Potrivit CNN, Singapore a fost declarată oficial ţara cu cei mai inteligenţi copii din lume, elevii şi studenţii cu rezultate excelente la învăţătură reprezentând regula, şi nu excepţia. "Singapore este un caz fascinant. Această ţară a fost un important port britanic înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Când britanici au părăsit-o şi şi-au închis baza militară de aici, Singapore era într-o situaţie foarte proastă. Însă, acum, ei au una dintre cele mai performante economii din lume. Au reuşit asta datorită educaţiei", a declarat Marc Tucker, preşedintele Centrul Naţional pentru Educaţie şi Economie, din SUA.

Marc Tucker a explicat că secretul sistemului educaţional din Singapore este reprezentat de calitatea cadrelor didactice: "Profesorii sunt recrutaţi din rândul celor care au obţinut rezultate foarte bune în timpul liceului sau facultăţii".

CNN notează că modul în care a fost conceput sistemul de învăţământ s-a schimbat la începutul anilor '70, când economia a demonstrat că este nevoie de forţă de muncă inteligentă, pregătită să facă faţă noilor tehnologii. Astfel, s-a trecut de la un sistem în care învăţatul pe de rost era regula la unul care încurajează creativitatea elevului.  "Şi-au pus întrebarea: Ce putem face astfel încât copiii noştri să aibă succes într-o economie a viitorului? Le-a fost clar, de la început, că economia mondială nu mai recompensează oamenii pentru ceea ce ştiu. Google ştie totul. Sunt recompensaţi oamenii care ştiu ce să facă cu ceea ce ştiu. Accentul pe aplicarea şi utilizarea creativă a cunoştinţelor reprezintă un aspect important, foarte important în Singapore şi în alte ţări asiatice", a declarat Andreas Schleicher, director în cadrul Organizaţiei pentru Cooperarea şi Dezvoltarea Economică.

Un alt aspect important al sistemului de învăţământ din Singapore îl reprezintă începerea educaţiei la o vârstă foarte fragedă. "Primii ani din viaţa unui copil sunt foarte importanţi.  Deci, atunci când copilul are încredere în el, acea încredere îl va ajuta în primii ani de şcoală. Nu ne dorim doar copii deştepţi, ci copii optimişti", a declarat Diana Ong, educatoare la o grădiniţă din Singapore.

Andreas Schleicher a mai spus că educaţia copilului reprezintă o componentă importantă în cultura acestor ţări. "Totul pleacă de la resursele financiare. Prioritară este educaţia. În aceste ţări, părinţii şi bunicii îşi vor investi ultimele resurse, ultimii bani în educarea copiilor lor. Se vedea asta şi în politicile statului, educaţia este primordială. Acesta este viitorul", a mai spus Andreas Schleicher. 

Publicat în Mapamond

Se spune mereu că unul dintre obiectivele României este să reducă decalajele care o despart de vestul Europei. E cu siguranţă un obiectiv bun, dar întrebarea este dacă decalajele acestea sunt bine identificate şi dacă sunt înţelese corect. Căci ar fi o mare greşeală să reducem problema la PIB-ul pe cap de locuitor, la autostrăzi sau reţele de bandă largă.

Una din componentele majore ale problemei este educaţia, care nu pare deloc să fie tratată cu toată seriozitatea. Presa celebrează cu entuziasm reuşitele olimpicilor români la diferite concursuri scolare, dar, în realitate, aceste succese nu sunt decât un ecran mare şi opac care ascunde eşecul masiv reprodus de fiecare generaţie în parte. Un indicator bun şi ignorat sistematic în dezbaterea publică sunt testele PISA, dar semnele decăderii intelectuale a şcolii româneşti se află la tot pasul. Bacalaureatul, de pildă: în trecut un examen esenţial, unul care măsura reuşita unui efort intensiv şi exigent, a devenit astăzi o mică farsă. Dar nu din cauza fraudelor care - aşa cum ştim - au fost serios îndiguite, ci pur şi simplu din cauza exigenţelor extrem de scăzute.

Să luăm un exemplu din aria culturii umaniste, aceea care dă seama nu doar de întinderea cunoştinţelor, dar şi de calitatea gândirii şi de capaciatea exprimării. Un examen la istorie este mai elocvent privind evoluţia intelectuală a unui tânăr decât un examen la matematică, căci pune în joc formaţia sa ca persoană şi ca actor pe scena politică a epocii sale. Or, tocmai la acest capitol o societate - care pretinde a fi tradiţionalistă - se comportă cu o neglijenţă şi o superficialitate fără egal.

În sesiunea de toamnă a bacalaureatului au fost trei subiecte. Primul (cu două puncte distincte) şi al doilea au fost de acelaşi tip. Adică se dădeau nişte texte de câte 10-19 rânduri din diferite lucrări de specialitate, cerându-se candidaţilor să precizeze anumite informaţii care se găsesc integral în text. În subiectul al doilea – similar cu primul - apărea totuşi şi ceva diferit, cerându-se candidatului să formuleze un punct de vedere pe care să-l argumenteze cu două informaţii din textul oferit ca sursă.

Prin urmare, orice candidat capabil să citească şi să înţeleagă un text putea să obţină punctajul maxim la aceste subiecte fără să fi asistat la niciun curs de istoria României niciodată în viaţa lui. Practic, primele două subiecte (însumând 2/3 din totalul punctajului) nu pretindeau candidatului nicio cunoştinţă particulară, ci numai o competenţă generală de lectură şi comprehensiune. Exact ca la testele PISA aplicate elevilor de 13-14 ani. Un elev care ar obţine punctajul maxim la testele PISA (şi care nu a absolvit încă niciodată o clasă de liceu) poate obţine facil o notă de trecere la bacalaureatul de istorie.

