Vineri, 14 August 2015 00:00

Tinerii nu mai cred în politică

Tinerii au cu totul alte preocupări decât politica. Sondajele de opinie arată că cei mai mulţi dintre tineri nu au încredere în politicieni, în partidele politice, în guvern, în parlament. La fel, ei nu au încredere în instituţiile statului. Sub 10% dintre adolescenţi declară că sunt interesaţi de politică. Cei de 25-30 de ani sunt mai preocupaţi decât adolescenţii – 20%.

Procentele acestea de scepticism, de apatie sunt însă considerabil mai mari atunci când tinerii susţin că vor să participe la proteste împotriva unor măsuri economice şi sociale, chiar şi atunci când acestea nu îi afectează direct.

Aproape 50% dintre tineri au încredere în Uniunea Europeană, fapt explicabil prin dorinţa multora dintre ei de a-şi găsi un loc de muncă în afara ţării.

Conflictul dintre generaţii îi motivează pe unii să aibă opţiuni politice, să se despartă de “tradiţia” părinţilor sau a celor de vârsta a treia.

O realitate aparent paradoxală e că un procentaj mult mai mare îi cuprinde pe tinerii care se prezintă la vot, la toate campaniile electorale. Se poate să fie aici dorinţa lor de a participa la schimbarea puterii politice, să creadă că sunt actorii acelor schimbări care însă de fiecare dată îi dezamăgesc.

O incertitudine funciară stăpâneşte vârsta tânără, care este şi dezorientată de deosebirile tot mai puţin relevante dintre dreapta şi stânga, dintre guvernările ce s-au succedat de-a lungul a 25 de ani; cu toate acestea, statisticile arată că cei mai mulţi se declară a fi de dreapta, mai mult ca proiecţie ideologică decât ca realitatea pe care o relevă scena politică.

Nu există platforme de dezbatere ale tinerilor, aceştia nu sunt chemaţi de televiziuni alături de “directorii de opinie” şi de politicienii clienţi permanenţi care îşi fac jocurile la televizor. Partidele nu încearcă în niciun fel să le trezească interesul pentru discutarea problemelor vitale ale societăţii. Aceasta e o realitate care decurge din incapacitatea de reformare a partidelor politice şi din teama acestora de a nu suferi fisuri generate de tinerii care ar vrea să se implice în viaţa politică, cu idei şi proiecte incomode pentru partidele în cauză.

Adolescenţii de azi aveau câţiva ani sau nu se născuseră când regimul comunist a fost înlăturat. Au păşit direct în tranziţia guvernată de Iliescu şi partidul său, fără ca, peste ani, părinţii, profesorii să le deschidă ochii asupra politicii clientelare din acei ani şi din următorii. Ce au aflat, cei interesaţi, au aflat pe cont propriu. Şi odată aflînd, peste ani, poate că au fost primii care au respins minciunile politicienilor.

Tinerii din urmă cu 25 de ani sunt acum adulţi în toată firea. Atunci au fost minţiţi şi prigoniţi la modul cel mai brutal. “Revoluţia confiscată” a fost prima strategie politică a lui Iliescu şi a locotenenţilor săi de a-i marginaliza pe tinerii care nu şi-au pierdut viaţa în timpul acelor evenimente sîngeroase. Actorii politici nu au dat nici acum socoteală pentru morţii de atunci.

A urmat fenomenul Piaţa Universităţii, la care au participat şi s-au implicat în special tinerii, revoltaţi de minciuna lui Iliescu şi a FSN că nu vor participa la primele alegeri după ’89, organizate pentru 20 mai, în Duminica Orbului. După cum ştim, revolta de atunci a tinerilor a fost înăbuşită în sînge de minerii din Valea Jiului, chemaţi de Iliescu pentru a “restabili ordinea” în Bucureşti. Mai mult, pe lîngă bîtele minerilor, unii fiind securişti mascaţi, o parte a populaţiei bucureştene i-a huiduit şi înjurat pe tinerii care ieşeau din tiparul clasic: unii purtau ochelari de soare sau aveau părul lung, alţii erau îmbrăcaţi excentric etc.

