Această zi este considerată, de cei mai mulţi dintre noi, ca fiind începutul perioadei de cumpărături asociată sărbătorilor de iarnă. Black Friday nu este, însă, o sărbătoare propriu-zisă, chiar dacă se celebrează, în fiecare an, în vinerea de după Ziua Recunoştinţei.

Pentru comercianţi, aceasta este una dintre cele mai profitabile zile din an, deoarece acum se fac cele mai multe cumpărături. În SUA, Black Friday este celebrat la sfârşitul lunii noiembrie, când multe companii oferă zile libere angajaţilor lor.

Termenul „Black Friday” a apărut în anii '60, desemnând ziua de debut a cumpărăturilor pentru celebrarea sărbătorilor de iarnă. Adjectivul „black” (negru) se referă la magazine, care treceau în această perioadă de la „roşu” la „negru”, în organizarea contabilă, efectuată manual. În acest proces, contabilii marcau cu cerneală roşie pierderile pe care le aveau magazinele, iar cu negru profiturile înregistrate. Debutul cumpărăturilor pentru iarnă a fost marcat prin acestă zi încă din anul 1924, când a avut loc parada pentru Ziua Recunoştinţei, organizată de lanţul de magazine Macy’s, în vinerea de după Thanksgiving.

O altă ipoteză referitoare la originea numelui „Black Friday” se referă la un eveniment petrecut în anii '60, în oraşul american Philadelphia, când o mulţime de motociclişti, dar şi pietoni, au intrat într-o altercaţie cu forţele de ordine ale poliţiei. De asemenea, a fost formulată ideea conform căreia această zi de vineri aminteşte de puternica criză economică din anul 1869.

Cu timpul, comercianţii şi-au dat seama că se pot folosi de această sărbătoare pentru a-şi mări profiturile. Astfel, ei au început să acorde reduceri substanţiale clienţilor care le trec pragul, micşorând preţurile chiar mai mult decât în ultimele zile de dinaintea Crăciunului. Multe dintre companii îşi deschid porţile încă de la primele ore ale dimineţii, anunţându-şi clienţii fideli chiar şi cu câteva săptămâni înainte de Black Friday. Cele mai populare produse vândute în această zi sunt electrocasnicele şi jucăriile, încadrate în cele mai profitabile oferte.

Ziua de Black Friday debutează, în general, de la primele ore ale dimineţii, când magazinele devin adevărate temple pentru clienţii care aşteaptă în faţa lor chiar şi câteva ore. Comercianţii invită oamenii să le treacă pragul, anunţându-i de ofertele disponibile cu mult timp înainte ca vinerea reducerilor să înceapă. În toată acestă perioadă, clienţii sunt informaţi prin reclame de produsele puse la vânzare şi li se oferă cupoane sau tichete de reducere.

În ultima perioadă, Black Friday se desfăşoară, din ce în ce mai des, în domeniul virtual. Cei care doresc să profite de reduceri, îşi comandă cele necesare pe internet, pentru a nu mai fi nevoiţi să aştepte în faţa magazinelor. Pentru a răspunde nevoilor clienţilor, marile magazine îşi organizează activitatea pe site-uri şi reţele de socializare online. 

Publicat în Mozaic

Cuvântul „plastic” din denumirea de „Chirurgie Plastică” provine din grecescul „plastikos” care înseamnă „a modela”, adevăratele origini preced însă cu mult timp rădăcinile sale lingvistice. Originea specialităţii este documentată de vechi papirusuri egiptene şi de texte sanscrite din India antică.

Adevărata dată de naştere a chirurgiei plastice reconstructive este încă disputată de către istorici. Medicii din Egiptul Antic sunt creditaţi ca fiind primii autori ai unor intervenţii chirurgicale care fac parte din ansamblul actual al specialităţii. În papirusul „Edwin Smith”, datat cu aproximativ 3000 de ani î.e.n., sunt descrise tratamente chirugicale ale unor leziuni faciale, incluzând tratamentul unor fracturi mandibulare şi nazale.

 

Primele transplanturi de piele din Antichitate

 

Tentativele de transplant de piele datează încă din secolul al 6-lea î.Hr. Au ajuns până la noi mărturii despre chirurgul indian Sushruta, care reconstituia nasul, buzele şi lobul urechii. În vremea aceea, adulterul era pedepsit prin tăierea nasului, aşa că acest chirurg nu ducea lipsă de pacienţi. Anestezicul folosit pentru astfel de operaţii era vinul în exces.

