×

Avertizare

JUser: :_load: Imposibil de încărcat utilizatorul cu ID: 296
Vineri, 07 Martie 2014 00:00

Sufletul nostru are nevoie de colegi ca ai lui Dragoş Recomandat

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Fără îndoială că mulţi gălăţeni şi nu numai au observat amploarea campaniei pentru Dragoş Iftimie, elevul de la Liceul de Artă care are cancer şi a cărui singură speranţă e o operaţie în Germania, care costă 30.000 euro. Ceea ce m-a surprins într-un mod absolut plăcut este implicarea şi dăruirea nu numai a profesorilor şi rudelor băiatului, ci şi a colegilor săi, în special. M-a uimit faptul că elevii au reacţionat, s-au mobilizat imediat şi că au făcut tot ceea ce au ştiut ei să facă mai bine - totul ca prietenul lor să fie un copil sănătos. I-am admirat şi i-am lăudat că merită. S-a ajuns chiar la performanţa de a populariza cazul lui Dragoş şi în alte judeţe din ţară. Din câte se vede, campania a dat rezultate, întrucât elevul mai are nevoie de câteva mii de euro pentru a putea pleca în Germania. Acei copii au reuşit să sensibilizeze românii cerând ajutor pentru prietenul lor.
Ceea ce vreau să spun e faptul că tineretul nu este fără speranţă, egoist şi fără respect pentru lucrurile şi oamenii care-l înconjoară. Poate fi şi altruist şi e capabil să îşi ajute aproapele. Ei contribuie cu un ajutor oricât de mic ar fi şi se simt împăcaţi că au putut face ceva pentru colegul şi prietenul lor. Nu pot să nu mă întreb dacă acest lucru se aplică şi în cazul adulţilor, cei care nu sunt interesaţi decât de propriile probleme şi nu au timp să asculte povestea altcuiva că o au deja pe a lor. Cunoaşteţi astfel de persoane? Eu, da, din păcate. Aici trebuie să fiu sinceră şi să afirm că un elev nu are aceleaşi griji ca şi un adult, dar tocmai am menţionat mai sus că tinerii sunt consideraţi insensibili şi reprezintă viitorul sumbru al societăţii. Ca o paranteză, adaug că aceste epitete le-am auzit în autobuz. Admirând dăruirea elevilor în privinţa cazului lui Dragoş, m-am gândit că adulţii de azi au fost tinerii de ieri şi cu siguranţă că la vremea aceea ei se puteau implica uşor în astfel de proiecte. Ce s-a schimbat? Societatea e cea care ne construieşte an după an un scut invizibil şi nu ne mai permite să avem alte sentimente, cu excepţia celor de autoconsevare? Rămânem fără surse de sprijin şi prin urmare nu încercăm să fim, la rândul nostru, un ajutor pentru altcineva? La întrebările acestea sunt convinsă că sunt cel puţin tot atâtea răspunsuri, dar care nu vor schimba cu nimic oamenii de azi. Trebuie doar să sperăm că o să întâlnim cât mai mulţi colegi ca ai lui Dragoş pentru a ne înmuia, puţin câte puţin, sufletul.

Lasă un comentariu