Ce să mă mai tot întreb încotro s-o iau, că dacă mă uit spre est îi văd pe ruşi care fac ei ce fac şi îşi cheltuie banii daţi pe rachetele alea deştepte ba prin Afganistan, ba prin  Irak sau mai nou prin Siria. Dacă mă uit spre vest, nu văd decât nişte ţărişoare invadate de refugiaţi, refugiaţi cu care nici ei nu mai ştiu ce să facă, aşa că s-au gândit ei să-i împrăştie prin toată Europa, numai că după spusele celor deştepţi ar cam fi vorba de vreo 35 de milioane de suflete. Stau şi eu şi mă gândesc cum vor vrea ei să integreze la un loc atât de mulţi musulmani printre atât de mulţi protestanţi, catolici sau orotodcşi, când noi, lăsându-i la o parte pe cei care fac parte din tot felul de secte abia ne înţelegem unul cu altul, ne călcăm în picioare atunci când apar nu mai ştiu eu ce moaşte prin zona noastră sau pentru a lua o gură de apă sfinţită. Şi totuşi, stau şi mă întreb: să mă duc în America, doar pentru că Donald Trump a promis că îi trimite înapoi pe toţi sirienii (asta dacă va ajunge vreodată preşedintele Americii, deşi nu cred, nu de alta dar pare a fi un Corneliu Vadim Tudor al americanilor), să mă duc în Rusia pentru că Putin ăsta ăşi cam arată muşchii şi nu prea îi pasă de nimeni, să mă duc în Elveţia sau prin ţările alea din Benelux care nu spun nici că primesc imigranţi, nici nu-i refuză, nici nu pun garduri de sârmă ca ungurii dar nici nu le oferă avantaje precum asistenţă socială, medicală sau mai ştiu eu ce. Cine vrea, să vină pe barba lui, pe banii lui, pe imaginaţia lui, până la urmă chiar pe norocul lui! Bine că spune Barak Obama că va primi SUA peste 200.000 de refugiaţi din Siria. Întrebarea e, cine va plăti drumul lor până în America, cine va plăti costurile pentru integrarea lor în societatea americană, cine se va lovi de ei pe străzi, prin magazine, prin parcuri, şi cine va riposta la adresa lui Obama? Este uşor să spui că vei primi pe teritoriul ţării tale cinci mii, şapte mii de refugiaţi, nu înţeleg însă cu ce suntem noi vinovaţi că a dat în clocot lumea arabă sau islamică sau cum vreţi voi. Până nu demult, aurul era mai ieftin la sirieni decât pe la noi, cafeaua era mai ieftină prin Africa, noi importam banane, mango şi nuci de cocos, nimeni nu ne mai băga în seamă pentru că eram o micuţă ţară din estul Europei, acum creierele românilor sunt căutate până şi la NASA, americanii îşi fac baze militare pe la noi şi, mai nou, isteţii ăia din UE ne impun şi câţi refugiaţi să primim şi să-i facem români prin adopţie. Că o fi având dreptate Victor Ponta când spune că trebuie să ne gândim în primul rând că printre refugiaţi sunt o grămadă de copii, copii care au drepturi recunoscute pe plan internaţional. Aşa că va trebui să facem şcoli şi grădiniţe în limbile lor.

 

Publicat în Editorial
Miercuri, 30 Septembrie 2015 00:00

Eu „nu prea ştie să vorbeşte” româneşte

Acum câţiva ani, noi, colegii de presă pe domeniile administraţie şi politică, ne amuzam împreună cu unul dintre politicienii momentului, vorbind despre cei care mergeau departe de România şi cam uitau cum e pe aici. E vorba de actualul consilier judeţean Dan Lilion Gogoncea, la acea vreme preşedinte al Consiliului Judeţului. Gogoncea va rămâne în istoria Galaţiului ca unul dintre primii oameni care au înţeles cât de important este să priveşti spre alte ţări şi să te pregăteşti pentru europenizarea României. Noi, nişte pârliţi de jurnalişti de provincie, l-am privit iniţial cu scepticism, când ne povestea cât de importante vor fi în viitor contactele „afară” şi cât de util ne va fi un departament care să ne promoveze. Am făcut ceea ce ar fi făcut orice jurnalist avid de audienţă: i-am contabilizat plecările în alte ţări, i-am verificat însoţitorii şi i-am analizat cheltuielile. Nu l-am văzut niciodată să se supere pentru ceea ce se scria despre el, cum că stă mai mult prin ţări străine şi toacă banii judeţului. Ne povestea molcom ce a văzut pe unde a fost, ce i-au relatat oamenii cu care a stat de vorbă... şi apoi strecura un „cum se zice la voi, la România...”. Ne amuzam... Gogoncea vorbea, totuşi, absolut corect româneşte, în ciuda deselor plecări afară. 

