Marți, 16 Februarie 2016 00:00

Vine deodată vara

Nu mai avem de mult patru anotimpuri, iarna nu-i ca vara şi vara nu-i ca iarna, nu mai avem toamnă şi primăvară, şi uite aşa ne îmbolnăvim din ce în ce mai des, sistemul nostru imunitar o ia razna, total dezorientat, ca să nu mai vorbim că de prin toate colţurile lumii ne sunt aduse noi boli, tot felul de bacterii cu denumiri caraghioase care ne atacă în special copiii. De unde şi până unde a apărut şi sindromul ăla hemolitic uremic, nu ştiu, dar medicii spun că de vină ar fi portocalele. Dacă se va dovedi că e aşa, să vedem de unde au venit portocalele alea şi de ce în ţara de unde au fost aduse nu se îmbolnăvesc şi nu mor şi copiii lor.
Mai nou, vreo sută de parlamentari au propus o lege care să-i pună pe românii care refuză să se vaccineze sau să participe la programele de prevenţie a unor boli, să plătească 10-20% din costul tratamentului atunci când se îmbolnăvesc. Iar n-au ce face ăia cocoţaţi acolo în fotoliile lor parlamentare şi vorbesc fără să gândească. Păi, de unde mama naibii să scoată un bolnav de cancer ăia 20% din tratament când procentul ăsta înseamnă uneori chiar şi 3.000 de euro? Plăteşti ca prostul, uneori o viaţă întreagă, contribuţiile alea la sănătate şi când dă necazul şi peste tine ăştia vor să te mai pună să plăteşti, uitând pesemne faptul că salariile românilor rar depăşesc 300-400 de euro. Ca să nu mai vorbim că nu înţeleg de ce atunci când ai cotizat timp de 35-40 de ani, de ce mai trebuie să cotizezi şi după ce ai ieşit la pensie? Domnilor parlamentari, mai coborâţi din norii voştri şi amintiţi-vă că şi voi aţi fost odată săraci, poate aşa veţi crede şi românul sărac şi bolnav şi poate mai gândiţi şi niscaiva legi care să-i vină în ajutor. Spunea cineva că românii sunt săraci pentru că duc lipsă de educaţie sau că nu sunt educaţi pentru că sunt săraci. Un cerc vicios din care nu se ştie când va ieşi vreodată românul de rând. Oare un parlamentar este mai educat decât un profesor? Bănuiesc că mulţi dintre ei cum deschid gura scapă nu unul, ci stoluri întregi de porumbei. Şi totuşi, aşa needucaţi cum sunt, sunt bogaţi. Nici nu se uită că avem în ţărişoara asta sate care trăiesc încă în evul mediu, oameni care nu beneficiază încă de avantajele lumii civilizate, oameni care încă îşi fac nevoile în fundul grădinii şi ai căror copii de multe ori abandonează şcoala pur şi simplu din cauza sărăciei. Numai anul trecut, spun statisticienii, circa 18% dintre copiii românilor au abandonat studiile, făcându-ne iar să devenim recordmeni europeni la ceva rău. Că dacă mai avem câte o bucurie de pe la sportivii noştri, care ne mai fac să ne mândrim că suntem români, în rest europenii nu prea ne văd cu ochi buni şi nici nu cred că ne vor privi altfel nici în viitorul apropiat. Până una-alta, vine, vine... vara.

