România se zbate de 26 de ani să-şi găsească propria cale, într-o lume care e într-o permanentă schimbare şi care, pe lângă propriile frământări, ne mai furnizează şi alte bătăi de cap. Din păcate, calea aleasă de noi e şerpuitoare, înşelătoare, nesigură şi la capătul ei aproape că nu vedem luminiţa aia de care se tot vorbeşte. 

E o vorbă din popor care spune că nu inventăm noi acum roata, dar pe care am cam uitat-o. În momentul în care am spus NU comunismului, în '89, am zis că alegem democraţia. Am zis, dar am făcut totul total aiurea. Ne-am ales lideri care habar nu aveau ce e aia democraţie, pentru că trăiseră în comunism şi beneficiaseră de avantajele acestuia. Nici asta n-ar fi fost rău, dacă nu ar fi avut nişte tare la nivel de cunoaştere a realităţilor lumii şi nişte orgolii care i-au împiedicat să accepte ajutorul celor care „gustaseră” şi din beneficiile democraţiei. Aşa a ajuns România să orbecăie undeva între nostalgia comunismului şi tentaţia libertăţii aproape totale oferite de democraţie. Unii au profitat din plin de degringoladă, în timp ce alţii s-au mulţumit cu ce li s-a dat, fără ambiţii, doar cu un puternic „simţ civic”, dar şi acela alterat, care nu le permite decât să critice, uneori la modul grosolan, fără a oferi soluţii. 

E clar că România, scăpată de comunism foarte târziu, a plecat pe un alt drum având nişte avantaje, pe care însă la momentul respectiv nu le-a intuit sau le-a ignorat. E vorba de acele lucruri pe care încă le mai invocă nostalgicii comunismului: ţara nu avea datorii, ba chiar avea de primit; toţi românii aveau unde munci, ba chiar statul îi vâna pe cei fără loc de muncă; statul facilita obţinerea unei case pentru noile familii; în şcoli exista o disciplină care înăbuşea tentaţiile de bravadă şi lipsă de respect; tineri erau învăţaţi cu munca, prin practica la câmp sau în fabrici, făcută la modul serios. Cam astea ar fi, în mare, lucrurile care ar fi trebuit păstrate, spun românii care au trăit acele vremuri. Nu le-am păstrat... iar acum e prea târziu ca să le mai introducem, pentru că au trecut aproape 26 de ani şi a apărut o nouă generaţie, crescută în această atmosferă de „dolce far niente”, „je m'en fiche” şi „i want it now”, care nu va accepta constrângeri, cu riscul de a-şi ucide părinţii şi a da foc ţării. 

Dar să revenim la „nu am inventat noi roata”, pentru că de aici pornisem. Am văzut zilele acestea la un post TV o serie de documentare referitoare la viaţa românilor în Suedia. De ce Suedia? Pentru că această ţară a adoptat un mod de viaţă aparte, o combinaţie fascinantă de comunism şi democraţie. Suedezii trăiesc bine, dar fără acea democraţie prost înţeleasă care a transformat România într-o ţară săracă, needucată, bolnavă şi coruptă. În Suedia nu există cerşetori dar nici oameni foarte bogaţi; taxele sunt mari, dar cu acestea se asigură utilităţi; administraţia locală şi centrală lucrează pentru popor şi poporul simte asta. Noi n-am fost capabili să facem asta pentru România. Ne plângem că n-avem nici de unele, dar suntem căpoşi, hoţi şi puturoşi. Acum câţiva ani, când autorităţile locale dintr-un oraş din Suedia au venit să ne roage să le dăm gunoaiele Galaţiului ca ei să facă o fabrică de producere ieftină a căldurii, apei calde şi electricităţii pentru transportul în comun... le-am dat cu tifla. Acum ne înecăm în gunoaie şi n-avem apă caldă şi căldură. Autorităţile locale din orăşelul suedez de care vă spun importau gunoi din Danemarca pentru că nu le ajungea cât gunoi se strângea din zonă pentru ca populaţia să aibă toate utilităţile aproape gratis. Şi noi nu le-am dat gunoiul... Ne merităm soarta... De aia copiii noştri buni pleacă în lume. Rămân aici doar hoţii, puturoşii şi cei lipsiţi de curaj. Generaţia de mâine a României... 