Am scris rândurile de mai sus ca un preambul, pentru a se înţelege foarte clar ceea ce vreau să spun. Am prieteni mulţi „afară”, unii stau de peste un deceniu în ţări străine. Puţini sunt, însă, cei care stâlcesc limba română. Mai mult se strâmbă, bagă câte un cuvânt în limba străină, să se dea importanţi în faţa noastră, a celor care am rămas „acasă”. Chipurile au uitat „cum se zice la noi, la România” la un lucru sau altul. Sunt şi situaţii în care chiar simt că au folosit involuntar un cuvânt străin, poate pentru că e prea asemănător cu echivalentul în limba română şi, după atâţia ani, e normal să mai confunzi cuvintele. Am văzut, însă, zilele trecute, interviurile acordate de românii stabiliţi în America şi care participau la întâlnirea cu preşedintele României. Vorbeau româneşte absolut corect, fără accent, chiar. Preşedintele Iohannis, însă, m-a dezamăgit. Discursul lui a fost plat, rostit tărăgănat, într-o română stâlcită pe alocuri, din cauza accentelor puse greşit. Şi citea de pe o hârtie... Nu sunt specialist, dar eu cred că acesta e un semn că Iohannis nu gândeşte în limba română, ci în limba sa maternă. Am dezbătut această chestiune într-o discuţie cu una dintre prietenele mele plecate de mult timp „afară”, care mi-a spus că ea vorbeşte (şi i se vorbeşte) 14 ore pe zi în italiană şi petrece alături de familia sa cel mult două ore pe zi, discutând româneşte. „Dar gândesc în limba română!”, mi-a spus. Are un mic accent, mai mult nişte inflexiuni ale vocii pe anumite cuvinte, dar nu cred că mi-a scăpat, de-a lungul a ore întregi de discuţii, mai mult de două cuvinte în italiană. „Sunt româncă! Da, dacă mă întrebi acum, îţi spun clar: nu mă mai întorc în ţară, pentru că nu mai am nimic şi pe nimeni acolo... dar sunt româncă şi nu renunţ la limba mea, cum nu am renunţat la numele meu pur românesc. Ar însemna să renunţ la o bucată din mine”, mi-a spus prietena mea. Şi atunci am înţeles: nu-i putem cere unui membru al unei comunităţi conlocuitoare în România să renunţe la limba sau la numele său, nu-i putem cere să gândească în altă limbă decât cea maternă... Şi cu toate astea, nu mă simt confortabil când îl ascult pe preşedintele MEU vorbind ca un străin abia venit în România. Poate mă voi obişnui, totuşi... 

Publicat în Editorial
Marți, 29 Septembrie 2015 00:00

Ce-ar fi... dacă n-ar fi?