Publicat în Editorial

Scriam de curând, într-un alt editorial, că noi nu suntem nici mai buni, nici mai răi ca alţii. Numai că ne place să facem din ţânţar armăsar şi să ne spălăm rufele în public. Metehne româneşti... Nu de mult vă vorbeam despre cazul directorului general al FMI, Christine Lagarde, care şi-a anunţat în mod oficial candidatura pentru un al doilea mandat în fruntea instituţiei financiare internaţionale deşi are probleme cu legea de câţiva ani. Oficialii internaţionali nu numai că nu au demis-o, ci s-au grăbit să-i acorde sprijin şi pentru viitor. Din câte am citit, are deja sprijinul Franţei, Marii Britanii, Germaniei, Coreei de Sud şi Chinei. Asta în condiţiile în care în luna decembrie a fost trimisă în judecată în faţa Curţii de Justiţie a Republicii Franceze pentru rolul său în afacerea Tapie-Crédit Lyonnais. E vorba de un caz vechi şi controversat legat de un arbitraj în favoarea omului de afaceri Bernard Tapie, care a primit 403 milioane de euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit în urma vânzării companiei Adidas. Cum ziceam, cazul e vechi, dar Lagarde a fost păstrată la conducerea FMI. Iar acum i se acordă sprijin pentru un nou mandat...
Acum am citit că un alt şef al FMI este judecat, pentru deturnare de fonduri şi nu numai. E vorba de fostul director general al FMI din perioada 2004-2007, Rodrigo Rato. Un judecător de la Audienţa Naţională - un tribunal care se ocupă de dosarele financiare - a acceptat recomandările formulate de parchet şi a decis luni să îi trimită în judecată pentru deturnare de fonduri pe Rato, ex-ministru al Economiei în Spania în perioada 1996-2004, şi pe alţi 65 de manageri de la banca comercială Bankia, succesoarea casei de economii Caja Madrid. De asemenea, fostul director al FMI a fost inculpat şi pentru condiţiile în care s-a făcut introducerea la bursă a băncii Bankia, precum şi pentru fraudă fiscală. Rodrigo Rato a fost arestat în luna aprilie 2015, în faţa camerelor de televiziune, în timpul unor percheziţii care i-au vizat biroul şi domiciliul. În luna octombrie a anului trecut, a fost pus sub control judiciar şi i-a fost confiscat paşaportul. În ancheta privind introducerea frauduloasă pe Bursă a băncii Bankia, Rato este inculpat pentru escrocherie, fals în înscrisuri şi uz de fals. Mai este inculpat, însă, şi pentru utilizarea frauduloasă de carduri ale băncii de economii Caja Madrid. Aceste carduri „la negru” erau folosite de şefii Caja Madrid pentru cheltuieli personale, safari în Africa sau achiziţionarea de produse de lux. Vă sună oarecum cunoscut? Se întâmplă şi la noi. Deosebirea dintre noi şi restul lumii e că la noi totul capătă accente de circ. Televiziunile spaniole, la fel ca cele franceze, au tratat aceste cazuri de mare corupţie ca pe nişte subiecte de presă ce merită câteva ore de LIVE de câte ori mai apărea ceva nou pe speţele respective. La noi aceste subiecte sunt tocate zi şi noapte, ani la rând, de zici că lumea a început cu inculpaţii respectivi şi se va sfârşi odată cu ei.
Ani la rând am pierdut serile vizionând talk show-uri şi transmsiuni în direct de pe treptele DNA sau din faţa porţilor palatelor penalilor acestei ţări. Ne-a folosit la ceva? Viaţa noastră e mai bună acum? Ţara o duce mai bine? Copiii noştri o duc mai bine? Eu mi-am răspuns la aceste întrebări şi concluzia e că fiecare om şi fiecare instituţie ar trebui să-şi vadă de treaba pe care o are de făcut, fără a ne pierde timpul stând cu ochii pe capra vecinului, că e neproductiv. Ceva de genul: „Nu vă pierdeţi în prostii, coaceţi pâine la copii!”.