Publicat în Editorial
Luni, 14 Septembrie 2015 00:00

Suntem ceea ce am semănat

După atâţia ani de aşa-zisă democraţie ne tot mirăm de ce părinţii noştri sunt atât de nostalgici după era ceauşistă. Păi cum să nu fii, dacă atunci oricine îşi dorea, putea avea un job decent şi ce pune pe masă. Bineînţeles, nu se mai văd acum constrângerile cumplite de atunci, în capul listei fiind libertatea de exprimare şi cea de circulaţie, ca să nu mai vorbim de regimul opresiv, dar când ai burta goală, te gândeşti doar la un singur lucru. Vina ne aparţine nouă, tuturor, pentru că i-am înlocuit pe comunişti cu eşalonul doi al aceloraşi comunişti, iar ei ne râd în nas de 25 de ani. Ei sunt cei care acum îşi dublează indemnizaţiile de parlamentar printr-o singură ridicare de mână, iar odraslele lor îşi permit să încalce legea după bunul plac, la adăpost de rigorile justiţiei. În momentul de faţă avem în faţă două Românii. Una a celor care încearcă să îşi facă un drum în viaţă respectând legea şi cea a parveniţilor, a manelizaţilor, care nu scapă niciun prilej de a da cu tifla statului. Lupta a fost câştigată de cei din urmă, chiar fără drept de apel, pentru că majorităţii i-a lipsit un element esenţial: spiritul civic. Pornind de la lipsa de reacţie la o agresiune pe stradă şi până la indiferenţa faţă de abuzurile şi nesimţirea pe faţă a politicienilor, totul a concurat la mocirla în care ne zbatem astăzi. Tinerii care abia şi-au căpătat drept de vot îl iau în derâdere, ignorând puterea uriaşă pe care o au în mână, în timp ce absenteiştii de la procesul electoral îşi motivează gestul prin faptul că nu au pe cine să pună ştampila. Această lipsă de responsabilitate a generat toţi penalii şi turnătorii pe care îi avem astăzi în Parlament. S-a văzut la ultimele alegeri prezidenţiale că în faţa puterii populare nu poate sta nimeni, mai ales politrucii de doi lei, chiar dacă actualul preşedinte nu s-a ridicat încă la nivelul aşteptărilor. Din păcate, aşa cum se întâmplă adesea cu românii noştri, ne lipseşte constanţa în ceea ce priveşte implicarea în treburile cetăţii. Nu e suficient să faci alegerea corectă, ci este imperios necesar să îi tragi de ureche pe cei pe care i-ai ales ori de câte ori se abat de la calea stabilită. Preşedintele Iohannis promitea votul prin corespondenţă pentru diaspora ca primă măsură în mandatul său de şef al statului, dar nici până astăzi legea cu pricina nu a fost adoptată, deşi a trecut aproape un an de la alegeri. Este o deraiere destul de serioasă, ce merită o reacţie din partea societăţii civile, dar mă îndoiesc că ea va apărea prea curând. Trăim astfel un paradox. Nu avem nicio reacţie la ce se întâmplă în jur şi preferăm să plecăm în afară ca să ne câştigăm pâinea. Odată ajunşi acolo, facem tot ce ne stă în putinţă, ca să schimbăm lucrurile în ţară şi să ne putem astfel întoarce. Ăştia suntem noi, românii, şi nu ştiu ce cataclism trebuie să ne lovească, ca să declanşăm odată schimbarea de care avem nevoie. Un lucru este cert: dacă vom continua pe aceeaşi linie, să nu ne mire dacă peste câţiva zeci de ani ne vom pierde şi bruma de identitate naţională care ne-a mai rămas.

 

Publicat în Editorial