Oare ce-ar mai fi viaţa noastră de zi cu zi, oare ce ar mai fi viaţa unui jurnalist sau a unui cumpărător de ziar dacă aleşii noştri nu ne-ar da toate motivele s-o trăim? Cred că ar fi o mare plictiseală, nu de alta, dar cum aş putea să trăiesc eu fără fata de la pagina 5 sau fără să văd pagina cu cei care au scăpat de griji pe lumea asta şi au plecat pe plaiurile alea pline de linişte şi verdeaţă, după cum ne tot amăgesc popii după ce închidem ochii pentru totdeauna? Oare ce-ar fi, dacă n-ar mai fi corupţie, dacă n-ar mai trebui să dai şpagă mai peste tot dacă vrei să rezolvi ceva repede sau dacă vrei să scapi de o amendă, fie ea chiar şi aia de pe autobuz pentru că nu aveai biletul compostat şi stăteai ca prostul cu el în mână sperând că nu te prinde nimeni? Ce-ar fi dacă în loc să te duci la casierie să-ţi plăteşti lumina, gazul, şi toate alea pe care trebuie să le plăteşti, zic din nou, ce-ar fi dacă ai fi lăsat în pace, fără să fii ameninţat că ţi se taie cablul sau curentul (ăla electric, evident, pentru că dacă n-ai termopane de celălalt nu poţi scăpa şi nici nu ţi-l taie nimeni, nici măcar în autobuz)? Oare ce-ar fi dacă în fruntea ţării n-ar mai fi îmbuibaţii ăia care fac numai prostii şi ar fi nişte oameni simpli, aşa, ca mine şi ca tine, cu un salariu minim pe economie, care atunci când ajung acasă să spună soţiei şi copiilor: ”sunt rupt de oboseală, azi am mărit salariile şi la profesori, şi la doctori şi la toţi muncitorii din România, aşa că de luna care vine, când iau şi eu salariul mărit, vă duc în concediu la Poplaca, unde vom cheltui cât am strâns eu în juma' de an”? Oare ce-ar fi dacă în loc să fim obligaţi să primim refugiaţi din Siria, Afganistan sau de pe unde mai fug ei, am pleca şi noi cu toţii, să ne vindem casele şi ce brumă de avuţii mai avem pe lângă casele alea, să ne ducem şi noi peste nemţi, peste englezi sau peste francezi, doar pentru că la noi în ţară nu e bine, pentru că nu e bine deloc? ”Ce-ar fi dacă n-ar fi” este până la urmă o întrebare shakesperiană, nu de alta, dar dacă n-ar fi aşa cum e, ne-am cam plictisi, ne-am apuca să stăm la plajă toată ziua pe timpul verii sau să mergem la săniuş pe timpul iernii şi... asta chiar că n-ar fi OK, nu de alta dar mă uit şi eu pe stradă şi văd că tineretul nostru, băieţi şi fete la fel, deja are nişte proporţii deosebite în zona şezutului, asta neputând însemna altceva decât că stau prea mult pe calculator sau pe gânduri, căutând o ieşire din mizeria în care trăim sau, asta e şi mai grav, pur şi simplu nu le mai pasă cum trec prin viaţă, aşteptând să vină banii de la ”babacu'” sau de la ”babaca” de prin Italia pentru a-şi putea aşeza confortabil ţesuturile adipoase prin cine ştie ce club de noapte. Oare ce-a fi dacă n-ar fi aşa? Plictiseală la maxim!

 

Publicat în Editorial
Luni, 28 Septembrie 2015 00:00

Acţionăm sau reacţionăm?

E o întrebare ce ne poate schimba efectiv viaţa, dacă îi înţelegem cu adevărat importanţa. Şi asta pentru că peste 90% dintre noi doar reacţionează la ce li se întâmplă, deşi cu puţină disciplină ar putea să îşi ia viaţa în mâini şi să facă ceva din vreme pentru a-şi proteja sănătatea, familia sau siguranţa financiară. De câte ori nu auzim la cei din jur „dacă aş fi făcut asta sau ailaltă, nu s-ar mai fi întâmplat asta”. Oamenii conştientizează că îşi fac singuri rău, dar rămân prizonierii propriilor obiceiuri. Românii fac parte din categoria celor care rămân ultimii să stingă lumina. Chiar dacă primesc din vreme semnale că lucrurile încep să intre pe o pantă periculoasă, nu fac nimic ca să îşi îngrijească sănătatea sau să îşi găsească un alt job. Abia când treaba devine disperată, încep să caute soluţii. Asta înseamnă doar să reacţionezi şi e cea mai proastă manieră de a-ţi trăi viaţa. Am fost şi eu mult timp prizonierul acestor convingeri limitative, dar am schimbat macazul de ceva vreme şi rezultatele sunt vizibile. Cea mai mare problemă este ieşirea din zona de confort, ce îţi aduce liniştea de care fiecare dintre noi are nevoie. În acest caz este însă o linişte falsă, ce îţi poate paraliza temporar simţurile. Câţi dintre noi nu caută un job călduţ la stat, pe un salariu de mizerie, dar sigur, care să le ia de pe umeri grija zilei de mâine? Odată eşuaţi acolo, îşi vor trăi viaţa prin ochii altora, până când realitatea îi va lovi direct în faţă. O restructurare la instituţia unde lucrează îl va pune în situaţia de a a-şi găsi un loc de muncă la 50 sau 60 de ani, ceea ce în ziua de azi echivalează cu o moarte lentă şi dureroasă. Ceea ce nu s-a înţeles încă este că într-o democraţie sănătoasă nu există joburi sigure. Există şi excepţii, dar regula de bază este că siguranţa financiară ţi-o clădeşti singur, căutând permanent cele mai bune variante pentru tine şi familia ta, astfel încât dacă apare o problemă, să ai în faţă câteva opţiuni viabile. Ideea tătucului comunist, care asigura oricui dorea un job, îi băntuie încă pe mulţi dintre noi şi este probabil cel mai mare rău care ni se poate întâmpla în momentul de faţă. Mulţi dintre noi au înţeles o realitate crudă, respectiv că în ţară nu vor putea să trăiască la un nivel civilizat, aşa cum şi-ar fi dorit, astfel că au luat drumul pribegiei. Cel puţin în momentul de faţă, este o soluţie, atât timp cât statul, prin cei care îl reprezintă, s-a dovedit incapabil să atragă investiţii prin crearea de facilităţi fiscale şi nu numai, ce ar fi condus la crearea de locuri de muncă. Este însă o variantă de lucru, mult mai sănătoasă decât cea în care să stai cu mâna întinsă toată ziua şi să te aştepţi să îţi cadă ceva din cer. Au trecut 25 de ani de încercare democratică şi, din păcate, puţini dintre noi au înţeles cu adevărat ce înseamnă democraţia şi un număr şi mai mic au acceptat să joace după regulile ei. Prin urmare, atât timp cât vom rămâne cuprinşi de nostalgia trecutului, nu vom face altceva decât să reacţionăm la ce ni se întâmplă.