Publicat în Editorial
Joi, 03 Decembrie 2015 00:00

Ne îngropăm singuri eroii

După tragedia de la Colectiv avem parte de o nouă încercare de manipulare (sper să rămână la acest stadiu) vizavi de implicarea sau nu a lui Raed Arafat în încercarea de muşamalizare a faptului că se ştia de acest spaţiu neautorizat. Ştiau şefii ISU Bucureşti şi au încercat să o ascundă pentru a-şi salva pielea, dar pornind de la acest fapt, restul e pură speculaţie. Este de-a dreptul dezgustător cum o parte a presei s-a aruncat pe această pantă, ce nu duce absolut nicăieri, mai ales în lipsa unor dovezi care l-ar lega pe Raed Arafat de drama de la Colectiv. Responsabilităţile în acest caz sunt extrem de bine cunoscute şi ele îi vizează pe inspectorii ISU, care au făcut controale de formă la Colectiv, pe patroni, care din pură zgârcenie au ales să antifoneze localul cu burete inflamabil, pe responsabilii cu efectele pirotehnice, care în iresponsabilitatea lor au ales să declanşeze focul de artificii în spaţiul închis, deşi instrucţiunile produsului indicau exact invers, şi pe funcţionarii de la Primăria sectorului 4 din capitală, care au eliberat o autorizaţie de funcţionare pentru club pe baza unei simple declaraţii pe propria răspundere.  Rămâi uimit de ce se vehiculează în aceste zile în spaţiul public şi multe din aceste speculaţii sunt rezultatul unor tare, de care nu ştiu când şi cum vom scăpa. O parte a presei manipulează pur şi si simplu pentru că interesele de duzină ale patronilor o cer, ceea ce mi se pare de departe cea mai grotească formă de manipulare. Nu ştiu de jurnaliştii infiltraţi ai serviciilor, aşa că prefer să mă abţin. Există şi o a treia categorie, a celor care aruncă nişte scenarii pe piaţă doar pentru că există posibilitatea teoretică de a fi cumva reale, ceea ce denotă o iresponsabilitate cât casa.  Revenind la Raed Arafat, omul are partea lui de greşeli , dar nu în drama de la Colectiv, şi e suficient să urmărim doar faptele. Nu vreau să discut acum nici de interesele financiare sau de altă natură, care ar sta în spatele încercării de debarcare a lui Raed Arafat, despre care chiar el vorbeşte mult în aceste zile, pentru că ele se vor adeveri sau nu, ei bine, tot pe baza unor date concrete. Vreau, în schimb, să spun că noi, românii, avem un talent înnăscut de a ne denigra şi ucide eroii, din pură prostie sau invidie. Mulţi ar contesta titulatura de erou a lui Raed Arafat, însă ar rămâne doar cu atât, pentru că faptele vorbesc din nou. O persoană care a creat un serviciu de urgenţă, care a salvat până acum zeci de mii de români de la o moarte lentă şi dureroasă, nu poate fi catalogat altfel decât ca un erou. Raed Arafat a crezut în visul său şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru ca acesta să devină realitate. Tot ce pot să sper este ca noi să nu îl transformăm într-un paria pe cel care a creat un serviciu, care i-a păstrat alături de cei dragi pe atâţia dintre noi, doar pentru că ne plictisim şi avem nevoie de ceva care să ne scoată din starea de amorţeală.
Publicat în Editorial
Vineri, 20 Noiembrie 2015 00:00

Omul din spatele măştii

Mare fericire, mare, noul guvern a depus jurământul, făcându-l fericit pe preşedintele Klaus Iohannis, care se bucura ca un copil că România n-a mai avut aşa un guvern format numai din tehnocraţi. Dacă au jurat drept sau strâmb, asta numai viitorul ne-o va arăta, eu unul rămân totuşi sceptic şi mai aştept să văd ce averi îşi vor declara în următoarele 45 de zile după cum li se cere, chestie pe care iar nu o înţeleg, aşa sunt eu, mai bătut în cap, de ce oare are nevoie un om de o lună şi jumătate pentru a-şi socoti şi declara averea? Sau 45 de zile sunt suficiente pentru a-şi trece averile pe numele verilor, mătuşilor pentru a nu apărea în faţa lumii ca nişte gogoşari plini de bani? Oscar Wilde a spus cândva: „Daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este”. Poate că aşa ar fi trebuit să facă cei din comisiile de specialitate atunci când i-au audiat pe cei care urmează să ne conducă destinele de acum încolo. Oare chiar le-ar fi spus cu adevărat cine sunt ei în realitate? Că aşa, probabil că i-au aburit pe ăia cu cât de pricepuţi sunt ei şi cu câte intenţii bune au venit să se cocoaţe în scaunul de guvernant au unei triste ţări. Şi la jurământ ar fi trebuit să poarte aceeaşi mască, poate că atunci când întindea mâna către Biblie s-ar fi răzgândit sau s-ar fi gândit de două ori înainte de a jura. Cum ar fi oare să îl vezi pe Traian Băsescu la vreun post tv, cu masca pe figură, spunându-ne şi nouă adevărul despre cum a condus timp de două mandate România, cu ce foloase s-a ales el din toată tevatura asta şi cu câte găuri prin buzunare am rămas noi românii? Ca să nu mai vorbim de principesa lui, Elena Udrea, cea care mai zilele trecute, deşi avea averea pusă sub sechestru, tot a mai găsit (chipurile pe la prieteni) firmiturile alea de cinci milioane de lei vechi, pentru a-şi plăti cauţiunea, nu de alta, dar o doamnă ca ea nu suportă mizeria din penitenciarele României. Cum ar fi să i se pună blondei ăsteia o mască pe figură şi să fie pusă să povestească ce destrăbălări a făcut pe unde şi-a purtat tocurile şi posteriorul ăla cu care i-a înnebunit pe toţi babalâcii ăia din parlament. După cum zic unii, numai din desfăşurătorul cheltuielilor făcute cu cardul dumneaei, reiese că numai la un magazin de prin Paris sau de prin Londra cheltuia între 300 şi 400 de milioane de lei vechi. Cum de unde, păi dacă numai de la o „afacere” precum cea în care este acuzată mai nou, cea de la Hidroelectrica, ar fi primit şpagă cinci milioane de dolari, ne mai putem întreba oare de unde? Chiar mă întreb, dacă i-ar smulge oare cineva de pe figură masca aceea de femeie fericită şi nevinovată, am putea descoperi oare faţa îmbătrânită şi plină de griji, plină de frica judecăţii de apoi, plină de remuşcări pentru relele făcute? Sau vreun rânjet diabolic care ne spune mai pe şleau: „V-am făcut, fraierilor!”? Sus masca!