Am făcut acest recurs la memoria acelor evenimente pentru că mulţi tineri de azi sunt marcaţi de ceea ce au aflat din ziare, din cărţile care s-au scris, parţial din relatările părinţilor. Un fapt dezamăgitor este că şcoala nu oferă informaţii, studii, bibliografie privitoare la acele evenimente sîngeroase trăite de tineri acum un sfert de veac. Chiar şi în afara programei şcolare, dascălii ar putea să prezinte acele evenimente. Poate că, în felul acesta, unii tineri ar fi scoşi din apatia aproape generalizată. Şi poate că unii ar fi determinaţi să se implice în politică. Oricum ar sta lucrurile, speranţa noastră rămâne, totuşi, în tinerii de azi.

Publicat în National

Tuturor ni se întâmplă să mai intrăm în câte o pasă aiurea, să cădem în paharul cu melancolie sau, dimpotrivă, să ne apuce dracii pe toţi şi pe toate. Eu, mărturisesc, trec de ceva vreme printr-o perioadă cam dificilă, din varii motive. S-au cam adunat, ca să zic aşa... În genere sunt o fire optimistă, veselă şi încrezătoare în oameni şi - nu râdeţi! - patrioată. O bună prietenă, emigrată de mulţi ani, chiar îmi spunea acum câteva săptămâni că nu se poate spune că nu sunt patrioată, atât timp cât am rămas aici, în ţară, deşi aş fi putut pleca de mult. Ei, nu-i chiar aşa... Adică... nu poţi spune că toţi cei rămaşi aici sunt patrioţi iar cei care au plecat nu mai sunt. Lucrurile sunt mai complicate, mi-am zis. Azi am înţeles, însă, că nu sunt chiar atât de complicate. Pentru mine, cel puţin, lucrurile încep să fie simple: m-am săturat de mârlănismul autohton de la toate nivelurile. Nu mai suport ca, începând de la preşedinţie şi guvern, la administraţia locală, angajatorul, factorul poştal, operatorul de cablu şi până la vecinul de scară şi ruda cea mai apropiată să ţi-o iei de să nu te vezi. Toţi au o doză de mârlănie care cu vreme în urmă nu era specifică poporului român. Şi atunci... decât să stai aici şi să te trateze de prost toţi, de la o margine, nu mai bine te duci dracului în alt colţ de lume, unde să te doară în dos de ce face preşedintele nenorocitei ăleia de ţări, care nu-i a ta şi nu te doare sufletul? Dacă e să-şi bată joc de tine un patron, nu mai bine să fie unul străin, pe care să-l înjuri cu foc şi să nu te doară inima când faci acest lucru, că doar n-ai mâncat cu el o pâine amară cândva şi nici nu ţi-ai făcut confidenţe la o cafea, în vremuri mai bune?! Dacă e să ţi se facă lehamite de rudele şi prietenii cu care ţi-ai petrecut ani din viaţă (ani buni!) şi acum te tratează cu sictir pentru că nu le mai poţi da cât le dădeai în vremurile bune, atunci nu mai bine pleci în lume şi te duci să trăieşti printre străini, de la care măcar nu ai din start aşteptări prea mari? 

Cum ziceam, mie mi s-a cam făcut lehamite, de ceva vreme, dar ceva în mine nu putea să lase loc unui sentiment de „je m'en fiche” şi în ceea ce priveşte soarta acestei ţări. Priveam cu admiraţie tot ceea ce era bun şi frumos în acest loc de lume, mă îngrijoram când nori negri se abăteau în zonă şi mă îndignam până la urlet când vedeam cum românii şi România erau nedreptăţiţi sau unii conaţionali îşi băteau joc de glie şi comorile ei. Încet-încet, însă, şi-a făcut loc în sufletul meu un sentiment de lehamite, pornind dintr-un alt sentiment, de neputinţă de a schimba oameni, de a schimba mentalităţi şi de a salva ceea ce mai era de salvat. Încet-încet mi-am pierdut puterea, răbdarea, încrederea şi... cam asta e. Ca mine cred că au păţit mulţi, de aia şi-au luat lumea în cap şi acum hălăduiesc prin lumea, căutând binele în altă parte. Acolo, departe de casă şi de cunoscuţi, par a redeveni patrioţi. Dacă-i pe-aşa, atunci cred că e cazul să mă vindec şi eu printr-o evadare pe alte meridiane!

