Mulţi dintre noi luăm multivitamine în fiecare zi pentru a ne asigura de toţi nutrienţii de care avem nevoie. Dar te-ai întrebat vreodată dacă există un necesar zilnic de vitamine şi pentru câini? La fel ca şi oamenii, câinii pot beneficia de pe urma unui supliment zilnic de vitamine pentru a umple golurile nutriţionale care pot apărea în dieta lor.
Multe dintre vitaminele care ne ajută să rămânem sănătoşi sunt esenţiale pentru câini. Potrivit Clubului Chinologic American (AKC), acestea sunt foarte importante pentru prietenul tău cu patru picioare:
- Vitamina A: Îmbunătăţesc funcţiile celulare, imunitatea, vederea şi creşterea;
- Vitaminele grupului  B: Ajută la reglarea energiei, metabolismului şi funcţiei sistemului nervos;
- Vitamina C: previne sau întârzie deteriorarea celulelor prin antioxidanţi;
- Vitamina D: echilibrează mineralele pentru o creştere sănătoasă a oaselor;
- Vitamina E: stimulează metabolismul grăsimilor;
- Vitamina K: Activează capacitatea sângelui de a coagula;
- Colina: ajută la funcţionarea creierului şi a ficatului.
Dozele din fiecare vitamină de care are nevoie câinele tău diferă de formula creată pentru oameni.
În dozele corecte, vitaminele şi mineralele sunt esenţiale pentru sănătatea câinelui tău. Dar depăşirea cantităţilor corecte poate fi periculoasă. Unele probleme care pot apărea dintr-o cantitate prea mare de o anumită vitamină sau minerală includ:
- Dereglarea creşterii la pui şi tineret;
- Probleme ale scheletului;
- Deshidratare;
- Dureri articulare;
- Afectarea vaselor de sânge.
Consultaţi medicul veterinar înainte de a adăuga ceva în dieta câinelui dvs., inclusiv suplimente şi vitamine. Ei vor lucra cu tine pentru a determina dacă puiul tău primeşte cantităţile potrivite de nutrienţi în dieta lor şi vor face recomandări pentru suplimente, dacă este necesar.

Nevoile zilnice de vitamine pentru câini

Vitaminele şi mineralele pot fi esenţiale, dar asta nu înseamnă că fiecare câine are nevoie de acest supliment. Cel mai bun mod de a te asigura că prietenul tău cu patru picioare primeşte toţi nutrienţii de care au nevoie este să-l hrăneşti cu o dietă de înaltă calitate, bine echilibrată.
Puteţi face acest lucru prin găsirea unui aliment care îndeplineşte sau depăşeşte standardele de adecvare nutriţională stabilite ştiinţific, care garantează că produsele conţin toţi nutrienţii vitali pentru a menţine câinii sănătoşi.
Există anumite circumstanţe în care medicul veterinar vă poate recomanda un supliment zilnic de vitamine pentru câinele dvs. Acestea pot include:
- Căţei care cresc rapid şi au nevoie de nutrienţi suplimentari;
- Femele care sunt însărcinate sau care alăptează şi au nevoie de vitamine şi minerale suplimentare;
- Câini în vârstă care pot începe să aibă deficienţe de nutrienţi;
- Câini cu anumite afecţiuni medicale care le afectează capacitatea de a absorbi nutrienţi.

Cum să alegi o dozajul zilnic de vitamine pentru câini

Dacă aţi vorbit cu medicul veterinar şi aţi decis că un supliment zilnic de vitamine este potrivit pentru câinele dvs., este important să alegeţi un produs de înaltă calitate.
Important este să căutaţi un produs care este formulat pentru a răspunde nevoilor specifice ale câinelui dvs. De exemplu, dacă câinele dvs. este în vârstă, căutaţi o vitamină care este special concepută pentru câinii mai în vârstă.