 

Publicat în Editorial
Marți, 10 Noiembrie 2015 00:00

Se poate trăi şi altfel? O, DA!

O colegă îmi zice de vreo câţiva ani - de prin 2005, de la inundaţii, dacă-mi aduc bine aminte - că eu n-ar trebui să plec departe de casă nici măcar o zi, că după mine e potopul. „Nu ştiu cum se face, dar cum pleci tu, cum se întâmplă ceva naşpa pe aici”, îmi zice. Azi, când ne-am revăzut după vreo 10 zile, timp în care eu am hălăduit prin lume, îmi zice: „Constat că nu numai că mereu se întâmplă LUCRURI când pleci tu, dar ele sunt în strânsă legătură cu distanţa: cu cât pleci mai departe, cu atât e mai grav ce se petrece aici, acasă”. Prostii, zic... Nu are nicio legătură plecarea mea undeva cu faptul că se întâmplă tragedii, lumea se mişcă sau natura se dezlănţuie. Oricum... bine că plec rar. Cine ştie, o fi ceva...

Cert este că „evadarea” mea din acest oraş şi din această ţară, fie şi pentru o scurtă perioadă, de doar 9 zile, a adus multe schimbări. În ţară s-a petrecut o mare nenorocire şi s-au aprins scântei în rândul populaţiei în general şi în câteva medii socio-profesionale în special. Nu voi scrie nimic despre asta, însă, pentru că nu obişnuiesc să-mi dau cu părerea doar ca să mă aflu în treabă, în condiţiile în care nu am fost aici, nu am putut urmări tot ce se întâmplă şi tot ce se spune. Voi vorbi însă despre ceva care interesează pe toată lumea în aceste zile: despre schimbare. Oare se poate schimba ceva în societatea românească actuală? Eu sunt pesimistă. Adică... orice se poate schimba, desigur: se pot schimba şefii, se poate schimba o lege, dar oamenii în interiorul lor se schimbă al naibii de greu. Din păcate, nici măcar o tragedie ca cea de la „Colectiv” nu va putea schimba nişte oameni care zeci de ani - unii chiar toată viaţa lor - au fost obişnuiţi să gândească şi să acţioneze „româneşte”. Mai nou, am aflat că există substantivul „românească”. Adică: „Hai să facem O ROMÂNEASCĂ. Am auzit-o la un român stabilit într-o ţară civilizată în momentul în care a întors maşina pe linia continuă. Termenul este însă valabil pentru orice e ilegal, imoral sau de prost gust. E un fel de brand naţional, de care nu scăpăm nici după ani de trai în ţări unde civilizaţia e împământenită şi atent păzită. 

Mi-aş dori să pot crede că România poate deveni curând o ţară civilizată. Din păcate, semnele sunt rău prevestitoare. Impresia mea este că nimeni şi nimic nu poate declanşa o aşa modificare de comportament nici măcar într-un orizont de timp de... să zicem... 20 de ani. Dar mi-aş dori să se întâmple. Mi-aş dori să merg pe stradă fără a ţine strâns lipită de corp poşeta cu acte şi doi firfirici în portofel. Mi-aş dori să nu verific de două ori dacă am închis bine maşina după ce am parcat-o. Mi-aş dori să văd cum oamenii merg agale pe stradă, nu doar grăbiţi şi gânditori, cu ochii în pământ. Mi-aş dori ca cei dragi mie să-mi fie aproape, nu împrăştiaţi prin toate colţurile lumii. Mi-aş dori tare mult ca, aflată, într-o ţară străină, să nu fac gol în jurul meu dacă vorbesc româneşte. Şi mi-aş dori să trăiesc altfel aici, în ţara mea. Dacă mi-aş dori doar să trăiesc ALTFEL, aş pleca.

