cancerului, pentru că la baza apariţiei cancerului, de regulă, stă procesul inflamator.
Consumul de căpşuni este recomandat şi în caz de: reumatism, afecţiuni renale, gută, astenie, anemie, parazitoze intestinale, hipertensiune arterială, hemoroizi, hemoragii uterine, nefrite, seboree, ulcer gastric, tulburări hepatobiliare. Căpşunile sunt foarte bune în tratarea eczemelor, combaterea insomniilor, obezitate, acnee. Se recomandă 2-3 zile pe săptămână în care, pe lângă o dietă uşoară (fără grăsimi şi carne), se pot consuma 3 porţii de 150 de grame de căpşuni dimineaţă, la prânz şi seara.
Căpşunile trebuie mâncate ca o masă, separat, nu combinate cu proteine şi făinoase.

În ce situaţii este contraindicat consumul de căpşuni

Căpşunile conţin substanţe alergene şi, mai mult decât atât, acei sâmburei micuţi din căpşuni pot fi un factor alergen puternic. Persoanele care suferă de alergii sau urticarie, mai ales copiii mici, trebuie să consulte specialistul înainte de a mânca în scop curativ căpşuni. O persoană care se ştie că prezintă un fond alergic, dar care doreşte să ţină o cură cu căpşuni, trebuie să întrebe un medic specialist dacă poate să facă acest lucru.
Persoanele cu diabet pot consuma căpşuni, acestea având indicele glicemic relativ scăzut. Diabeticii pot consuma cel mult 300 grame pe zi la gustări şi, bineînţeles, în limitele impuse de dietă. Fiecare persoană cu diabet are o dietă anume, un anumit număr de carbohidraţi pe care trebuie să-l consume zilnic.

Dacă există un loc pe Pământ care să pară extraterestru, ar putea fi vorba despre deşertul Danakil. Această enormă întindere de pământ situată în Cornul Africii, în depresiunea Afar, este cunoscută pentru căldura sa extremă, cu temperaturi ce depăşesc 40 de grade în timpul zilei, precum şi pentru culoarea conferită de sare şi sulf, care o fac să pară de pe altă planetă, relatează cotidianul spaniol ABC.
Regiunea, situată la circa 60 de metri sub nivelul mării, este cunoscută şi pentru prezenţa unor vulcani ca Erta Ale sau Dabbahu. Primul dintre aceştia, Erta Ale, este un adevărat spectacol de care localnicii nu se apropie din cauza credinţei că în acel loc sălăşluiesc spirite rele care se plimbă călare. În crater se află un lac de lavă care ocazional se revarsă spre partea meridională. La rândul său, Dabbahu a intrat în erupţie în 2005, creând o mare spărtură, cunoscută drept "fisura Dabbahu".
Ceea ce marchează peisajul deşertului Danakil este vulcanul Dallol, crater situat la 45 de metri sub nivelul mării şi ai cărui curenţi ascendenţi creează uimitoare izvoare de sulf şi sare.
Turiştii care se încumetă să meargă în această zonă neospitalieră - care deţine recordul privind cea mai înaltă medie de temperatură dintr-o zonă locuită de pe Terra - descoperă un peisaj impresionant, unde nisipul deşertului este înlocuit de fântânile de sulf şi minerale care conferă terenului tonuri gălbui, verzui sau alburii.
În această vastă zonă etiopiană, pe care National Geographic a numit-o „cel mai crud loc”, locuieşte poporul Afar, nomad, cunoscut pentru capacitatea sa de a suporta căldura intensă şi care s-a dedicat comerţului cu sare, ca formă de viaţă.
Tot în aceste locuri a fost descoperit㠄Lucy”, celebra fosilă de femelă adultă de australopitec, cu o vechime de circa 3,2 milioane de ani.

Primăria municipiului Galaţi continuă să monitorizeze programul de transport public, după ce acest serviciu a fost delegat exclusiv societăţii Transurb, pe data de 9 mai 2016.
După aproape trei săptămâni de când transportul public de călători se efectuează doar cu autobuzele, troleibuzele şi tramvaiele societăţii locale, se menţine tendinţa de creştere a încasărilor zilnice, care oscilează în 80.000 şi 100.000 lei, ceea ce înseamnă o multiplicare de 4 – 5 ori a încasărilor faţă de perioada dinainte de 9 mai 2016.
Ca urmare a monitorizării făcute de Primărie, dar şi a sugestiilor şi sesizărilor venite de la călători, s-au stabilit următoarele măsuri pentru îmbunătăţirea calităţii serviciului de transport public:
- înfiinţarea a două noi staţii (staţii perechi) pe traseul 24, strada Lemnari;
- înfiinţarea a două noi staţii (staţii perechi) pe traseele 12, 17 şi 35, pe strada Traian, aferent străzii Dumbrava Roşie;
- inscripţionarea tuturor mijloacelor de transport în comun cu indicativul de traseu în faţă, spate şi lateral;
- afişarea timpilor de sosire în staţii pentru traseele care circulă pe străzile Regiment 11 Siret şi Oltului, măsură ce se va extinde, etapizat, în toate staţiile;
- întocmirea şi amplasarea în staţii a unor hărţi cu traseele care trec prin zonă;
- reconfigurarea graficelor de plecare din staţii pentru unele trasee, în concordanţă cu cerinţele fluxului de călători.
Primăria municipiului Galaţi va informa populaţia, în continuare, cu privire la eventualele modificări apărute în programul de transport public, precum şi la eventualele noi măsuri ce se vor impune pentru îmbunătăţirea calităţii serviciilor de transport.