 

Publicat în Editorial
Marți, 22 Septembrie 2015 00:00

Aşa-i când se împute peştele

Zicala ne învaţă că peştele se împute de la cap dar se curăţă de la coadă, ceea ce zilele astea nu prea se mai potriveşte, nu de alta dar cei de la DNA s-au apucat să cureţe bibanii ăştia din politică exact invers, adică de la cap. Să numim numai primarii din Bucureşti, că-i cheamă Oprescu, Vanghelie şi Chiliman, sau de aiurea, de prin toate colţurile ţării. Prejudiciile aduse de ăştia nici nu ne-au fost aduse la cunoştinţă în totalitate, ni s-au spus doar nişte sume de la mita luată de Oprescu de 25.000 euro, ceea ce nici acum nu cred că este întregul adevăr, până la cel produs de Andrei Chiliman, prejudiciu care iniţial ni s-a spus că a fost de 670 milioane de euro, ca apoi să ni se spună că în urma cercetărilor nu furase săracul decât 3 milioane de euro. Care-i adevărul? Apoi, sunt tot felul de ”dive” săltate de multe ori cu cătuşe la mâini şi ascunse la mititica pentru cercetări pentru ca în scurt timp să li se dea drumul, să fie judecate sub supraveghere judiciară, să stea arestate la domiciliu, ca nu cumva prin puşcării să li se strice machiajul. Cert este că pe oricare l-ai lua la scuturat, nu ar putea să dovedească cum au făcut averile fabuloase deja pentru un om de rând care trăieşte dintr-un salariu amărât de 9-10 milioane de lei vechi pe lună. În unele cazuri li se mai pune sechestru pe averi, dar asta doar până ce un avocat bine plătit îi scoate basma curată. N-am auzit încă să li se fi confiscat vreodată vreo vilă sau vreo maşină sau banii de prin vreo bancă. Dar ce spuneţi, oameni buni, de figura lui Victor Ponta, a cărui punere sub acuzare face ca ţărişoara asta a noastră să devină cea mai cu moţ din Europa, dacă nu chiar din întreaga lume? Ba chiar din cauza asta uite că le-a venit iar apa la moară vecinilor noştri, ungurii, ministrul lor de Externe convocându-l pe ambasadorul României în Ungaria şi admonestându-l, spunându-i că se aştepta la ceva mai multă modestie din partea ministrului de Externe român, având în vedere că suntem o ţară a cărui premier este chemat în judecată pentru falsuri şi spălare de bani. Primarul Capitalei, premierul României, oameni care ar fi trebuit să fie fără nici o pată, dar care acum nici măcar nu vor să-şi recunoască vinovăţia, susţinând sus şi tare că totul este doar o făcătură şi că nu se urmăreşte decât îndepărtarea lor din funcţiile deţinute. Între timp, Ministerul Afacerilor Externe nu comentează spusele ministrului de Externe ungur, ceea ce nu prea e în regulă; cică îl va lămuri ambasadorul român la Budapesta, noi am fi vrut o poziţie ceva mai dură. Ungaria critică Croaţia, critică Serbia, critică România, în schimb pe ei nu-i critică nimeni că ridică garduri la frontiere, uitând că facem parte cu toţii dintr-o uniune, Uniunea Europeană, unde toţi cetăţenii ar trebui să circule liberi.