Publicat în Editorial
Miercuri, 04 Noiembrie 2015 00:00

Cuvântul nu mai are putere

Degeaba am tot protestat noi, oamenii de rând, împotriva clasei politice, degeaba au curs râuri de cerneală împotriva ticăloşiei lor şi a legilor nedrepte create de ei, cei care până nu a venit tragedia asta de la clubul din Bucureşti nici măcar nu catadicseau să întoarcă capetele să privească din limuzinele lor oamenii care se târau pe trotuare împovăraţi de griji. Acum, se uită cu toţii unii la alţii, întrebându-se pe unde să scoată cămaşa. Ba, unii nici nu conştientizează că vinovăţia lor nu este de dată recentă, nu a început atunci când s-au aprins tinerii ăia în club şi atunci când sunt întrebaţi se mai şi răţoiesc plini de ei înşişi, unul întrebându-l pe cel care i se adresase dacă are ceva cu el. Este vorba de primarul sectorului patru, nici nu merită să-i mai pomenesc numele, şi care s-ar părea că va avea parte de un mare miting în cinstea lui, sau mai bine zis a nesimţirii lui, un miting în care se va cere demiterea lui. Şi asta pentru că oamenii dacă au văzut că degeaba protestează, degeaba cer ca vinovaţii să fie traşi la răspundere, au hotărât că dacă cuvântul nu mai are putere, să treacă la acţiune. Cine poate şti acum câţi oameni se fac vinovaţi de moartea tinerilor din clubul Colectiv, câţi ar trebui să plătească pentru această tragedie? Cert este că numărătoarea fatidică nu s-a oprit încă, lupta cu moartea continuă şi pe cei care sunt acum în chinuri nu cred că-i interesează acum cine şi când vor înfunda puşcăria. Cei trei patroni deja arestaţi e clar că nu vor scăpa de puşcărie, dar eu unul aştept să-i văd după gratii pe nesimţiţii care nu şi-au făcut treaba pentru care sunt plătiţi din banii publici, să fi controlat toate speluncile astea în care tinerii iubitori de muzică şi de distracţie se retrăgeau la sfârşit de săptămână. Nu am văzut încă nici un politician îndurerat, care să-şi fi pierdut odrasla în clubul Colectiv, nici nu mă aşteptam să văd aşa ceva, dar nici nu le doresc aşa ceva, nu e bine să doreşti răul cuiva, bănuiesc doar că odraslele lor nu frecventează asemenea spelunci, bănuiesc doar că la sfârşit de săptămână le dau babacii un purcoi de bani şi se duc să petreacă undeva unde cluburile nu iau foc. Dar degeaba vorbim, degeaba scriem...

 