Ultima şedinţă a actualului Consiliu Local s-a terminat aproape înainte de a începe, pentru că mai bine de jumătate dintre aleşii locali n-au catadicsit să-şi facă apariţia la lucrări. Primarul Marius Stan s-a arătat supărat pe consilieri, afirmând că din cauza celor absenţi, multe proiecte de pe ordinea de zi nu au putut fi discutate şi votate.
„Sunt indignat şi mâhnit, totodată, de atitudinea consilierilor locali, care nu au făcut act de prezenţă astăzi, la şedinţa de plen. Din cauza celor care au lipsit, nu a fost cvorum şi şedinţa nu s-a ţinut. În consecinţă, proiecte foarte importante de pe ordinea de zi nu au putut fi aprobate.
Este vorba despre rectificarea bugetară, care asigura bani pentru bursele elevilor merituoşi, bani pentru funcţionarea spitalelor şi bani pentru sport.
Este vorba despre proiectul privind implementarea sistemului de taxare automată în mijloacele de transport în comun, un proiect vital pentru modernizarea transportului public, pentru care avem finanţare de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD).
Este vorba, de asemenea, despre proiectul privind suprataxarea celor care lasă clădirile în paragină, un alt proiect extrem de important pentru schimbarea la faţă a oraşului. Şi multe alte proiecte (câteva zeci), care vizau activitatea curentă a unor întreprinzători privaţi.
Nu pot să nu dau numele celor care nu au venit astăzi la şedinţă, amânând sine die decizii foarte importante pentru şcoli şi spitale, pentru dezvoltarea şi înfrumuseţarea Galaţiului.
Ei sunt cei care pun interesele personale mai presus de cele ale dumneavoastră, ale gălăţenilor:
1. Hristache Bogatu (PSD)
2. Mihai Bucatanschi (PNL)
3. Gheorghe Bugeag (ALDE)
4. Desilia Cocu (PSD)
5. Sorin Cristian Enache (PSD)
6. Eugen Găvan (ALDE)
7. Alin Mihai (independent)
8. Carmina Muşat (PSD)
9. Gina Paladi (ALDE)
10. Gheorghe Potîrniche (PSD)
11. Viorel Vali Sandu (ALDE)
12. Viorel Trif (PNL)
13. Costel Văsoi (ALDE)
Din cauza acestor consilieri locali, şcolile şi spitalele mai au de aşteptat până vor primi banii necesari pentru bursele copiilor care învaţă bine şi pentru funcţionare, sportul mai are de aşteptat, deşi performează, iar Galaţiul mai are de aşteptat până va beneficia de un transport modern.
Aceşti consilieri locali aveau obligaţia să vină la şedinţa de plen. Pentru acest lucru i-aţi votat, ca să vă reprezinte interesele în Consiliul Local.
M-am aşteptat ca, exact de la această şedinţă, să nu lipsească niciun consilier, pentru că este ultima şedinţă de plen din această legislatură, pentru că ar fi trebuit să demonstreze până în ultimul moment că sunt preocupaţi de interesele dumneavoastră şi pentru că, omeneşte şi colegial, ar fi trebuit să fie o şedinţă festivă, de bilanţ, când toate cele bune ar fi trebuit să se adune, iar cele rele să se spele”, a declarat Marius Stan.