Mult mai târziu, în secolul al XVI-lea, italianul Gaspare Tagliacozzi se ocupa, de asemenea, de reconstrucţia nasului (rinoplastie). Tot în această perioadă, spătarului Nicolae Milescu i s-a tăiat nasul pentru trădare, apelând şi el apoi la medicii timpului pentru reconstrucţie (parţial reuşită). Încercările de transplant de piele de la animal (oaie) la om au eşuat.

În 1823, doctorul Christian Bünger a reuşit primul transplant de piele autonom, folosind piele de pe coapsa unui pacient, pentru a-i reconstrui nasul (până atunci pentru reconstrucţie se foloseau numai fragmente de piele care rămâneau ataşate de locul de unde erau desprinse până când transplantul reuşea).

Doctorul elveţian Jacques Reverdin a descoperit că transplantul reuşeşte mai bine, dacă se foloseşte un strat mai subţire de piele, decât pielea pe toată grosimea ei. El a fost primul chirurg căruia i-a reuşit transplantarea de piele de la altă persoană, pentru tratamentul ulcerelor pielii şi arsurilor.

În 1881, s-a folosit pentru prima oară, pentru transplant, piele provenind de la o persoană decedată (era vorba de un bărbat lovit de trăsnet).

 

Mutilările soldaţilor din cele două războaiele mondiale

 

Odată cu apariţia anesteziei şi antisepsiei, chirurgia reconstructivă s-a dezvoltat, devenind extrem de utilizată şi ca urmare a numărului imens de răniţi din Primul Război Mondial. Istoria a păstrat numele celebrului chirurg Harold Gillies, care, împreună cu echipa sa, a încercat (reuşind adeseori) să refacă mii de feţe distruse de gloanţe şi obuze. Există mărturii scrise care arată că medicul menţionat petrecea ore întregi proiectând fiecare reconstrucţie cu ajutorul desenelor sau chiar al modelelor de ceară. Ulterior,  realiza un model de ghips pentru noua faţă a pacientului.

De cealaltă parte a frontului, chirurgul Jacques Joseph efectua operaţii similare pe soldaţii germani desfiguraţi. Interesant este că acest chirurg este considerat primul chirurg plastician din Europa, deoarece a dezvoltat chirurgia cosmetică, gândită  nu numai pentru necesităţi fizice, ci şi  pentru avantajul estetic şi psihologic.

Chirurgia estetică s-a dezvoltat prin imaginarea unor tehnici din ce în ce mai sofisticate şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial. Aşa au apărut specialişti în chirurgie plastică şi spitale cu această dedicaţie. A ajuns celebru în lumea medicală chirurgul Archibald McIndoe, care şi-a petrecut ani de zile reconstruind feţele şi mâinile aviatorilor care au suferit arsuri, ca urmare a bătăliilor pentru apărarea Marii Britanii.

 

Parbrizul incasabil şi centura de siguranţă – rezultatul apelurilor chirurgilor plasticieni

 

Un fapt oarecum inedit este influenţa chirurgilor plasticieni asupra industriei auto din anii ’40. În Statele Unite, foarte mulţi pacienţi soseau pe mesele de operaţie în urma accidentelor rutiere. Cunoscând cauza rănilor faciale pe care le tratau, plasticienii au facut presiuni asupra asociaţiilor producătorilor auto să folosească un alt tip de parbriz care să nu se spargă în cioburi după impact. Tot în urma presiunilor chirurgilor plasticieni a fost inventată şi centura de siguranţă.

Chirurgia plastică, prin posibilităţile sale de a reconstrui pielea şi ţesuturile acolo unde au fost distruse de boală sau accident, s-a dezvoltat în strânsă colaborare cu celelalte specialităţi chirurgicale. Un avânt considerabil s-a produs cu precădere în ultimele decenii, odată cu apariţia noului domeniu al microchirurgiei, adică al realizării actului operator sub microscop, prin utilizarea de instrumente şi materiale de sutură extrem de fine. Aceste tehnici au făcut posibile intervenţii chirurgicale de tipul reconstruirii vaselor de sânge sau a nervilor, ori de tipul replantării segmentelor amputate (degete, mână, picior, scalp), dar şi transferul de ţesuturi dintr-o parte în alta a corpului, şi chiar transplantul de organe.