În fine, ultimul subiect, care aduce încă o treime la punctajul final, constă într-un eseu de două pagini pe o temă ale cărei componente sunt dinainte precizate. Tratarea lui pretinde, într-adevăr, anumite cunoştinţe de istorie românească medievală, dar destul de sumare şi fără nicio aprofundare. Elocvent este şi faptul că absolventul e depunctat dacă scrie mai mult de două pagini.

Prin urmare, un candidat care nu ştie mai nimic despre istoria României poate trece uşor bacalaureatul, iar unul care ştie câte ceva poate obţine nota maximă. Sunt cu siguranţă şi absolvenţi care ştiu mai mult decât lasă să se vadă acest examen, dar dacă doar atât li se cere absolvenţilor de liceu, cum mai putem vorbi de recuperarea decalajelor? Şi nu e vorba doar de întinderea cunoştinţelor, ci mai curând de capacitatea de a înţelege o problematică mai complexă de ordin social şi politic şi, în cele din urmă, de maturitatea cu care un tânăr înţelege societatea contemporană cu el. Nu poţi trata o problemă socială şi politică actuală fără o competenţă prealabilă de ordin istoric şi fără un minim antrenament conceptual.

Or, la acest capitol din educaţie nu e nevoie de finanţări suplimentare. Nu salariile mici sau alte precarităţi materiale ale şcolii sunt vinovate, ci pur şi simplu orizontul intelectual foarte îngust pe care îl definesc aceste examene. În această privinţă esenţială, reforma poate fi făcută fără bani. 

Publicat în National
Luni, 27 Iulie 2015 00:00

Educaţie sau Evul Mediu?

E o întrebare simplă, dar cu un răspuns atât de complicat... Toţi ar răspunde că ar alege educaţia, dar când te uiţi la ce fapte îi caracterizează, constaţi că numai la şcoală nu le-a stat mintea. Educaţia nu înseamnă înmagazinarea mecanică a unor informaţii, ci conştientizarea. Este diferenţa între o mamă care îşi abandonează cei trei copii pe un câmp să moară de foame şi una dispusă să îşi sacrifice viaţa pentru puiul ei. Este deosebirea dintre un grup de tineri care râd schizofrenic de un altul pentru că are un handicap sau care asistă impasibili la un act de violenţă asupra unui bătrân sau agresarea sexuală a unei tinere. Lipsa de educaţie îşi face simţită prezenţa mult mai puternic în mediul rural, care a devenit în ultimii ani scena unor acte de violenţă ieşite din comun. Nici de tinerii de la oraş nu poţi spune că-s mai breji. Cel mai mult şochează rânjetul tâmp din colţul gurii, pe care îl afişează din ce în ce mai mulţi tineri, ca semn al tupeului, al sfidării faţă de societate în general. Ăsta este rezultatul lipsei de educaţie, care inevitabil nu duce decât pe un singur drum, cel infracţional. Fie că se întâmplă la 20 de ani, când vinde marijuana ca să facă rost de bani pentru distracţie, sau la 40 de ani, când îşi omoară nevasta în bătaie, pe principiul „dacă eu nu te am, nu te poate avea nimeni”, cauza este aceeaşi: lipsa de educaţie. 

Responsabilitatea este împărţită între familie şi şcoală. Dacă familia aruncă în copil cu bani şi îi spune că îşi poate permite să spună şi să facă orice, efectul pentru personalitatea lui va fi devastator şi e puţin probabil că va reuşi să revină vreodată pe drumul cel bun. La fel de grav este şi când cei dragi sunt dispuşi să treacă cu vederea orice a făcut copilulul sau tânărul, ba chiar încearcă să justifice nelegiuirile pe care aceştia le-au comis, cum s-a întâmplat cu cei şapte nenorociţi de la Vaslui. Şcoala nu mai este nici ea ce a fost odată. Cu profesori care se culcă cu elevii şi alţii care cer bani ca să îi treacă clasa, nu poţi face educaţie. Evident, nu generalizăm, dar rezultatele per ansamblu nu sunt deloc îmbucurătoare. Sunt şi părinţi, mulţi din păcate, care consideră că rolul lor s-a încheiat atât timp cât îşi trimit copii la şcoală. Această lipsă de responsabilitate ne-a adus în halul în care suntem astăzi, cu copii abuzaţi, care nu ştiu altceva decât să îi abuzeze şi ei pe alţii. Avem o societate bolnavă, iar dacă nu conştientizăm cu toţii asta, nu vom face altceva decât să peticim pe ici, pe colo, aşa cum se întâmplă cu o şosea  plombată, unde gropile reapar la scurt timp. 

Justiţia are şi rol educativ, dar în special acesta este preventiv şi punitiv, pentru a preîntâmpina comiterea de infracţiuni. Instanţele de judecată nu pot trata decât efectele, nu şi cauzele infracţiunilor, iar acestea cad în responsabilitatea exclusivă a familiei şi şcolii. Până nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu vom începe să acţionăm acolo unde trebuie, suntem sortiţi să repetăm la nesfârşit aceleaşi greşeli.

Publicat în Editorial
Pagina 2 din 2