În 1408, în China, era finalizată o enciclopedie care conţinea aproape 1 milion de pagini. Cunoscută sub numele de „Enciclopedia Yongle”, aceasta fusese redactată la cererea împăratului Yongle din dinastia Ming, fiind nu doar cea mai mare lucrare de acest gen din istorie, dar şi printre primele. A deţinut recordul pentru cea mai mare enciclopedie generalistă din istorie până la 9 septembrie 2007, când a fost depăşită de Wikipedia, care conţinea în acel moment în jur de 2 milioane de articole.
Pe cât de impresionant pare astăzi proiectul Wikipedia, este totuşi uimitor efortul de la începutul secolului XV. Enciclopedia Yongle era scrisă de mână şi conţinea 1 milion de pagini de simboluri chinezeşti atent caligrafiate (în jur de 370 de milioane de ideograme, 22.937 de capitole în 11.095 de volume). Aceasta cuprindea de asemenea şi câteva mii de ilustraţii realizate manual. În forma finală, se estimează că lucrarea ar fi cântărit 40 de tone şi măsura 40.000 de metri cubi. La redactarea ei au participat în jur de 2.000 de învăţaţi, care au muncit 17 luni. Adunarea informaţiei durase cinci ani, între 1403-1408.
Enciclopedia fusese o viziune a împăratului Yongle care a dorit o singură operă care să cuprindă cât mai mult din cunoaşterea chineză. Acoperea domenii precum artă, astronomie, geologie, istorie, literatură, medicină, ştiinţă, religie, inginerie, agricultură, filosofie, etc. Din cauza dimensiunii masive, lucrarea a fost reprodusă în doar două exemplare. O copie a fost realizată în 1557, sub oblăduirea împăratului Jiajing, şi celălaltă, la scurt timp după prima, pentru că un incendiu din Oraşul Interzis aproape distrusese exemplarele existente.
Astăzi, doar 400 de volume din cele 11.095 scrise iniţial se mai păstrează. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu originalul şi încă se speră că va fi găsit. Bănuiala este că acesta a fost îngropat odată cu împăratul Jiajing, dar locaţia mormântului nu este cunoscută. Cu siguranţă, ar fi una dintre cele mai mari descoperiri arheologice din istorie. Găsirea enciclopediei ar echivala cu recuperarea „Istoriei complete a lumii”, lucrarea monumentală scrisă în anul 290 î.Hr, care a dispărut în urma distrugerii Bibliotecii din Alexandria.
Exemplarele rămase din Enciclopedia Yongle s-au descompletat de-a lungul timpului şi majoritatea volumelor au fost distruse în 1900 de un incendiu produs în timpul „Revoltei boxerilor”. Cea mai mare colecţie de volume păstrate, în număr de 221, se află în Biblioteca Naţională a Chinei. Alte 41 sunt găzduite de Biblioteca Congresului SUA şi 51 de volume se află în Marea Britanie.
Cea de treia enciclopedie ca mărime din istorie, scrisă înaintea celei chineze, era Enciclopedia Franceză. Primul volum a fost alcătuit de un călugăr dominican, Vincent Beauvais, în secolul al XIII-lea, însă forma consacrată, „Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers” (Enciclopedia, sau dicţionarul sistematic al ştiinţelor, artelor şi meseriilor), care iniţial cuprindea 35 de volume, 71.818 articole şi 3.129 de ilustraţii, a apărut abia în 1751 (primul volum). În timp, a ajuns la 166 de volume, la care au contribuit nume celebre ca Voltaire, Rousseau sau Montesquieu. Cel mai mare aport a fost al lui Louis de Jaucourt, care a scris peste 17.000 de articole între 1759-1765, cu o frecvenţă de circa opt pe zi. Ca termen de comparaţie, Enciclopedia Yongle este de 12 ori mai mare decât Enciclopedia Franceză.
A doua enciplodeie ca vechime este „Muqaddima”, scrisă de Ibn Khaldun, un erudit Afria de nord, lucrarea sa apărând în 1377.
O altă enciclopedie monumentală, tipărită, este enciclopedia spaniolă „Universal Ilustrada Europeo-Americana”, care are 105.000 pagini.
Dacă toate aceste lucrări sunt impresionante, ar trebui să ne gândim şi la faptul că hitiţii, civilizaţie dispărută care încă ascunde numeroase mistere, au lăsat posterităţii 15.000 de tăbliţe de lut, primul suport pentru scriere din istoria omenirii...

În urmă cu peste 3000 de ani, una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii din estul Mediteranei îşi cunoştea sfârşitul. Războiul Troian a fost doar unul dintre evenimentele petrecute în perioada denumită de unii arheologi ca fiind „Războiul Mondial Zero”. În urma acestuia, o populaţie misterioasă cunoscută sub numele de „popoarele mării” dispare definitiv din istorie.
Conform teoriei emise de specialiştii grupului Luwian Studies, micile regate luwiene (populaţie indo-europeană contemporană cu hittiţii) din Anatolia s-au aliat împotriva vecinilor lor hittiţi, atacându-i, în jurul anului 1100 î.Hr. Textele egiptene descriu mai târziu raiduri organizate de „popoarele mării” în zona Ciprului şi a Siriei. Cercetătorii susţin că aceste populaţii misterioase sunt de fapt cele vorbitoare de limbă luwiană. Atacatorii au asediat atunci Hattusa, capitala Imperiului Hittit, incendiind templele şi palatele din oraş. Mai mult decât atât, au alungat de la putere clasa conducătoare, punând, astfel, capăt istoriei unui stat vechi de câteva secole. Cu această ocazie, luwienii şi-au extins teritoriul, preluând controlul asupra unei zone care se întinde din nordul Greciei de astăzi şi până în Liban.
La scurt timp după aceea, regii micenieni s-au aliat împotriva luwienilor, ordonând construirea unei flote, care avea să distrugă oraşele-port din Asia Mică. După ce reuşesc să distrugă toate încercările de rezistenţă ale luwienilor, grecii ajung în faţa cetăţii Troia. Aici are loc celebrul „Război Troian”, în urma căruia aşa-numitele „popoare ale mării”, împreună cu aliaţii lor, sunt nimiciţi.
Specialiştii Luwian Studies susţin că acest scenariu ar putea explica sfârşitul brusc al Epocii Bronzului, însă nu toţi arheologii sunt de acord cu faptul că civilizaţia luwiană a dispărut pur şi simplu din istorie. Motivul pe care experţii îl invocă este cel al caracterului poetic al mărturiilor legate de desfăşurarea Războiului Troian, printre care cele mai cunoscute sunt „Iliada” şi „Odiseea” lui Homer.
„Arheologii vor trebui să descopere mărturii similare, în arta monumentală şi arhitectura din exteriorul Anatoliei de Vest şi, eventual, texte din zona în care s-au purtat luptele”, a declarat cercetătorul Cristoph Bachhuber (Universitatea din Oxford) pentru publicaţia New Scientist.
Deşi aceste teorii referitoare la existenţa popoarelor mării sunt încă întâmpinate cu nesiguranţă, specialiştii Luwian Studies sunt de părere că ele ar putea fi văzute, totuşi, drept subiecte ale unor dezbateri ulteriorare.