Publicat în Pet Mania

Gulia, una dintre legumele vitalizante ale primăverii, pe lângă proprietăţile alimentare, prezintă şi numeroase calităţi terapeutice.
Este o legumă din familia Cruciferelor (Brassica oleraceae var. gongylodes), care prezintă mai multe varietăţi, cele mai cunoscute fiind varza şi conopida. Deşi pare a fi o rădăcinoasă care creşte în pământ, gulia se dezvoltă la suprafaţa solului. Aceste legume sunt plante ierboase, care cresc doar cultivate, de la ele consumându-se partea îngroşată a tulpinii, care este cărnoasă şi globuloasă (coletul), precum şi frunzele.
Originea guliei se află în nord-vestul Europei. Prima înregistrare datează din secolul al XVI-lea. Pe lângă Europa, America de Nord şi părţi temperate din Asia, ea este cultivată în Asia subtropicală, de exemplu în India, China şi nordul Vietnamului, potrivit menţionărilor de pe database.prota.org.
Părţile comestibile ale guliilor cu o perioadă de vegetaţie mai mică de 90 de zile (soiuri extra-timpurii) şi ale celor cu o perioadă vegetativă de 90-130 zile (soiuri timpurii) sunt numite în mod curent gulioare, în timp ce acelea cu o perioadă de vegetaţie mai mare de 130 zile sunt numite gulii. După culoare, se cultivă soiuri de gulii şi gulioare albe, respectiv albastre.
Aceste legume prezintă o sursă excelentă de Vitamina C, Vitaminele A, E, B, K; de minerale precum fosforul, fierul, zincul, potasiul, magneziul, calciul şi cuprul; de acid folic, luteină, dar şi fibre dietetice. Gulia conţine apă în proporţie de peste 90%. Glucozinolatul determină aroma caracteristică şi gustul, cunoscut ca având activitate anticarcinogenică.
Gulia poate fi consumată crudă sau gătită, asemănându-se la gust cu varza şi conopida, având o aromă dulce cu uşoare nuanţe înţepătoare, o caracteristică dată de uleiurile eterice. Cele mici pot fi gătite întregi cu tot cu coajă. Gulia aduce o aromă specială unor ciorbe, iar gulia murată este considerată o delicatesă. Se conservă la frigider, rezistând una-două săptămâni. Frunzele pot fi şi ele consumate, dar se conservă separat şi rezistă doar câteva zile. Preparatele din gulie pregătite termic au o valoare nutritivă şi terapeutică relativ scăzută. Dintre formele prelucrate termic, cele mai sănătoase sunt supele de gulie.
Consumul de gulie reglează nivelul glucozei în sânge, fiind deci o legumă indicată spre a fi consumată şi de către diabetici. Are proprietăţi excepţionale şi poate fi folosită în prevenirea sau ameliorarea diferitelor boli, ca, de exemplu, durerile musculare, anemia, cefaleea, infecţiile intestinale.
Gulia este o bună sursă de fosfor mineral, care are un rol esenţial în formarea şi menţinerea sănătăţii oaselor şi a dinţilor, contribuind astfel la creşterea şi regenerarea ţesuturilor şi ajutând la menţinerea Ph-ului sângelui. Copiilor în creştere sau celor suferind de rahitism li se recomandă să consume suc proaspăt de gulii. Având proprietăţi tonice şi mineralizante, sucul de gulii, în combinaţie cu sucul de morcov sau ţelină, este excelent pentru întărirea sistemului osos.
Datorită conţinutului caloric scăzut, gulia este indicată în dietele de menţinere a siluetei sau în curele de slăbire.
Sucul de gulii este, de asemenea, eficient pentru combaterea contracţiilor musculare şi atenuarea durerilor cauzate de acestea. Consumul zilnic, la micul dejun, a câte unui pahar cu suc de gulii poate fi un remediu în cazul cârceilor.
Studiile efectuate la sfârşitul secolului al XX-lea au arătat că un consum regulat de legume din familia cruciferelor, din care fac parte gulia, varza, varza de Bruxelles, conopida, broccoli, contribuie la prevenirea unor tipuri de cancer. Bogate în vitamine şi minerale, acestea activează metabolismul celular, fortifică sistemul imunitar şi îşi aduc contribuţia în prevenirea tumorilor.
Consumarea acestor legume facilitează eliminarea apei din organism, ajută la vindecarea infecţiilor virale, în bronşite, tuse, angine. Gulia ajută organismul să se detoxifice, stimulând arderile şi ajutând rinichii să elimine acidul uric.
Mai ales prin conţinutul vitaminelor din complexul B, precum niacina, piridoxina (B6), tiamina (B1), acidul pantotenic (B5), consumul guliei este important pentru o bună funcţionare şi activitate a sistemului nervos şi a celui circulator. De asemenea, cantitatea semnificativă de potasiu, alături de enzimele care conferă energie corpului, ajută la o bună funcţionare a sistemului nervos, a muşchilor şi a creierului. Potasiul reduce şi riscul apariţiei bolilor cardiace.
Frunzele soiurilor de gulie, prin conţinutul ridicat de fibre, enzime, vitamine şi cupru, consumate proaspete, refac digestia, reglează glicemia, încetinesc procesele de îmbătrânire, combat oboseala şi neutralizează hiperaciditatea gastrică.
Aplicată extern, gulia este un remediu eficient în tratarea degerăturilor. Sub formă de supă sau decoct, ea prezintă proprietăţi antidiareice. Este benefică în afecţiuni respiratorii. Siropul de gulie este indicat în tratarea tusei, a bronşitei sau a anginei.
Din cauza conţinutului de glicosinolaţi, substanţe care inhibă captarea iodului de tiroidă, consumul guliei este nerecomandat persoanelor cu probleme tiroidiene.

