Joi, 30 August 2012 03:00

Sănătate fără suflet?

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Domeniul sănătăţii a avut mereu probleme. Nu vorbesc doar de perioada post-decembristă, ci şi de cea de dinainte. Îmi povestea de curând o prietenă că s-a dus cu soţul la urgenţă pentru că acuza probleme cu inima şi avea programare la medicul specialist abia peste câteva zile. A fost ţinut două ore la UPU înainte de a-l întreba cineva de sănătate. Acelaşi lucru l-a păţit o altă cunoştinţă, câteva zile mai târziu. Aşa mi-am adus aminte că şi eu am păţit acelaşi lucru cu vreo 30 de ani în urmă şi încă o dată acum vreo 26 de ani. În ambele cazuri de care vă vorbesc am renunţat în cele din urmă la consultul la „urgenţă”, preferând să sun o cunoştinţă de familie care era farmacist de meserie. Se întâmpla în era Ceauşescu, dar iată că se întâmplă şi în zilele noastre. Întotdeauna m-am ferit să generalizez, pentru că sunt conştientă de faptul că situaţia nu e generală, ci mai sunt şi excepţii. Din păcate, imaginea de ansamblu este aceea pe care mi-a descris-o ieri un prieten: cei de afară (de medici vorbesc) descriu spitalele româneşti ca pe nişte „măcelării” iar pe medicii noştri îi acuză că nu pun suflet în ceea ce fac. Repet: e opinia medicilor străini care se îngrijesc de pacienţi din România. Când prietenul meu îmi spunea aceste lucruri mi-am adus aminte de situaţia în care s-a aflat acum vreo şase ani o echipă de medici din Italia venită cu echipamente, materiale sanitare şi specialişti pentru a opera în Bucureşti 10 pacienţi ce necesitau intervenţii pe care ai noştri nu le puteau face. Au plecat din România fără să poată măcar să-şi descarce echipamentele, pentru că şeful clinicii (de stat!) a plecat în concediu şi a dat dispoziţii să nu se modifice programarea sălilor de operaţii. S-au dat telefoane peste telefoane, inclusiv la minister, dar nu s-a mai putut face nimic. Partea română nu-şi primise partea... Acum, când scriu aceste rânduri, îmi mai amintesc un caz. M-a sunat o cunoştinţă dintr-un judeţ vecin rugându-mă să încerc într-un fel să o ajut, pentru că fratele ei e bolnav de cancer iar medicii refuză să-l programeze pentru tratamentul prescris pentru că boala e prea avansată şi mai are doar şase luni de trăit iar ei au pacienţi cu şanse pe care nu-i pot programa. Am reuşit să găsesc un om cu suflet la Galaţi, omul şi-a făcut tratamentul şi trăieşte şi astăzi, deşi au trecut doi ani de atunci. Nu ştiu, poate sunt eu prea pornită pe sistem, poate că nu am dreptate să critic, dar... Astăzi se împlinesc doi ani de când a încetat din viaţă mama mea. S-a chinuit ani de zile cu o boală considerată fără şanse de tratament la noi în ţară. În aceşti ani de chin am cunoscut fel de fel de oameni din sistemul sanitar. Am avut noroc şi de oameni buni, dar şi de neoameni. Precizez că şi mama mea se număra printre cei 10 pacienţi care ar fi trebuit operaţi de medicii italieni. Ajunsese pe listă datorită unor medici cu inimă de aur, dar nu a fost operată pentru că alţi medici, haini la suflet, au decis să pună beţe în roate pentru că nu li s-a dat şi lor ceva. Aş putea să vă mai povestesc aici de cazul surorii mele, moartă acum un an şi jumătate, la doar 37 de ani, de o boală care, la fel, este fatală la noi în ţară, dar se tratează cu succes afară. Sistemul, deh... Dar şi oamenii... Vreo patru-cinci medici i-au pus un diagnostic, un altul a zis altceva. A fost operată în baza diagnosticului „turmei”, cu „blagosloveli” pentru „dizident”. Ulterior s-a dovedit că şi acel medic a avut dreptate iar operaţia a agravat afecţiunea diagnosticată de el. De plătit a plătit Gianina... cu viaţa. Contrar multora, eu nu aş căuta vinovaţi, ci soluţii. Din păcate, reforma - financiară şi umană - se împotmoleşte din cauza orgoliilor din sistem.

Lasă un comentariu