Purtarea cravatei îşi are rădăcinile în istoria militară şi cea mai veche dovadă a unui astfel de accesoriu datează din vremea împăratului chinez Qin Shih Huang, acum aproape 1.000 de ani. Soldaţii de teracotă descoperiţi în Xian, în 1974, fuseseră îngropaţi alături de suveran în anul 210 î.Hr şi fiecare statuie avea la gât o bucată de stofă care se presupune că era un însemn al onoarei, întrucât nu există alte dovezi privind purtarea ei de către oamenii din popor.
Un articol vestimentar similar apare reprezentat pe Columna lui Traian din Roma. Împăratul Traian a condus Imperiul Roman între anii 98 şi 117 şi a fost considerat un geniu militar care a făcut posibilă cea mai mare expansiune romană. Cucerirea Daciei este celebrată pe această columnă şi miile de soldaţi care apar aici poartă la gât diferite tipuri de accesorii. Ele nu apar consemnate la alţi soldaţi romani, ceea ce a condus la concluzia că erau purtate doar de luptătorii excepţionali, ca semn al distincţiei şi onoarei militare.
În Evul Mediu, un alt exemplu de cravată era purtat tot în domeniul militar. La începutul anilor 1630, în timpul Războiului de 30 de ani, mai mulţi mercenari croaţi au fost aduşi în faţa regelui Ludovic al XIII-lea. Aceştia purtau la gât nişte eşarfe colorate ca parte a uniformei militare, care i-au atras pe francezi, obişnuiţi să poarte doar gulere înalte, apretate. Dincolo de aspectul decorativ, eşarfele erau mai practice decât gulerele incomode şi protejau cămăşile şi nasturii. Până la venirea la tron a Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, accesoriul devenise deja o modă în Franţa. Soldaţii, curtenii şi chiar oamenii de rând începuseră să poarte eşarfele în diferite culori şi materiale. Se crede chiar că termenul francez „cravat” este o adaptare a cuvântului „croat”, pentru că stilul fusese adoptat de la croaţi.
Lavaliera este considerată adevăratul predecesor al cravatei înguste moderne, căreia i-au mai trebuit totuşi câteva sute de ani până să apară în modă.
Lavaliera a pătruns  în moda englezească în 1660, odată cu revenirea la tron a regelui Carol al II-lea al Angliei, nepot al regelui Ludovic al XIII-lea, aflat până atunci în exil în Europa. Alţi aristocraţi care îl însoţiseră au adus cu ei lavaliera şi în scurt timp, accesoriul a ajuns să fie purtat în toate coloniile englezeşti. Era o podoabă extrem de preţuită, care era purtată în înalta societate într-o mulţime de culori şi stiluri: din franjuri, din dantelă, din mătase, cu broderie, etc.
Această modă s-a menţinut şi în secolul XVIII, când a fost adoptată şi de alte clase sociale. Spre sfârşitul secolului, purtarea unei cravate negre era cea mai populară. În 1815, împăratul Napoleon Bonaparte, care de obicei se îmbrăca în negru, a purtat o cravată albă în timpul bătăliei de la Waterloo pentru a-l onora pe Ducele de Wellington, care considera că albul poartă noroc.
Moda a continuat să se schimbe, aducând inovaţii în executarea nodului, iar accesoriul a devenit chiar obiect de satiră, din cauza interesului deosebit de care se bucura. Au apărut chiar şi manuale care învăţau bărbaţii cum să lege cravata în peste 30 de feluri.
Revoluţia industrială a fost catalizatorul transformării cravatei în ceea ce ştim că este astăzi. Era căutat un stil mai simplu şi mai practic, mai ales în rândul muncitorilor, iar nodul clasic, care se foloseşte şi în zilele noastre, a apărut în această perioadă de la începutul secolului XIX.
Tot atunci a apărut şi ideea purtării cravatei pentru a demonstra afilierea la un club sau o organizaţie. În 1880, Universitatea Oxford a fost prima care a adoptat cravata şcolară, după ce un membru al clubului de yachting şi-a scos panglicile de la pălăria de pai şi şi le-a legat la gât.
Cravata tip ascot sau lavaliera fără nod, cu insignă, a apărut în anii 1880 şi a fost inspirată de regele Eduard al VII-lea al Marii Britanii, care purta un asemenea accesoriu la cursele celebre de cai, The Royal Ascot. Tendinţa a fost adoptată mai apoi pentru ţinutele formale de zi.
În anii 1920, a intervenit o schimbare drastică în designul cravatei, introdus de newyorkez-ul Jesse Langsdorf. Creatorul de modă american a adus în prim plan forma îngustă taiată în V la vârf, extrem de elegantă, simbol al rafinamentului şi bunului gust. De atunci, de-a lungul anilor, lăţimea cravatei a variat, la fel şi lungimea ei. Culorile şi imprimeurile sunt nenumărate, dar stilul lui Langsdorf a rămas aproape neschimbat.
În ultimii ani, se remarcă apariţia unui stil ceva mai urban, cravatele colorate şi tematice, care pot fi purtate şi într-un mediu mai puţin formal, accesoriu ce conferă vestimentaţiei o notă de amuzament şi bună-dispoziţie.