 

Publicat în Editorial
Miercuri, 16 Septembrie 2015 00:00

Nu mai trage nimeni!

Nu mai are cine să-i adune pe nemernicii din România pe un stadion şi să tragă în ei cu mitraliera, aşa cum promisese Corneliu Vadim Tudor. Fără să fiu neapărat un fan al marelui scriitor şi om de cultură, trebuie să recunosc că în afară de aşa-zisa lui ”nebunie” mi-a plăcut să îl ascult întotdeauna, mi-a plăcut să îi admir vehemenţa cu care îi bălăcărea pe cei cu care lupta pe plan politic, lăsând întotdeauna aceeaşi impresie, cea de tribunul poporului. Ultima lui poezie, cea în care îşi dăduse deja întâlnire cu moartea, ”Ultima cafea”, a fost poate încununarea unei cariere de mare scriitor, a operei unui om de geniu al poporului român. Nebun sau nu, cert este că a avut întotdeauna curajul să se ia în piept cu toţi marii borfaşi ai neamului ăsta, nu numai o dată, ba, chiar de vreo cinci ori dacă stăm să numărăm numai ocaziile în care a candidat la cea mai înaltă funcţie în stat, cea de preşedinte al României. Chiar dacă m-am bucurat de fiecare dată că nu a reuşit să ajungă acolo unde şi-ar fi dorit, de multe ori am stat şi m-am întrebat dacă nu cumva ar fi putut fi pentru noi, românii, schimbarea pe care am tot aşteptat-o şi pe care încă o mai aşteptăm cu ochi senini şi goi. Goi de atâta privit în toate părţile după cea luminiţă de la capătul tunelului pe care oricum ne avertizase Silviu Brucan că nu o vom vedea mai devreme de vreo douăzeci de ani. Era optimist, săracul... au trecut şi mama celor douzeci de ani şi luminiţa aia întârzie să vină la întâlnirea mult visată de poporul ăsta al nostru care parcă a fost blestemat să trăiască pe un tărâm blagoslovit cu toate formele de relief, cu bogăţii care, deşi se tot chinuie nemernicii ăia care au tot urcat în tronul ţării să le fure, par să tot izvorască făcând astfel tronul ăla mult dorit. Bine că vine unul ca prinţul Marii Britanii, care s-a tot săturat şi el să mai aştepte să moară mămăiţa lui şi să-i lase tronul, s-a gândit el mai bine şi şi-a tras o căsuţă pe plaiurile mioritice, nu de alta, dar o fi aflat şi el de prin biblioteca regală că sângele de pe la noi te întinereşte, păstrându-te veşnic tânăr, având astfel ocazia să-şi pună şi el pe cap o dată şi o dată cea coroană a Marii Britanii. 

Până una-alta, uite că am rămas mai puţini, ultima cafea a lui Corneliu Vadim Tudor lăsându-ne un gol în suflet, lăsându-ne să ne gândim la ce-ar fi fost dacă l-am fi votat, dacă şi-ar fi pus în aplicare planul lui cu stadionul şi mitraliera. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că nu mai ajunge nici la întâlnirea cu blondele alea ”super-deştepte” ale lui Dan Negru de la emisiunea aia de pe la Antena 1, blonde care parcă sunt alese special după gradul lor de mare prostie. Mare păcat să pui faţă în faţă cincizeci de fătuci cu unul ca Vadim. Dumnezeu să-l ierte!