 

Agrippa Ionescu a realizat primul transplant de piele din România

 

Creatorul Şcolii Româneşti de Chirurgie Plastică şi Reconstructivă a fost prof. dr. Agrippa Ionescu. În anul 1958 acesta înfiinţează la Bucureşti Spitalul Clinic de Traumatologie şi Chirurgie Plastică şi Recuperatorie în str. Arh. Ion Mincu nr.7, pe care îl organizează şi îl conduce timp de 40 ani. Aici realizează primul transplant de piele într-un cadru spitalicesc organizat. Prin mâinile marelui profesor au trecut şi s-au format peste 300 specialişti, astăzi medici foarte cunoscuţi şi apreciaţi: prof. dr. Ioan Lascar, prof. dr. Dan Enescu, prof. dr. Tiberiu Bratu.

Publicat în Mozaic
Joi, 29 Octombrie 2015 00:00

Sarea şi fascinanta sa istorie timpurie

Există multe tipuri de săruri (cum ar fi nitratul de potasiu folosit pentru praful de puşcă sau bicarbonatul de sodiu folosit pentru gătit), dar numai una ne satisface nevoile nutriţionale şi ne potoleşte pofta pentru gustul de sărat: clorura de sodiu (NaCl). Aceste două elemente esenţiale pentru supravieţuirea noastră au făcut ca sarea să fie unul dintre produsele căutate încă de la începuturile civilizaţiei. Şi asta pentru că organismul uman are nevoie de cele două elemente pentru respiraţie şi pentru digestie. Fără ele, transportul nutrienţilor, al oxigenului sau transmiterea de impulsuri nervoase către muşchi şi inimă nu ar fi posibile.

În sălbăticie, erbivorele caută sarea pentru a-şi asigura aportul necesar de sodiu. Pe vremea când oamenii consumau cu precădere carnea de vânat, ingestia de sare era suficientă pentru nevoile dietei umane, dar de-a lungul timpului alimentaţia noastră s-a schimbat şi se bazează pe legume şi cereale cultivate, aşadar a fost nevoie ca sarea să fie suplimentată.

 

Punte către Dumnezeu şi ingredient magic pentru conserve

 

Sarea a căpătat chiar o simbolistică supranaturală. În iudaism, sarea păstrează legătura între Dumnezeu şi poporul său. Atât în iudaism, cât şi în islam, sarea este cea cu care se garantează încheierea unui acord. Armata indiană a jurat credinţă britanicilor cu sare. Egiptenii antici, grecii şi romanii foloseau sarea în ritualuri şi în ofrandele aduse zeilor. În teatrul tradiţional japonez, sarea era presărată pe scenă pentru a feri actorii de spiritele malefice. În Haiti, există superstiţia că un zombie poate fi adus înapo la viaţă cu ajutorul sării.

Recoltarea sării de către oameni se confundă cu începuturile civilizaţiei, primele semne despre acest lucru fiind datate în jurul anului 6.000 î.Hr. în China, în provincia Shanxi. Deşi sarea era folosită cu siguranţă în multe scopuri, primele dovezi arată că cea mai importantă utilitate era conservarea peştelui, tot în China, potrivit surselor documnetare care datează din 2.000 î.Hr. În anul 500 î.Hr. a fost descoperită calitatea sării de a conserva boabele de soia, iar lichidul în care se păstrau este celebrul sos de soia.

Egiptenii antici preţuiau de asemenea acest produs, în mormintele celor bogaţi fiind descoperit peşte sărat sau păsări conservate în acelaşi mod. În vechiul regat sarea era recoltată din lacuri printr-un proces de dragare. Aceste locuri erau cunoscute în limba arabă drept sebkha. Egiptenii foloseau sarea cel mai des în combinaţie cu apa şi oţetul, pentru a obţine o saramură numită oxalme în latină. O combinau de asemenea şi cu anumite organe sau carne de peşte pentru a obţine un produs similar sosului de peşte asiatic de astăzi. Aceste produse însoţeau o mulţime de mâncăruri, iar un epicureu din Antichitate scria: „Nu există mâncare mai bună decât legumele în saramură”.

Mumiile egiptene erau conservate după o practică foarte asemănătoare celei alimentare. Corpul era acoperit cu natron (o combinaţie naturală de clorură de sodiu şi bicarbonat de sodiu) cunoscut ca „sarea divină” şi ţinut timp de 70 de zile. Ironia face că în secolul 19, când a avut loc furtul masiv din mormintele din Teba şi Saqqara, autorităţile au pus aceleaşi impozite pe mumii ca pe peştele sărat.