Toscana (Italia)
Toscana este o regiune în centrul Italiei, care se învecinează la sud cu Lazio, la este cu Umbria, la norc cu Emilia-Romagna şi Liguria, şi la vest cu Marea Tireniană. A fost privită de multe ori ca una dintre cele mai frumoase zone ale Italiei. Toscana a fost probabil regiunea în care Renaşterea italiană a produs cele mai bune rezultate. Patrimoniul artistic al regiunii include arhitectură, pictură şi sculptură, adunate în numeroase muzee faimoase cum ar fi Uffizi din Florenţa.Toscana este de asemenea cunoscută pentru vinurile sale (cele mai faimoase fiind Chianti, Morellino di Scansano şi Brunello di Montalcino) şi pentru cele 120 de regiuni protejate (rezervaţii naţionale).

Sfânta Capelă (Paris)
Sfânta Capelă sau La Sainte-Chapelle a fost construită pe Île de la Cité, la Paris, la cererea Sfântului Ludovic, pentru a adăposti Cununa de Spini, un fragment al Sfintei Cruci, precum şi alte diverse relicve ale Patimilor pe care le achiziţionase. Capela Sfântă de la Paris este una dintre cele mai renumite capele şi, împreună cu la Conciergerie, fac parte dintre vechile vestigii ale Palatului regal din Île de la Cité, care se întindea pe locul unde se află, în prezent, Palatul Justiţiei din Paris.

Marele Zid Chinezesc (China)
Marele Zid Chinezesc este o construcţie strategică care a fost realizată cu scopul apărării graniţei imperiului chinez de atacurile popoarelor nomade din nordul Chinei. Marele Zid Chinezesc măsoară 21.196,18 de kilometri lungime şi este considerat astăzi drept „cel mai lung zid de pe Terra”.

Colosseumul (Roma)
Colosseumul din Roma este unul dintre monumentele turistice cele mai vizitate de turişti din întreaga lume. Este, probabil, cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului Roman. Cunoscut iniţial sub numele de Amfiteatrul Flavian, Colosseumul era cea mai mare construcţie a vremurilor sale, iar, astăzi, este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi vizitat.

Pădurea de bambus (Japonia)
Sagano, pădurea de bambus din Kyoto, Japonia, este una dintre cele mai frumoase păduri existente în Asia de Sud-Est. Aici, bambusul este ca o barieră, care protejează împotriva forţelor malefice, înconjurând mai multe temple. Popularitatea locului se explică printr-un efect calmant neobişnuit pe care îl are bambusul. Acest tip de copaci, în combinaţie cu adierea vântului, formează un efect asemănător sunetelor muzicale, care produce un sentiment de relaxare şi de pace.

Marele Canal (Veneţia)
Marele Canal sau Canal Grande din Veneţia este o cale navigabilă veche ce străbate oraşul italian în forma unui S mare, de la Bazinul San Marco până la Gara Santa Lucia. Marele Canal are o lungime de 3.800 de metri, o lăţime ce fluctueaz? de la 30 până la 90 metri şi o adâncime de 5 metri în cea mai mare parte a canalului. Transportul public este efectuat cu „nave de pasageri” (italiană: vaporetti), taxiuri navale private, însă foarte mulţi turişti preferă să exploreze canalul cu gondolele.

Provenţa (Franţa)
Provenţa (în franceză Provence) este o regiune din sud-estul Franţei, situată între Marea Mediterană, Valea Ronului şi Italia. Aceasta este renumită pentru agricultura sa, de tip mediteranean, unde cultivarea fructelor şi legumelor are o pondere deosebită, cele mai cunoscute fiind cireşele, piersicile, caisele, migdalele şi pepenii galbeni provensali de Cavaillon. Iar în zonele mai înalte ale regiunii sunt câmpurile cu lavandă, importante pentru industria parfumurilor, industrie ce îşi are centrul în oraşul Grasse, lângă Nisa, pe Coasta de Azur.

Podul Carol (Praga)
Este unul dintre cele mai populare obiective turistice din capitala Cehiei, alături de Ceasul astronomic, Castelul Praga, Biserica Sfânta Maria din Tyn. Podul Carol a fost construit în timpul regelui ceh Carol al IV-lea pe ruinele unui alt pod peste râul Vltava, dar şi peste nişte canale ale acestui râu. Podul are 516 metri lungime şi 9,5 metri lăţime şi se sprijină pe 16 piloni. De asemenea, el este străjuit de două turnuri foarte frumoase denumite după numele cartierului cu care fiecare face legătura: Turnul Mala Strana (situat la capătul dinspre Oraşul Nou din Praga) şi Turnul Stare Mesto (situat la capătul dinspre Oraşul Vechi din Praga).