Publicat în Editorial
Luni, 14 Septembrie 2015 00:00

Suntem ceea ce am semănat

După atâţia ani de aşa-zisă democraţie ne tot mirăm de ce părinţii noştri sunt atât de nostalgici după era ceauşistă. Păi cum să nu fii, dacă atunci oricine îşi dorea, putea avea un job decent şi ce pune pe masă. Bineînţeles, nu se mai văd acum constrângerile cumplite de atunci, în capul listei fiind libertatea de exprimare şi cea de circulaţie, ca să nu mai vorbim de regimul opresiv, dar când ai burta goală, te gândeşti doar la un singur lucru. Vina ne aparţine nouă, tuturor, pentru că i-am înlocuit pe comunişti cu eşalonul doi al aceloraşi comunişti, iar ei ne râd în nas de 25 de ani. Ei sunt cei care acum îşi dublează indemnizaţiile de parlamentar printr-o singură ridicare de mână, iar odraslele lor îşi permit să încalce legea după bunul plac, la adăpost de rigorile justiţiei. În momentul de faţă avem în faţă două Românii. Una a celor care încearcă să îşi facă un drum în viaţă respectând legea şi cea a parveniţilor, a manelizaţilor, care nu scapă niciun prilej de a da cu tifla statului. Lupta a fost câştigată de cei din urmă, chiar fără drept de apel, pentru că majorităţii i-a lipsit un element esenţial: spiritul civic. Pornind de la lipsa de reacţie la o agresiune pe stradă şi până la indiferenţa faţă de abuzurile şi nesimţirea pe faţă a politicienilor, totul a concurat la mocirla în care ne zbatem astăzi. Tinerii care abia şi-au căpătat drept de vot îl iau în derâdere, ignorând puterea uriaşă pe care o au în mână, în timp ce absenteiştii de la procesul electoral îşi motivează gestul prin faptul că nu au pe cine să pună ştampila. Această lipsă de responsabilitate a generat toţi penalii şi turnătorii pe care îi avem astăzi în Parlament. S-a văzut la ultimele alegeri prezidenţiale că în faţa puterii populare nu poate sta nimeni, mai ales politrucii de doi lei, chiar dacă actualul preşedinte nu s-a ridicat încă la nivelul aşteptărilor. Din păcate, aşa cum se întâmplă adesea cu românii noştri, ne lipseşte constanţa în ceea ce priveşte implicarea în treburile cetăţii. Nu e suficient să faci alegerea corectă, ci este imperios necesar să îi tragi de ureche pe cei pe care i-ai ales ori de câte ori se abat de la calea stabilită. Preşedintele Iohannis promitea votul prin corespondenţă pentru diaspora ca primă măsură în mandatul său de şef al statului, dar nici până astăzi legea cu pricina nu a fost adoptată, deşi a trecut aproape un an de la alegeri. Este o deraiere destul de serioasă, ce merită o reacţie din partea societăţii civile, dar mă îndoiesc că ea va apărea prea curând. Trăim astfel un paradox. Nu avem nicio reacţie la ce se întâmplă în jur şi preferăm să plecăm în afară ca să ne câştigăm pâinea. Odată ajunşi acolo, facem tot ce ne stă în putinţă, ca să schimbăm lucrurile în ţară şi să ne putem astfel întoarce. Ăştia suntem noi, românii, şi nu ştiu ce cataclism trebuie să ne lovească, ca să declanşăm odată schimbarea de care avem nevoie. Un lucru este cert: dacă vom continua pe aceeaşi linie, să nu ne mire dacă peste câţiva zeci de ani ne vom pierde şi bruma de identitate naţională care ne-a mai rămas.

 

Publicat în Editorial
Marți, 08 Septembrie 2015 00:00

Roata morii se-nvârteşte...