Publicat în Editorial
Luni, 02 Noiembrie 2015 00:00

Jucăm cu moartea pe masă

În ultimele zile s-a lansat în spaţiul public o întreagă discuţie privind apelul făcut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii la consumatori să nu mai mănânce carne, după publicarea unui studiu care face o legătură între consumul de carne roşie şi mezeluri şi creşterea riscului de cancer. Nu ştiu de carnea roşie, dar consumul de mezeluri este garantat că va aduce nu numai cancer, ci o grămadă de alte afecţiuni. Faptul că o structură ca Organizaţia Mondială a Sănătăţii face un astfel de apel este cât se poate de salutar, dar, sincer, mulţi dintre noi ştiu de mult ce efecte devastatoare are consumul de mezeluri pentru organism. De aici practic începe discuţia, pentru că de fiecare dintre noi depinde ce facem cu această informaţie. Din păcate, mulţi aleg să o ignore şi să continue să consume aceste porcării, chiar şi după ce ajung la doctor sau, mai rău, la cuţit. Cea mai bună dovadă este varietatea de mezeluri pe care le regăsim în orice magazin alimentar, ce ne arată practic ce cantităţi uriaşe din aceste amestecuri de E-uri şi reziduuri alimentare consumă românii. O întreagă industrie s-a dezvoltat în spatele acestei incapacităţi a românilor de a mânca sănătos. Când şi când mai apare câte un raport legat de substanţele aruncate în aceste mezeluri şi cu care nu ai putea să torturezi nici teroriştii şi cu toate acestea noi le mâncăm de bună voie. Cum se cheamă asta? Nebunie de-a dreptul. Este o problemă ce ţine în primul rând de mentalitate, aspect la care noi, românii, ne mişcăm foarte greu. Dacă familia sau prietenii consumă mezeluri, eu de ce să nu mănânc? Ce, eu sunt mai prost? Aceeaşi discuţie este valabilă şi în cazul băuturilor carbogazoase, produse ce sunt la fel de cancerigene ca şi mezelurile. Tinerii în special ştiu că le fac rău, dar nu se opresc decât atunci când ajung la spital. Am ajuns un soi de inconştienţă dusă pe picioare şi asta pune lucrurile într-o anumită perspectivă, pentru că dacă ştii că un anumit lucru îţi face rău şi continui să îl faci, atunci cum poţi evolua în orice alt segment al vieţii? Ei bine, nu poţi, nu ai cum practic şi ajungi doar să supravieţuieşti în cele mai multe cazuri. Şi la supravieţuit românii sunt cei mai buni. Mulţi dintre cei care consumă mezeluri şi beau băuturi carbogazoase joacă practic cu moartea pe masă şi nu pare să îi deranjeze prea mult, ba o fac chiar cu zâmbetul pe buze. Ei nu mai pot probabil să fie salvaţi, iar unii dintre ei nici nu vor, pentru că, nu-i aşa, ştiu  ce este mai bine pentru ei. Noi avem însă o obligaţie pentru cei care vin din urmă nu numai să le spunem cât de dăunătoare sunt aceste mizerii alimentare, dar şi să îi învăţăm să mănânce şi să trăiască sănătos. Doar aşa putem spera că va mai exista un mâine pentru generaţiile viitoare.

 

Publicat în Editorial
Marți, 27 Octombrie 2015 00:00

Timpul trece, dar trece degeaba

Singurul lucru care nu poate fi oprit prin nici un fel de mijloace este timpul ăsta, bată-l vina, numai că de cele mai multe ori, pentru noi, trece dar trece cam degeaba. Ne pomenim deodată îmbătrâniţi, cu sau fără urmaşi, tragem linie, adunăm şi vedem că rezultatul este de cele mai multe ori negativ. Asta nu mai este aritmetică, este deja un fel de algebra vieţii. Poate or mai fi şi oameni care după ce trag dunga aia se duc pe lumea cealaltă mulţumiţi, unii pentru că au prins cine ştie ce tren la timpul lui şi au trecut prin viaţă ca gâsca pe apă, alţii pentru că au ştiut să fenteze pe toată lumea şi au stat la umbră clocind cine ştie ce afaceri ilegale şi cocoţându-se pe un morman de bani cu care nici măcar nu au plecat pe lumea cealaltă. Uite, de exemplu, au trecut aproape 26 de ani de la aşa-zisa revoluţie, cei care trebuiau să facă dreptate în toţi aceşti ani, cei care poate pe vremea aceea purtau scutece, s-au gândit că a trecut destul timp şi au clasat dosarele revoluţiei. Acum, mai nou, că tot au rezolvat chestia cu revoluţionarii, s-au apucat de dosarele mineriadei. Un alt fel de mare fâs. Ce mare vrăjeală fac dacă îl judecă acum pe Ion Iliescu, pe Gelu Voican Voiculescu sau pe nu mai ştiu ce alt moş care atâţia ani de la mineriadă au trăit ca nişte belferi, nu i-a deranjat nimeni pentru că au stat cocoţaţi acolo sus, de unde de fapt ar trebui să vină dreptatea. Şi, să spunem prin absurd că vor fi găsiţi vinovaţi, să spunem prin absurd că vor fi condamnaţi la închisoare fără suspendare, cui şi la ce i-ar mai folosi chestia asta acum? Pe cine credeţi voi că ar deranja acum, după atâţia ani, că se duce la puşcărie? Ştiţi vorba aia din bătrâni: „şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul”. Şi asta nu oricum, nu orice fel de mălai, unul chiar super, care a fost procurat tot din banii noştri, ai proştilor de rând. Oricum, ştim cu toţii că dacă ar fi să fie ascunşi pe undeva pe la Jilava sau mai ştiu eu unde, nu numai că vor avea condiţii mai ceva ca acasă, dar se vor îmbolnăvi foarte repede, vor scrie în câteva luni cât n-a scris Sadoveanu toată viaţa lui şi vor fi lăsaţi să-şi petreacă starea de arest acasă, în faţa şemineului, râzând în faţa televizorului de prostia poporului român. Tic-tac, tic-tac, timpul trece, noi ne trecem, istoria nu mai prezintă nici un interes pentru că nu ne mai prezintă adevărul, toţi borfaşii din fruntea ţării au grijă să ne ascundă adevărul pentru ca ei să poată merge în vacanţe pe unde unii din noi nici măcar nu descoperim pe vreo hartă acele locaţii şi care atunci când sunt întrebaţi de unde mama naibii au avut bani pentru astfel de deplasări să spună cu nonşalanţă că au strâns bănişorii cu sudoarea frunţii lor. Degeaba mai treci, timpule!