Publicat în Sanatate
Luni, 15 Februarie 2016 00:00

Mărul, gustarea ideală

Delicios, crocant, suculent şi aromat, mărul este unul dintre cele mai populare fructe, preferate de către consumatori.
Mărul (Malus domestica) este fructul unui copac de dimensiuni medii, care aparţine familiei Rosaceae. Originar din centrul Asiei, astăzi este cultivat pe toate continentele. Cel mai răspândit este mărul de cultură. În România, el este cultivat mai ales în bazinele pomicole din zonele deluroase şi subcarpatice (Bistriţa, Fălticeni, Geoagiu, Bilceşti, Voineşti, Sălaj, Maramureş).
Mărul are formă rotundă sau ovală. Coaja exterioară este în diferite nuanţe şi culori, în funcţie de soi. În interior, are o pulpă crocantă, suculentă, de culoare alb-crem, care are un amestec uşor de arome şi un gust dulce-acru. Sute de soiuri de mere se diferenţiază prin valoarea nutritivă, gustativă, terapeutică şi profilactică, precum şi prin culoare, gust, fiind menite a fi utilizate fie ca fructe de masă, fie la desert sau pentru gătit. Merele de gătit tind să fie mai mari ca dimensiune decât tipurile pentru desert. În forme prelucrate, merele se găsesc sub formă de gemuri, compoturi, oţeturi, cidru, murături.
Cu 85% apă şi aproximativ 50 de calorii (la 100 g.), mărul este gustarea ideală. Merele au 5% proteine. Fructul acesta este o sursă puternică de potasiu. În plus, el conţine multe vitamine, în special C şi beta-caroten, dar şi vitaminele A, E şi B, chiar şi fosfor, fier şi calciu, deşi în cantitate mai mică. Este o sursă vitală de fibre, dintre care cea mai importantă e pectina. Quercitina, epicatechina şi procyanidin B2 sunt flavonoizi pe care merele îi conţin.
Acest fruct se încadrează fără probleme în categoria "alimentelor-medicament", căci conţine multe substanţe benefice pentru sănătate. Calităţile sale terapeutice sunt cunoscute încă din timpuri străvechi. Potrivit medicinei chineze, merele întăresc inima, lubrifiază plămânii, cresc fluidele corpului şi scad producţia de mucus.
Datorită "longevităţii" substanţelor antioxidante şi anticancer (timp de 200 de zile de la recoltare acestea se păstrează intacte, ca în ziua culesului), mărul este fructul ideal în orice anotimp. Dar trebuie consumat cu tot cu coajă, pentru a beneficia de toate calităţile sale terapeutice. În primul rând, fibrele conţinute în măr şi coajă au rolul de a coborî nivelul de glucoză din sânge şi chiar al colesterolului rău. Reduc şi problemele intestinale, inclusiv diverticulita, hemoroizii şi acumularea de toxine în organism.
Merele sunt o sursă puternică de potasiu, o componentă importantă a celulelor şi fluidelor corporale, care ajută la controlarea ritmului cardiac şi a tensiunii arteriale. Cercetări recente au arătat, de asemenea, că beneficiile antiinflamatorii ale conţinutului de quercetină din mere oferă protecţie pentru sistemul cardiovascular. Studiile arată ca persoanele care au mâncat mere în fiecare zi, timp de cinci ani, prezintă cu aproape 70% mai puţine riscuri de a face accident vascular cerebral fatal şi cu aproape 50% mai puţine probabilităţi de a dezvolta o boală cardiacă şi coronariană.
Quercitina este un flavonoid pe care merele îl conţin din abundenţă şi despre care se ştie că joacă un rol important în prevenirea multor tipuri de cancer. Unele cercetări au relevat că în special soiurile roşii şi cele Golden inhibă cu 39-43% creşterea celulelor de cancer hepatic şi de colon. Tot această substanţă este responsabilă de neutralizarea efectelor radicalilor liberi, care cauzează îmbătrânirea prematură.
Mărul conţine şi bor, un mineral important pentru sănătatea oaselor şi a bunei funcţionări a creierului. Compuşii polifenolici protejează creierul de degenerare din cauza stresului oxidativ şi au un efect de protecţie împotriva bolilor neurodegenerative, cum ar fi Alzheimer şi Parkinson, conform studiilor Universităţii Cornell (SUA).
Merele s-au dovedit a avea beneficii antivirale, potrivit constatării cercetărilor care susţin că cei care le consumă se îmbolnăvesc mai greu de răceală, gripă şi afecţiuni ale tractului respirator superior. Merele îmbunătăţesc funcţiile pulmonare şi ale pancreasului, efectul fiind cu atât mai mare cu cât se consumă mai multe mere zilnic.
Ele scad riscul formării de calculi urinari din oxalaţi. Potrivit unui studiu apărut în "British Journal of Nutrition", consumul zilnic de 0,5-1 litru de suc de mere, grepfrut sau portocale modifică pH-ul urinar şi nu mai permite formarea cristalelor de oxalaţi în urină.
O linguriţă de oţet de mere amestecat cu puţină miere, luată înainte de fiecare masă, stimulează pofta de mâncare şi ajută la asimilarea fierului şi a substanţelor hrănitoare din mâncare, rezolvând problema anemiei.
Ele ne protejează în mod natural de radiaţia solară ultravioletă. Unul dintre ultimele studii ştiinţifice a demonstrat că fenolii antioxidanţi din coaja soiurilor de mere colorate cresc foarte mult rezistenţa pielii umane la acţiunea razelor ultraviolete. Aceste fructe sunt foarte apreciate în cosmetică: măştile cu măr ras, aplicate pe faţă timp de 10 minute, câteva zile consecutiv, ajută la curăţarea tenului, la vindecarea acneelor şi la estomparea ridurilor.
Consumate ca o gustare, merele suprimă foamea şi de aceea sunt indicate în curele de slăbire. În plus, acest fruct poate fi consumat în orice dietă şi nu are contraindicaţii deosebite, fiind indicat chiar şi diabeticilor. Cojile de mere conţin acid ursolic, care creşte masa muşchilor scheletici şi ţesutul adipos brun, scăzând, totodată, grăsimea de culoare albă, reducând obezitatea şi steatoza hepatică. Din coji de mere, se poate face un ceai puternic parfumat şi cu un gust deosebit de plăcut.
Seminţele de măr sunt toxice dacă sunt consumate în cantităţi mari, de aceea este bine să fie evitate de femeile gravide, de femeile care alăptează şi de copii.