Publicat în Editorial

Galaţiul nu este cel mai tare oraş din România. Nici pe departe! Nu este, probabil, nici măcar în Top10. Nu este, însă, un oraş urât. Avem multă apă dată de la Dumnezeu - Dunăre, Siret, Prut, Brateş -, ceea ce alţii şi-ar dori în urbea lor. Noi, însă, nu ştim să apreciem şi să punem în valoare aceste daruri. Cârcotaşii vor spune că degeaba avem apă pe Dunăre, dacă nu avem la robinet. Şi asta e adevărat... Din păcate, Galaţiul se confruntă cu probleme grave în câteva domenii. Trebuie să fim cinstiţi şi să recunoaştem, totuşi, că fiecare dintre noi poartă o parte din vină pentru ceea ce se întâmplă acum, fie şi doar pentru că nu am ştiut să ne alegem conducătorii şi că i-am tolerat prea mult pe jefuitorii din fruntea urbei. Prea multă vreme am închis ochii şi ne-am complăcut în această atmosferă de „dolce far niente”, lăsând mereu ca alţii să se ocupe iar noi doar să cârcotim de pe margine. Ceea ce avem (sau nu avem) acum este rezultatul a ceea ce s-a făcut (sau nu s-a făcut) în ultimii... să zicem 10-15 ani, dacă nu chiar 25. Apaterm nu a murit de azi pe mâine, Apă Canal nu a acumulat datornicii pe care îi are acum nici într-un an, nici în doi, nici măcar în 5 ani... Faleza nu se prăbuşeşte din această primăvară! Se prăbuşea şi când Primăria condusă de Nicole dădea autorizaţii de construcţie pentru mastodonţii construiţi pentru ca unii să aibă apartamente scumpe cu panoramă la Dunăre şi concesiona bucăţi din faleză pentru restaurantele potentaţilor acelor zile. Galaţiul nu e sufocat de maşini pe trotuare şi spaţii verzi nici de anul trecut şi nici măcar de acum 10 ani. Totul a început când un alt primar dădea autorizaţii pe bandă rulată pentru construcţia de garaje între blocuri, acolo unde ar fi trebui să se amenajeze parcări şi părculeţe. O ţigăneală! Asta ca să nu mai spun că e vorba aici nu doar de lipsă de profesionalism şi simţ estetic, ci de o lipsă totală de viziune pentru un oraş mare, port la Dunăre şi graniţă de Est pentru Europa. Acum... ce-a fost... a fost. Contează cum ne mişcăm de acum încolo, chiar de azi! 

Îmi amintesc acum de o campanie demarată de mine la ziar în 2007, prin care încercam să arăt cât de urât arată Galaţiul: chioşcuri insalubre amplasate pe trotuare, parcuri abandonate, garaje inestetice transformate în ateliere auto sau depozite de marfă de contrabandă, locuri de joacă periculoase pentru copii, maşini parcate aiurea din lipsă de spaţii amenajate... A durat mai bine de un an această campanie, prin care am încercat să arăt gălăţeanului posesor de drept de vot că avem nevoie de „altceva”. În 2008, Dumitru Nicolae a fost reales, pentru un al treilea mandat. Atunci mi-am zis că gălăţenilor le place Galaţiul aşa cum e, că fără „petele” de care vorbeam mai sus n-ar mai avea „cu ce să se hrănească” gloata de cârcotaşi care trăiesc doar pentru a arunca invective. De ce să fie Galaţiul un oraş frumos, european?! Să lăsăm totul să se ducă naibii, ca să avem motiv de înjurat! Ei bine, lehamitea care m-a bântuit o bună bucată de vreme după dezamăgirea din 2008 m-a părăsit de ceva timp. Am văzut că sunt tot mai mulţi cei care vor ceea ce vreau şi eu: să trăiesc într-un oraş frumos, primitor, şi să am în gospodărie toate utilităţile necesare, pentru care să plătesc preţul corect. M-am uitat în jurul meu şi am văzut că se poate. Cârcotaşilor le zic doar atât: faptul că nu e apă caldă la robinet nu te împiedică să citeşti o carte, să admiri meşterii populari, să-ţi duci copilul la teatru, să mergi la un concert gratuit sau la un show aerian. Una nu o exclude pe alta. Şi încă ceva: ochii mari! În 2016 ne jucăm iar viitorul la ruleta votului. La anul pe vremea asta...

Publicat în Editorial