Egiptenii au început să facă comerţ cu sare, mai precis cu peşte sărat, cu fenicienii, în jurul anului 2.800 î.Hr. Fenicieniii la rândul lor, vindeau produsele celor din bazinul Mediteranei. Până în anul 800 î.Hr, aceştia ajunseseră să producă mari cantităţi de sare din lacurile din nordul Africii şi să o vândă alături de peşte şi celelalte produse.

Sarea de mare a fost recoltată pentru prima dată de către chinezi, în jurul anului 1.800 î.Hr, potrivit izvoarelor istorice. Procesul presupunea umplerea unor vase de lut cu apă de mare şi fierberea acesteia până se obţineau cristalele de sare. Ulterior, s-au folosit fântânile de saramură, care erau de fapt nişte vase imense de fier încălzite pentru a obţine sarea.

 

Via Salaria, celţii de la Salzburg şi monedele etiopiene

 

Roma, ca şi alte oraşe italiene, a fost construită în mod intenţionat lângă exploatările de sare, la gurile Tibrului. Atunci când acestea au fost mutate mai departe de oraş, romanii au construit şi primul lor mare drum - Via Salaria (Drumul Sării - de unde provine şi mult mai prozaica noţiune de „salariu”). Romanii au folosit sarea în scopuri populiste, menţinând un preţ scăzut atunci când aveau nevoie de suportul maselor şi impunând taxe foarte mari pe sare atunci când aveau nevoie de fonduri pentru finanţarea campaniilor militare (cum a fost în timpul Războaielor Punice).

În nordul Europei, sarea era exploatată încă din 400 î.Hr din minele din zona montană în care se află astăzi oraşul austriac Salzburg (ad literam „Oraşul sării”). Celţii erau cei care îşi riscau viaţa în aceste ocne alpine, care adeseori se prăbuşeau peste ei. Trupurile acestora au fost găsite într-o stare perfectă de conservare chiar după sute de ani. Celţii se ocupau cu comerţul sării în Imperiul Roman, dar şi mai departe de acesta. Existau şi alţi europeni care produceau sare, inclusiv veneţienii, care s-au îmbogăţit de altfel din comerţul cu acest produs, în special cu Constantinopolul.

În Africa, în jurul secolului 6, sarea era foarte valoroasă, negustorii mauri cerând 1 gram de aur pentru 1 gram de sare. În Etiopia, au existat chiar „monede de sare”, nişte lespezi folosite pentru a cumpăra alte produse. De altfel, în această ţară, sarea a constituit un mijloc de schimb până în 1935.

Şi iată cum istoria se naşte cu ajutorul celor mai nebănuite minerale... 

Publicat în Mozaic

Dacă întrebăm economiştii pentru ce sunt buni banii, ei vor pronunţa cuvântul „fungibil”, care se referă la calitatea de a putea fi înlocuit, schimbat. Spre deosebire de sistemul de schimb tradiţional numit troc, în care oamenii schimbau un lucru pe un altul diferit, sistemul monetar foloseşte jetoane simbolice care pot fi date la schimb pe orice. Astfel, un anume bun, precum o vacă, poate fi dat la schimb pe monede care asigură pâinea necesară pe un an. 

Însă, dincolo de utilitatea lor de bază, banii pot avea alte beneficii pentru societate. Una dintre teorii susţine că banii au facilitatea cooperarea în grupuri mari de străini, acolo unde încrederea nu putea fi foarte puternică. De exemplu, dacă dai unui străin o vacă în schimbul banilor, nu mai este necesar să te încrezi în acea persoană că îţi va asigura necesarul de pâine pe un an, pentru că poţi chiar tu să îşi cumperi pâine de oriunde, cu banii primiţi pe vacă. Ca urmare a acestui fenomen, sistemul monetar pare să fi fost crucial pentru urbanizare. 