 

Publicat în Editorial
Luni, 26 Octombrie 2015 00:00

Suntem ceea ce alegem

A fost nevoie de 25 de ani  ca procurorii să primească mână liberă pentru urmărirea penală a lui Ion Iliescu în dosarul mineriadelor şi asta spune totul despre nivelul la care ne situăm ca proces democratic. Este suficient să te uiţi la feţele abrutizate ale românilor din anii '90, ca să realizezi de ce l-au votat pe Ion Iliescu nu o dată, ci de trei ori. Comunistul care i-a interzis regelui Mihai să intre în România pentru că, nu-i aşa, el era la putere atunci şi cel care le mulţumea minerilor fără nicio jenă pentru „treaba” pe care au făcut-o pentru el va ajunge cel mai probabil în faţa judecătorilor pentru crime împotriva umanităţii. Asta după ce infracţiunile din toate celelalte dosare penale unde ar fi trebuit pus sub acuzare s-au prescris, în condiţiile în care procurorii cărora le-a trecut prin mâna cazul au avut interzis în a pomeni măcar numele lui Ion Iliescu, darămite să îl şi mai cheme la audieri. Când ai de ales între Ion Ilescu şi Corneliu Vadim Tudor la alegerile prezidenţiale nu poţi spera că în următorii 10-15 ani o vei duce prea bine şi asta cred că simţim cu toţii în prezent. La mineriada din '90 peste o mie de oameni au fost bătuţi, scuipaţi, umiliţi într-un hal ce nu se poate descrie în cuvinte şi lipsiţi ilegal de libertate preţ de luni de zile. Patru români au murit în acele evenimente dramatice, care au marcat destinul unei Românii şi aşa foarte încercate de-a lungul istoriei. Pentru toate astea cei responsabili trebuie să plătească, iar şansa noastră este să îi judecăm şi finalmente să îi trimităm după gratii. Dacă nici acum nu vom face asta, mă tem că vom mai avea de aşteptat alţi 10-15 ani pe puţin, ca să ştergem din conştiinţa colectivă  o asemenea trădare şi ruşine. Orice am face, va fi exact nivelul la care ne situăm, chiar dacă asta îi va scoate din sărite pe o parte dintre noi. Când Băsescu a fost ales preşedinte şi apoi reales, a fost exact nivelul la care ne situam la acel moment. Cu glumele la care râdea doar el, cu stilul de a spune azi ceva şi mâine altceva ne-am distrat o perioadă, până când a ieşit şi a spus că taie salariile la bugetari. Atunci toţi i-au sărit în cap, deşi mulţi îl votaseră. Asta înseamnă să fii iresponsabil, fie votând ca să faci o glumă, fie absentând de la vot, ca să arăţi cum le dai tu clasă la borfaşii ăştia, când ei abia aşteaptă să faci asta, ca să îşi aducă aparatul de partid şi să îşi asigure încă un mandat cu câteva voturi. Norocul nostru este că legea votului prin corespondenţă a trecut de Senat şi cât de curând va primi şi avizul Camerei Deputaţilor, iar asta va cam fi sfârşitul actualei clasei politice, chiar dacă ei nu ştiu încă asta. Pentru că cei peste patru milioane de români din diaspora reprezintă adevăratul motor al României, de fapt, singurul motor care ne-a mai rămas pornit şi ei ne vor duce acolo unde ne dorim cu toţii. Tot ce trebuie să facem este să mai aşteptăm puţin, un lucru la care suntem atât de buni, şi problema se vor rezolva cu ajutorul fraţilor noştri care trimit de ani de zile miliarde de euro în ţară spălându-i la fund pe accidentali, construindu-le blocurile şi asfaltându-le drumurile. Pentru că ăsta este nivelul la care înţelegem noi democraţia.