Luminile Nordului (Islanda)
Luminile Nordului sau Aurora Boreală sunt principala atracţie a turiştilor în Islanda. Cei mai mulţi dintre turişti îşi plănuiesc vizita cu mult timp  înainte pentru a asista la spectacolul luminilor Nordului. Aurora Boreală reprezintă un fenomen romantic, ciudat şi absolut incomparabil. Luminile sunt un fenomen natural ce variază ca formă, umbră şi culoare, de aceea nu contează de câte ori l-aţi văzut, fiindcă de fiecare dată va fi altfel.

Turnul Eiffel (Paris)
Turnul Eiffel din Paris este o construcţie faimoasă pe schelet de oţel ce măsoară 324 de metri înălţime. Acesta a devenit simbolul Franţei cel mai renumit la nivel mondial. A fost conceput de câţiva angajaţi ai companiei Eiffel&Co. Liderul acesteia, Gustave Eiffel, iniţial reticent cu privire la proiect, a devenit, ulterior, un mare susţinător al său şi a cumpărat brevetul. Turnul, care poartă numele său, este una dintre principalele destinaţii turistice ale Parisului şi ale lumii, cu peste 5,5 milioane de vizitatori anual.

Pamukkale (Turcia)
Pamukkale este cu siguranţă unul dintre locurile cele mai frumoase din lume, deşi foarte puţini ştiu despre ce este vorba. Situat în Turcia, în regiunea Denizli, Pamukkale este locul de pot fi admirate mai multe bazine naturale de apă termală. Apa termală de la Pamukkale este foarte bogată în carbonat de calciu. Odată ce apa termală iese la suprafaţă, carbonatul de calciu devine tot mai solid şi formează, astfel, celebrele terase albe.

Drumul Atlanticului (Norvegia)
Drumul Atlanticului din Norvegia este unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume.  Acesta se întinde pe coasta vestică a Norvegiei pe o distanţă de 5,1 km şi continuă pe drumul naţional 64 al aceleaşi ţări, realizând legătura între oraşele Kristiansund şi Molde. Construcţia acestei şosele a început în luna august 1983 şi a durat şase ani. De-a lungul său, această construcţie magistrală traversează şi câteva mici insule, de unde poţi surprinde imagini senzaţionale.

Piaţa Roşie (Moscova)
Piaţa Roşie este cea mai cunoscută piaţă din Moscova. Aceasta separă Kremlinul, fosta reşedinţă imperială, în prezent sediul preşedinţiei ruse, de zona comercială Kitay-Gorod. Este locul din care pornesc, în toate direcţiile, marile străzi ale Moscovei şi drumuri ale Rusiei, fiind de aceea considerată inima Moscovei şi a Rusiei.

Parthenonul (Grecia)
Parthenonul din Grecia este un templu dedicat zeiţei Athena Parthenos, ridicat pe Acropola Atenei, o capodoperă a arhitecturii greceşti. Partenonul a fost construit din iniţiativa lui Pericle, între anii 447 î.Hr. şi 432 î.Hr. şi este opera lui Fidias, ajutat de arhitecţii Ictinos şi Callicrate şi de sculptorii Agoracritos şi Alcamene. Construcţia a fost realizată în stil doric, fiind alcătuită dintr-o „cella”, în care era păstrată statuia zeiţei Atena, din „pronaos” şi „opistodom”, întregul edificiu fiind înconjurat de coloane. Parthenonul este cea mai importantă construcţie care a supravietuit din Grecia antică.

Matterhorn (Elveţia)
Matterhorn, situat lângă Zermatt, la graniţa dintre Italia şi Elveţia în Alpii Pennini, este unul dintre cei mai vestiţi şi mai deosebiţi munţi din lume. Are forma unei piramide abrupte şi înclinate, al cărui perete estic este aproape vertical şi care se ridică la o altitudine de aproape 1000 de metri deasupra gheţarilor. Popularitatea vârfului Matterhorn se datorează în mare măsură faptului că o perioadă îndelungată acesta a fost considerat imposibil de cucerit.