Pentru a testa această idee, o echipă de economişti coordonaţi de Gabriele Camera de la Universitatea Chapman, din Orange, California, a realizat un experiment pe 200 de persoane într-o cameră plină de computere. Subiecţilor li s-a cerut să se joace două jocuri diferite, dar care aveau un scop comun: să adune puncte numite „unităţi”. Toată lumea a început jocul având câte 8 unităţi, iar jucătorii au fost împărţiţi în grupuri de câte 2, 4, 8 sau 32 de indivizi, pentru mai multe runde. În fiecare rundă, computerul realiza perechi aleatorii în grup. Jucătorii ştiau cât de mulţi jucători erau în fiecare grup, însă nu ştiau care dintre indivizi le erau parteneri. În primul joc, unul dintre jucătorii din pereche avea opţiunea de a-şi cheltui 6 unităţi cu scopul de a-şi ajuta partenerul să obţină 12 unităţi. Această alegere era costisitoare, însă dacă donatorul urma să beneficieze de această ofertă de la un viitor partener din o altă rundă, atunci el îşi dubla investiţia. Desigur, ar fi existat şi posibilitatea ca în rundele următoare donatorul să nu fie ajutat. După un anumit număr de runde, computerul oprea jocul. La final, scorurile participanţilor au fost convertite în sume de bani cu care subiecţii au plecat acasă.

Aşa cum se aştepta Gabriele Camera, încrederea participanţilor s-a diminuat pe măsură ce grupul se mărea. Atunci când jocul era jucat în doi, participanţii aveau încredere că ulterior favorurile le vor fi întoarse. Iar acest lucru s-a observat şi în statistici, căci partenerii care formau perechi s-au ajutat în proporţie de 71%. În grupuri mari, în schimb, şansele de a fi pus în pereche cu aceeaşi persoană în runda viitoare pentru ca ea să îţi poată întoarce favorul erau mici, sub 5% în cazul grupurilor de 32 de persoane. Prin urmare, odată ce indivizii ajungeau într-un grup mare, încrederea lor scădea semnificativ. Astfel, în grupul de 32 de persoane, cooperarea s-a realizat doar în proporţie de 28%. 

Cel de-al doilea experiment era exact ca primul, doar că includea şi o formă virtuală de bani numiţi „jetoane”. Fiecare jucător începea jocul cu 2 jetoane şi avea opţiunea de a folosi unul dintre ele pentru a „cumpăra” ajutor de la un partener, în schimbul ajutorului unilateral. Spre deosebire de unităţi, jetoanele nu aveau valoare intrinsecă şi nu puteau fi răscumpărate la finalul jocului. Utilizarea lor a fost voluntară, jocul putând fi jucat ca în experimentul anterior. 

Cu toate acestea, participanţii au adoptat imediat „sistemul monetar”, în loc să se ajute unii pe alţii prin acordarea de cadouri. Mai mult, în grupurile de două persoane, folosirea jetoanelor a erodat încrederea şi cooperarea a scăzut la 19%. În schimb, în grupurile mari, efectul a fost invers. Oamenii au început să coopereze de două ori mai des când au utilizat „sistemul monetar”. 

Gabriele Camera a teoretizat că banii fac posibilă cooperarea atunci când oamenii nu se pot baza pe reputaţie sau înrudire. Cercetătorul speculează că banii îndrumă culturile spre economii bazate pe bani prin procesul de susţinere a populaţiilor mai mari. 

Studiul reprezintă o dovadă convingătoare a faptului că banii au promovat cooperarea cel puţin în rândul participanţilor la studiu. Însă Paul Rubin, de Universitatea Emory, a atras atenţia că participanţii erau „studenţi, ceea ce înseamnă că ei au fost obişnuiţi cu sistemul monetar”. De asemenea, şi Camera admite că aceasta este o limită a studiului şi speră că va putea să realizeze studiul şi pe populaţii „non-standard”, precum triburile amazoniene. 

Publicat în Mozaic
Luni, 31 August 2015 00:00

Vacanţă la Muzeu

La nici două săptămâni de sfârşitul vacanţei de vară, colectivul Muzeului de Istorie vine cu o propunere generoasă pentru elevi Şcolii nr. 22 - o şcoală de vară: „Să învăţăm istoria la muzeu”.

Proiectul propune elevilor o săptămână interactivă şi dinamică de studiu non-formal la Muzeu, pentru a le stimula interesul pentru cunoaşterea istoriei, sensibilizarea şi implicarea acestora în valorificarea patrimoniului cultural. Astfel, timp de patru zile, de marţi şi până vineri, elevii vor interacţiona cu muzeografii în discuţii libere, se vor documenta cu privire la exponate şi vor realiza un afiş cu un produs muzeistic pe care îl vor promova, vor face fotografii cu exponatele, rezultând şi o expoziţie fotografică, vor vizita monumente şi vor concepe un pliant cu fotografile rezultate.

Publicat în Eveniment