Orice copil este o binecuvântare, chiar şi pentru cei care au casa plină de micuţi şi nu înţeleg asta. În România noastră, chiar şi părinţii care se pretind cu şcoală nu ezită să îşi folosească propriii copii pentru a-şi răni partenerul sau a-l forţa să facă diverse lucruri. Este năucitor de-a dreptul să vezi oameni în toată firea ameninţându-şi partenerul că nu îşi va mai vedea copilul, dacă nu renunţă la ideea de a divorţa. Să crezi că viaţa ta merge în direcţia corectă, când tu îţi forţezi soţul sau soţia să rămână lângă tine, când este evident că nu te mai leagă nimic de el, e deja de domeniul psihiatriei. Cu toate acestea, o parte semnificativă dintre cei care au un copil sau mai mulţi fie într-o căsnicie, fie în concubinaj, recurg la aceste practici pentru a prelungi inutil o suferinţă, ce se va răsfrânge cel mai mult asupra micuţilor. Ei nu înţeleg ce se întâmplă şi rămân cu sechele, ce îi vor marca pentru tot restul vieţii. Pentru că asta nu înţeleg părinţii, care recurg la astfel de practici. Măcinaţi de ură şi dorinţa de răzbunare, nu realizează de multe ori că cei mici riscă să devină cópii fidele la maturitate, cu relaţii disfuncţionale, din care nu reuşesc să mai iasă, pentru că asta reprezintă normalitatea pentru ei, atât timp cât părinţii lor s-au comportat într-o manieră similară. Nu mai puţin grave sunt cazurile când părinţii îşi învaţă copiii, cu subiect şi predicat, că le sunt superiori altora doar pentru că au mai mulţi bani decât alţii. Doar acest aspect este responsabil pentru bună parte din derapajele existente în momentul de faţă în România când vine vorba de tineri. Ajunşi la vârsta adolescenţei, nu ştiu ce să mai facă ca să toace banii babacilor, când la câţiva metri de ei oamenii mor de foame. Cunosc un tip care îşi făcea un titlu de glorie din a cheltui bani în neştire în tot soiul de cluburi şi se lăuda cu asta, deşi părinţii lui se speteau cu munca ca să îl ţină la facultate. Exemplele greşite din familie şi carenţele în educaţie îi împiedică pe aceşti copii să îşi formeze o conştiinţă sănătoasă, una care să îi ajute să trăiască în lumea de astăzi şi să îi ajute, la rândul lor, şi pe alţii să îşi facă o viaţă. Aceste anomalii se răsfrâng în cele mai mici detalii ale vieţii acestor tineri şi adolescenţi. De pildă, orice puştan căruia tata i-a cumpărat o maşină mai de Doamne ajută face manevre în trafic fără să semnalizeze, neconştientizând, pentru că nimeni nu i-a spus vreodată că orice asemenea scamatorie îl poate costa viaţa atât pe el, cât şi pe cei aflaţi în spatele său. Avem deci o mare problemă, pentru că una este să decizi că îţi vei bate joc de viaţa ta şi cu totul altceva e să distrugi şi viaţa copiilor tăi, doar pentru că eşti incapabil să îţi controlezi emoţiile şi să te comporţi ca un adult. Ceva paşi înainte s-au făcut, dar nu suficienţi pentru a schimba trendul actual. Educaţia îi poate readuce pe drumul cel bun pe aceşti tineri, dar cum se pot ei schimba cu adevărat, atât timp cât părinţii, de la care au pornit toate necazurile, refuză să conştientizeze că au o problemă?

 

Publicat în Editorial
Luni, 27 Iulie 2015 00:00

Educaţie sau Evul Mediu?

E o întrebare simplă, dar cu un răspuns atât de complicat... Toţi ar răspunde că ar alege educaţia, dar când te uiţi la ce fapte îi caracterizează, constaţi că numai la şcoală nu le-a stat mintea. Educaţia nu înseamnă înmagazinarea mecanică a unor informaţii, ci conştientizarea. Este diferenţa între o mamă care îşi abandonează cei trei copii pe un câmp să moară de foame şi una dispusă să îşi sacrifice viaţa pentru puiul ei. Este deosebirea dintre un grup de tineri care râd schizofrenic de un altul pentru că are un handicap sau care asistă impasibili la un act de violenţă asupra unui bătrân sau agresarea sexuală a unei tinere. Lipsa de educaţie îşi face simţită prezenţa mult mai puternic în mediul rural, care a devenit în ultimii ani scena unor acte de violenţă ieşite din comun. Nici de tinerii de la oraş nu poţi spune că-s mai breji. Cel mai mult şochează rânjetul tâmp din colţul gurii, pe care îl afişează din ce în ce mai mulţi tineri, ca semn al tupeului, al sfidării faţă de societate în general. Ăsta este rezultatul lipsei de educaţie, care inevitabil nu duce decât pe un singur drum, cel infracţional. Fie că se întâmplă la 20 de ani, când vinde marijuana ca să facă rost de bani pentru distracţie, sau la 40 de ani, când îşi omoară nevasta în bătaie, pe principiul „dacă eu nu te am, nu te poate avea nimeni”, cauza este aceeaşi: lipsa de educaţie. 

Responsabilitatea este împărţită între familie şi şcoală. Dacă familia aruncă în copil cu bani şi îi spune că îşi poate permite să spună şi să facă orice, efectul pentru personalitatea lui va fi devastator şi e puţin probabil că va reuşi să revină vreodată pe drumul cel bun. La fel de grav este şi când cei dragi sunt dispuşi să treacă cu vederea orice a făcut copilulul sau tânărul, ba chiar încearcă să justifice nelegiuirile pe care aceştia le-au comis, cum s-a întâmplat cu cei şapte nenorociţi de la Vaslui. Şcoala nu mai este nici ea ce a fost odată. Cu profesori care se culcă cu elevii şi alţii care cer bani ca să îi treacă clasa, nu poţi face educaţie. Evident, nu generalizăm, dar rezultatele per ansamblu nu sunt deloc îmbucurătoare. Sunt şi părinţi, mulţi din păcate, care consideră că rolul lor s-a încheiat atât timp cât îşi trimit copii la şcoală. Această lipsă de responsabilitate ne-a adus în halul în care suntem astăzi, cu copii abuzaţi, care nu ştiu altceva decât să îi abuzeze şi ei pe alţii. Avem o societate bolnavă, iar dacă nu conştientizăm cu toţii asta, nu vom face altceva decât să peticim pe ici, pe colo, aşa cum se întâmplă cu o şosea  plombată, unde gropile reapar la scurt timp. 

Justiţia are şi rol educativ, dar în special acesta este preventiv şi punitiv, pentru a preîntâmpina comiterea de infracţiuni. Instanţele de judecată nu pot trata decât efectele, nu şi cauzele infracţiunilor, iar acestea cad în responsabilitatea exclusivă a familiei şi şcolii. Până nu vom înţelege acest adevăr simplu şi nu vom începe să acţionăm acolo unde trebuie, suntem sortiţi să repetăm la nesfârşit aceleaşi greşeli.

Publicat în Editorial