Instituţia sclaviei are o istorie lungă şi întunecată, confundându-se cu începuturile civilizaţiei umane. Dacă în majoritatea epocilor sclavii au fost oameni aflaţi la cel mai jos nivel al societăţii, umiliţi şi exploataţi, a existat în istorie şi o excepţie: sclavi care beneficiau de privilegii şi de putere, devenind mai bogaţi decât majoritatea membrilor societăţii. Cum a putut apărea o situaţie atât de bizară?
În secolul 14, un lider otoman, sultanul Orhan, a profitat de o breşă existentă în legea musulmană numită ghanimat. Legea permitea sultanului să reţină o cincime din prada de război pe care soldaţii săi o aduceau după bătălii. Prada se referea de obicei la bunuri materiale, dar sultanul a considerat că prizonierii fac şi ei parte din ea. Astfel, a creat un corp de elită al armatei cu soldaţi proveniţi din rândul acestor sclavi, care mai târziu au devenit cunoscuţi ca ieniceri (în turcă, Yeni-Ceri înseamnă Oaste Nouă).
La momentul la care sultanul Murad I a preluat puterea de la tatăl său Orhan, imperiul avea nevoie de şi mai multe trupe. Aşa ca Murad I a pus la cale un plan diabolic de a face rost de noi soldaţi-sclavi, fideli sultanului. Copii creştini din teritoriile cucerite de otomani erau luaţi (după o selecţie riguroasă) şi pregătiţi pentru a deveni ieniceri. Se apela la început la copiii bulgari, greci, armeni iar mai târziu în fruntea lor vor trece albanezii, sârbii, bosniacii şi gruzinii.  Pe măsură ce Imperiul Otoman îşi lărgea graniţele, şi copiii români, polonezi, ucraineni şi chiar ruşi vor face parte din trupele de ieniceri. Erau convertiţi la islam şi supuşi unor antrenamente militare riguroase. Sistemul prin care erau răpiţi aceşti copii se numea devşirme (în trad. transmutaţie) şi a fost practicat timp de mai bine de trei sute de ani în Imperiul Otoman.
La un moment dat, s-a ajuns chiar la situaţia în care părinţii îşi aduceau benevol copiii pentru a fi recrutaţi. Vom vedea de ce.
Sultanii selectau doar copii care îndeplineau nişte criterii stricte. Din toate teritoriile creştine din Europa de Sud-Est erau aleşi periodic băieţi între 8 şi 18 ani. Trebuiau să aibă calităţi fizice deosebite, să fie puternici, dar şi chipeşi. Nu erau acceptaţi orfanii sau copiii fără alţi fraţi şi nici cei care vorbeau turceşte sau erau musulmani. Atitudinea copilului era de asemenea importantă: trebuia să fie umil şi supus. După ce se făcea această selecţie, băieţii erau trimişi la Istanbul pentru a fi antrenaţi.
De obicei, pregătirea dura între 3 şi 7 ani. Odată ajunşi acolo erau circumcişi şi convertiţi la islam. Învăţau limba turcă şi, în funcţie de rezultatele lor, urmau mai multe căi. Cei care excelau erau trimişi să facă parte din garda sultanului. Aceştia primeau o educaţie de lungă durată, li se preda matematică, teologie, drept şi strategie militară. Cei cu rezultate mai slabe erau asimilaţi în societatea musulmană, fiind trimişi la munca câmpului sau ca funcţionari în diferite instituţii oficiale. Indiferent de poziţia pe care ajungeau, toţi erau sclavii sultanului şi puteau fi recrutaţi oricând , în caz de nevoie.
În general, aceşti soldaţi-sclavi aveau un cod de conduită foarte strict, în care erau importante manierele şi ascultarea ordinelor, orice abatere fiind aspru pedepsită. În plus, erau obligaţi la o viaţă celibatară, neavând voie să se căsătorească (abia în secolul 16 li s-a permis, unora, acest lucru).
Numărul total al copiilor creştini răpiţi astfel nu este cunoscut cu precizie, dar se estimează că a fost vorba de câteva sute de mii în 300 de ani. Alte estimări spun că numărul s-ar fi ridicat chiar la 5 milioane.
În ciuda faptului că aveau statut de sclavi, băieţii ajunşi ieniceri se bucurau de o viaţă îndestulată şi beneficiau de educaţie aleasă. Cu toate acestea, musulmanii radicali criticau sistemul devşirme, spunând că un conducător nu avea voie să-şi transforme supuşii în sclavi. Susţinătorii sistemului argumentau că este vorba despre descendenţi ai unor popoare cucerite care puteau deveni sclavi sau că sultanul salva de fapt sufletele lor convertindu-i la islam.
Practica răpirii unor copii din familiile lor este văzută astăzi ca o încălcare revoltătoare a drepturilor omului. Iar faptul că existau unii părinţi care-i duceau de bună voie să devină sclavi depăşeşte orice putere de înţelegere. Dar ideea de sclav în acea armată a Imperiului Otoman nu este chiar ce ne imaginăm.
Ienicerii erau numiţi „kul”, un termen care în limba turcă înseamnă sclav, dar înţeles cu sensul de servitor sau chiar ofiţer. Pentru a ilustra statutul lor de trupe de elită, ienicerii purtau uniforme impunătoare şi bogat decorate, turbane spectaculoase cu pene. Sultanul înmâna personal fiecărui ienicer o pelerină brodată şi fiecare regiment avea o culoare proprie.
O carieră în corpul de ieniceri oferea în primul rând oportunitatea unei educaţii de elită, care mai târziu aducea şi posibilitatea înaintării în grad şi a ocupării unor poziţii importante, foarte bine plătite. Unii ieniceri ajungeau să fie asistenţi personali ai sultanului iar după mai mulţi ani petrecuţi la palat preluau diverse funcţii administrative, cum ar fi cele de guvernatori ai unor provincii. Mehmed Paşa Sokollu este un ienicer celebru care a ajuns să ocupe poziţia de Mare Vizir.
Unii părinţi sărăci considerau astfel că sacrificiul pe care-l făceau le putea asigura copiilor lor o viaţă infinit mai bună decât cea pe care o aveau. Pentru a se asigura că sunt acceptaţi, unii creştini încercau chiar să ofere mită administraţiei otomane. Sistemul devşirme a luat sfârşit în secolul 17 tocmai din cauza numărului imens de cereri din partea celor care vroiau să devină sclavii sultanului. Chiar şi musulmanii, care până atunci nu erau selectaţi, se înghesuiau să-şi înscrie copiii. Nu mai era nevoie de folosirea forţei.
În ciuda avantajelor acestei poziţii, ienicerii s-au revoltat, nu de puţine ori. Ei doreau reforme cu privire la alegerea sultanilor. Au solicitat adesea măriri ale soldelor şi au participat la numeroase lovituri de palat, una dintre ele soldată chiar cu moartea sultanului Ibrahim. Corpul de elită al armatei otomane a fost desfiinţat mai târziu de sultanul Mohamed al II-lea, care a omorât cu tunurile aproape toţi ienicierii care se revoltaseră.
Se încheiau 400 de ani de istorie în care Europa Creştină s-a vazut pusă în faţa unui paradox implacabil şi crud: cei mai teribili soldaţi otomani pe care i-au infruntat oştile sale erau născuţi creştini.