„Nu suntem, doamnă, toţi neam de hoţi şi de derbedei!”, spunea într-un interviu Sorin Oprescu cu câteva ore înainte de a fi arestat pentru luare de mită. Deoarece duminică seara mandatul de arestare i-a fost prelungit cu încă 30 de zile, înseamnă că DNA se bazează pe un dosar solid cu fapte care nu fac decât să demonstreze tocmai asta, că domnul Sorin Oprescu nu este altceva decât un hoţ şi un derbedeu cu diplomă de medic chirurg şi fotoliu de primar general al capitalei României. Ce reţea, ce de măsuri de siguranţă, cu aparate de bruiaj al telefoanelor şi tot felul de scenarii şi toate degeaba, a fost suficient ca un cocalar să se sature de câtă şpagă a dat şi să-l denunţe pe nesătulul primar al capitalei. Dacă o fi adevărat ceea ce spune omul, cum că într-un an de zile i-a dat şpagă peste un milion de euro, stau şi mă întreb dacă ăsta o fi fost oare singurul contribuabil la averea lui Sorin Oprescu şi a colaboratorilor lui. Probabil că asta s-or fi întrebat şi cei de la DNA, pentru că după ce l-au ascuns pe primar au pornit roata morii şi au început să-i ia la refec pe toţi cei care se învârteau în jurul primarului. Ba, s-au apucat să strice până şi liniştea cimitirelor, pentru că s-ar părea că şi pe acolo ceva nu miroase bine. Problema acum nu este faptul că a fost prins un primar luând mită, înaintea lui au fost zeci şi zeci de alţi primari, ca să nu-i amintim decât pe cei mai cunoscuţi - Vanghelie, Kiliman, Mazăre, Gheorghe Ştefan. Dar câţi primari de comune sau de oraşe mai mici nu au fost găsiţi cu bani nemeritaţi şi ascunşi pentru ani buni? Problema e că s-ar putea să asistăm la un fapt fără precedent, s-ar putea ca Sorin Oprescu să fie singurul primar general al capitalei unei ţări din toată lumea asta care este prins luând mită. Şi asta, deşi preşedintele Iohannis spune că este totuşi un lucru bun care demonstrează că lupta anticorupţie se desfăşoară cu toată forţa, este pe naiba un lucru bun, asta nu poate însemna decât că suntem totuşi conduşi de nişte hoţi şi de nişte derbedei. Şi asta se poate vedea de departe, dacă stai să analizezi averea oricărui demnitar înainte şi după câţiva ani de la numirea în funcţie. La toţi le apar peste noapte mătuşi de prin America sau cine ştie ce alte moşteniri care le permit să aibă deodată bijuterii de zeci sau sute de mii de euro, câte două-trei case, niscaiva conturi în lei, dolari sau euro şi uite chiar şi în cazul lui Sorin Oprescu, vreo două-trei iahturi prin Grecia. Să vedem acum câte capete vor cădea în scandalul ăsta, oricum, domnule preşedinte al României, până la eradicarea corupţiei este un drum mai lung decât vă închipuiţi dumneavoastră. Nu m-ar mira ca în curând să apară cazuri de corupţie chiar în cadrul instituţiilor abilitate să lupte împotriva acesteia.

 

Publicat în Editorial
Marți, 01 Septembrie 2015 00:00

De ce nu poate fi linişte în lume?

Dacă ar fi să ne luăm după calendar am putea spune că începând de astăzi am scăpat de vară. Numai că de vreo câţiva ani încoace s-ar părea că nu ne mai putem baza pe cele patru anotimpuri cu care eram obişnuiţi. Mai nou avem doar vară şi iarnă. Oricum, copiii mai au doar două săptămâni de vacanţă şi va trebui să meargă la şcoală sau la grădiniţă, unii pentru prima dată. Şi, ca în fiecare toamnă, a început deja şi alergătura părinţilor sau a bunicilor după rechizite, uniforme şi tot ce mai trebuie cu ocazia începerii noului an şcolar. Copiii noştri pot fi fericiţi, totuşi, spre deosebire de copiii imigranţilor, care, după cum am văzut cu toţii pe la ştiri, nu ştiu nici măcar unde vor dormi noaptea următoare, ce vor mânca, dacă vor putea porni către tărâmul făgăduinţei, către eterna atracţie a unei vieţi mai bune promisă de ţările occidentului european, care, mai nou, au început să se sperie de numărul mare de imigranţi care năvălesc peste ei. Nu că nu ar avea nevoie de forţă de muncă sau că nu ar putea asigura spaţii de cazare pentru imigranţi. Problema e că mai toţi vest-europenii se sperie de problemele pe care aceştia le pot crea datorită sărăciei în care se zbat. Pentru că nu toţi cei care fug din ţările lor de baştină fug doar de teama războiului, de foamete sau de sărăcie, mai sunt şi unii care sunt certaţi cu munca şi nu caută decât câştiguri uşoare, obţinute de cele mai multe ori din cerşit, furt sau escrocherii. Aşa că nu e de mirare că liderii europeni vor să se adune şi să discute problema imigranţilor. Nici nu m-a mirat să aud că în traficul ăsta cu oameni sunt implicaţi şi români. La cât plătesc refugiaţii ca să ajungă în Germania sau Franţa, nici nu se putea să nu apară reţele de trafic de oameni. Unii dau chiar şi până la 6.000 de euro de persoană pentru a sta ore în şir înghesuiţi prin portbagaje sau prin cine ştie ce dube insalubre. Dacă autorităţile ungare au prins deja vreo 30 de români care se ocupau cu astfel de cărăuşie, cine ştie câţi or fi neprinşi, de când au început afacerea asta nemaipomenit de profitabilă şi, de ce să nu o spunem, câte alte naţii nu or fi implicate în mizeria asta de trafic, profitând de disperarea unor oameni care şi-au vândut tot pe unde au trăit până acum, sperând într-o viaţă mai bună prin ţări străine. Câţi dintre ei vor ajunge la destinaţie... nu poate spune nimeni. Câţi dintre ei, dacă vor ajunge, vor mai avea bani să se întreţină pe ei şi pe ai lor până când îşi găsesc ceva de muncă... iar, nimeni nu poate şti. Şi asta doar pentru că unii nu se mai satură să se războiască, doar pentru că unii nu pot trăi în linişte, inventând tot felul de motive doar pentru a sparge liniştea traiului oamenilor de pretutindeni.