 

Publicat în Editorial
Luni, 12 Octombrie 2015 00:00

Mentalitatea face firma

Visurile pe care mulţi dintre noi le-au avut acum un sfert de secol legate în primul rând de obţinerea unui venit decent, din care să îşi poată permite să trăiască o viaţă liniştită alături de familie, s-au spulberat ca nisipul în vânt. În România este ceva sistemic, determinat atât de incompetenţa celor care ne conduc în a genera creştere economică sănătoasă, cât şi de modul în care s-a clădit ceea ce ar fi trebuit să fie mediul de afaceri. Mulţi dintre cei care au avut sau au o firmă mai mică sau mai mare nu şi-au dezvoltat în primul rând mentalitatea de întreprinzător, ce presupune o anumită atitudine în raport cu angajaţii, clienţii şi furnizorii. Era şi greu să se întâmple asta, atât timp cât mulţi au făcut avere din contracte cu statul, firmele lor fiind doar paravan pentru sifonarea banilor publici către zona politică. Când constaţi că doar unii prosperă, iar tu eşti călcat constant de ANAF şi amendat pentru chestii închipuite, tentaţia de a face evaziune fiscală este greu de ignorat. Revenind la mentalitatea de om de afaceri, există un principiu de bază, pe care toţi cei care au succes în zona asta îl aplică: tratează-i pe ceilalţi aşa cum ai vrea tu să fii tratat. Dacă umbli cu escrocherii, poate îţi va merge o dată, dar a doua oară nimeni nu se va mai uita la tine. Legat de clienţi, lucrurile sunt şi mai simple. „Clientul nostru, stăpânul nostru” este un dicton pe cât de cunoscut, pe atât de ignorat de patroni. Mulţi cred că odată ce ţi-ai deschis o firmă, clienţii ar trebui să îţi mulţumească de două ori pentru că au cumpărat de la tine, eventual să facă şi o plecăciune înainte să plece, când lucrurile trebuie să stea exact invers. Aminteam într-un editorial anterior de un moş, care are un magazin unde vinde vrute şi nevrute, toate cumpărate de la angrourile din Bucureşti şi revândute cu un comision câteodată şi de 100%. Acum vreo câteva luni am avut nevoie de un adeziv şi, total neinspirat, am intrat în dugheana moşului, care, arogant din cale-afară, pretindea bani în plus pentru o simplă informaţie legată de calităţile produsului. Nu am fost eu primul tratat de maniera asta, dar am avut grijă să spun la toţi cunoscuţii mei despre faza cu pricina, nu din răutate, ci pur şi simplu pentru că personajul ăsta nu avea ce căuta în piaţă cu o astfel de mentalitate. Nu a durat mult şi moşulică a pus lacătul pe uşă şi asta pentru că nenea nu numai că nu a înţeles principiile enumerate mai sus, dar cred că dacă l-ar fi lovit direct în cap, nu ar fi avut vreo şansă să trezească vrea reacţie la el. Ca o comparaţie, un banal neon cumpărat de la nenea pentru acvariul meu ţinea de principiu două luni de zile, ceea ce este absolut jenant, pe când neonul cumpărat de la un alt magazin de peste stradă are deja şase luni în uz şi nu dă semne că ar vrea să tragă pe dreapta. Este o chestie minoră, dar aşa îţi câştigi clienţii şi, mai ales, încrederea lor. Cu cât firma este mai mare, cu atât disponibilitatea vizavi de necesităţile clientului şi corectitudinea trebuie să fie mai mari, altfel prăbuşirea va fi extrem de abruptă, iar exemplul Volkswagen este cel mai la îndemână. Practic, o firmă nu va putea depăşi niciodată nivelul corespunzător mentalităţii celui care o administrează.

 

Publicat în Editorial
Pagina 1 din 3