„În această lume nimic nu este sigur, cu excepţia morţii şi a impozitelor” - aşa sună celebrul motto al lui Benjamin Franklin.
Mai jos găsiţi rezultatele a cinci cercetări biochimice, medicale, genetice, sociologice şi psihologice, unele de-a dreptul uimitoare, despre moarte şi procesele de după aceasta:
 
1. Descompunerea trupului  omenesc miroase (bolnăvicios) de dulce
 
Este greu de descris a ce miroase moartea, dar cei mai mulţi oameni sunt de părere că miroase urât. Mirosul de descompunere a coprului uman este, de fapt, foarte complex; el implică peste 400 de compuşi chimici volatili.
Un studiu recent a constatat că deşi mulţi compuşi chimici sunt comuni atât pentru animale, cât şi pentru oameni, ar putea exista cinci esteri (compuşi organici care reacţionează cu apa pentru a produce alcooli şi acizi) care sunt unici pentru om, dar sunt produşi şi de fructe atunci când sunt în proces de putrefacţie. Cei familiarizaţi cu mirosul de descompunere a corpului uman, cum ar fi specialiştii din medicină legală sau antreprenorii de pompe funebre, raportează adesea un miros „bolnăvicios de dulce” când au fost rugaţi să descrie cadavre.
 
2. Unghiile şi părul nu vor continua să crească
 
Este posibil să fi auzit că unghiile şi părul uman continuă să crească, cel puţin pentru un timp, după ce mori. Fals! Adevărul este că, de fapt, corpul uman se micşorează din cauza deshidratării, ceea ce face ca unghiile şi părul să arate mai lungi.
 
3. Lungimea telomerilor ne poate prezice durata de viaţă
 
Pentru o lungă perioadă de timp se credea că celulele noastre ar putea fi nemuritoare şi că, în condiţiile de mediu corecte, s-ar putea conserva pentru totdeauna. Dar, aşa cum a fost descoperit în 1961, celulele nu sunt nemuritoare, ele se mai pot divide de 50 - 70 de ori şi se opresc. Un deceniu mai târziu, o nouă ipoteză a fost lansată: telomerii, secvenţe de ADN de la capetele cromozomilor, se scurtează cu fiecare diviziune, iar atunci când acestea ajung a fi prea scurtă, diviziunea celulară se opreşte şi celulele mor.
De atunci, au existat păreri că lungimea telomerilor ar poate fi utilizată pentru a prezice durata de viaţă, şi nu doar la oameni. Cu toate acestea, nu toate activităţile de cercetare confirmă aceasta şi nu este încă clar dacă scurtarea telomerilor este cauza îmbătrânirii sau doar e un simptom.
 
4. Frica de moarte scade cu vârsta
 
Pare contra-intuitiv să crezi că frica de moarte scade pe măsură ce îmbătrânim, dar studiile realizate în Statele Unite ale Americii au demonstrat acest lucru. Un studiu a constatat că oamenii de 40 şi 50 de ani şi-au exprimat o frică de moarte mai mare decât persoanele de 60 şi 70 de ani.
Un alt studiu a constatat că oamenii ajunşi la vârsta de 60 de ani au raportat mai puţină frică de moarte decât persoaele cu vârsta cuprinsă între 35 şi 50 de ani, şi mai puţin chiar decât cei de 18 - 25 de ani. Un alt studiu a constatat că, după vârsta de 20 de ani, frica de deces a participanţilor a avut tendinţa să scadă, cu vârsta.
 
5. Gândurile despre moarte ne formează prejudecăţi
 
„Gândul despre propria moarte vine din interior. Notează ce crezi şi asta ţi se va întâmpla; dacă te consideri mort, vei muri fizic”. Acestea sunt instrucţiunile care au fost date miilor de oameni care au participat în mai mult de 200 de studii, în ultimii 25 de ani.
Rezultatele sugerează că gândurile despre moarte, în comparaţie cu gândurile despre lucruri mai banale sau chiar alte surse de anxietate, îi schimbă: pe oamenii rasişti îi fac mai toleranţi, mai aspri în ce priveşte prostituţia, mai puţin dispuşi să consume bunurile străine.
Gândul la moarte îi face pe oameni să-şi dorească să aibă mai mulţi copii şi să-şi numească copii cu propriul nume. Cu alte cuvinte, gândul la moartea ne face, pe noi oamenii, să ne dorim o nemurire simbolică. Există unele dovezi că, în faţa morţii, oamenii mai puţin credincioşi sunt mai dispuşi să creadă în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte.

Pagina 2 din 87