 

Publicat în Editorial
Luni, 31 August 2015 00:00

Cât de costisitor e să fii prost

Fără doar şi poate, România a ajuns ţara unde aleşii, fie ei locali sau parlamentari, sunt plătiţi din ce în ce mai bine, deşi economia merge din ce în ce mai prost. Este de-a dreptul stupefiant să constaţi că a fi habarnist este o calitate indispensabilă în politică, iar cu cât eşti mai aerian la ce faci, cu atât eşti mai bine plătit. De zeci de ani ne pleacă medicii în afară, ca să muncească mai rău ca sclavii pe plantaţie, pentru că statul român este incapabil să le plătească măcar nişte salarii decente. Când a venit vorba să le majoreze lefurile, onor Guvernul nu a putut scoate mai mult decât 25%, adică fix nimic, dacă e să ţinem cont de veniturile mizere pe care le au medicii, în special cei aflaţi la început de carieră. În acelaşi timp, printr-o simplă ridicare de mână, parlamentarii şi-au dublat salariile, pe care oricum nu le meritau nici măcar în proporţie de 1%. Nu mă surprinde prea mult acest lucru, ţinând cont că acesta este cel mai penal Parlament de după Revoluţie, iar dacă mai adăugăm şi turnătorii care s-au aciuat în Casa Poporului, cred că orice alt comentariu e de prisos. O statistică efectuată recent a scos la iveală faptul că numărul de membri pe care partidele îl au este cu mult mai mic decât se crezuse, surpriza cea mai mare venind în ceea ce priveşte PSD-ul, despre care se credea că numără milioane de membri. Nimic nu este mai departe de adevăr, iar asta demonstrează că societatea civilă a pus umărul atâţia ani la construcţia şi întreţinerea acestui mecanism putred, care este incapabil să se schimbe, darămite să mai şi genereze schimbare acolo unde ne arde mai tare. Acum avem explicaţia tărăgănării la infinit a legii privind votul prin corespondenţă, pentru că, aşa cum s-a văzut, diaspora chiar poate face diferenţa. Oamenii nu pot fi duşi de nas aşa de uşor, cum se întâmplă cu românii de pe meleagurile noastre. În cele mai multe cazuri sunt preocupaţi doar de însănătoşirea economiei, pentru a putea spera că într-o zi se vor putea întoarce acasă. E mult mai bine să îi ţii la cozi interminabile, în speranţa că unii dintre ei se vor sătura şi nu vor mai vota sau să ceri să fie gazaţi, pentru a pleca din faţa secţiilor de votare. Numai că orice lucru are şi un sfârşit, iar clasa politică va afla acest lucru cât de curând. Nici românii din ţară nu mai sunt doar o masă amorfă de votanţi şi pe ici, pe colo încep să se vadă semnele înjghebării unei societăţi civile, capabilă să facă o schimbare profundă. Violul de la Vaslui e doar un mic exemplu şi nu cred că acesta va rămâne doar o chestie izolată. Oamenii încep să devină din ce în ce mai conştienţi că dacă doresc o schimbare, oricât de mică ar fi ea, trebuie să fie ei capabili în primul rând să se schimbe. Cei din clasa politică care nu se vor alinia acestui trend, vor păţi acelaşi lucru ca în Grecia. După doar câteva luni de guvernare, Executivul a renunţat la putere, pentru că tot populismul din lume nu te poate salva de realitatea economică, pe care cu toţii trebuie să o înfruntăm. 

 

Publicat în Editorial
Pagina 2 din 3