Publicat în Sanatate
Vineri, 06 Noiembrie 2015 00:00

Gogoşarii, „bomba” cu vitamine

Gogoşarul este un soi de ardei gras (Capsicum annuum). Constituie o varietate mai puţin răspândită în lume, dar frecvent întrebuinţată în bucătăria românească, nutriţioniştii considerându-ne pe noi, românii, norocoşi pentru că în ţara noastră se cultivă gogoşari.

Gogoşarul are avantajul de a fi foarte cărnos şi zemos, având o coajă subţire şi multă pulpă. Este mai hrănitor şi mai plin de nutrienţi decât ardeiul. El este bogat nutritiv, oferind organismului cantităţi semnificative de vitamina C, de vitamina A, de vitamina B6, de betacaroten, de vitamina K, de fosfor, de calciu, de tiamină, de acid folic, de magneziu, de cupru şi fiind o sursă foarte bună de fibre, potrivit site-ului nutritiondata.self.com. Deţine o cantitate scăzută de calorii.

Gogoşarul dulce şi alcalin poate fi folosit ca alternativă la ardeiul gras, consumat proaspăt, ca atare, sau în salate. De asemenea, el poate fi un ingredient în ciorbe, în tocăniţe, în tocături; preparat pe grătar sau la cuptor, nu în ultimul rând este unul dintre ingredientele principale în prepararea zacuştei. Chiar şi pus la murat, gogoşarul îşi păstrează multe dintre beneficiile pe care le are pentru sănătate.

Pe lângă proprietăţile nutritive, are şi capacitatea de a combate sau de a preveni unele afecţiuni.

Gogoşarul roşu a fost remarcat ca fiind mai eficient decât celelalte soiuri de ardei gras, în protecţia împotriva bolilor de inimă, datorită concentraţiei mari de nutrienţi. Flavonoidele pe care le conţine împiedică formarea cheagurilor de sânge, fapt care duce la scăderea accidentelor vasculare şi a atacurilor de cord.

Celor care se confruntă cu un nivel ridicat de colesterol li se recomandă deseori să consume ardei iute. Cu toate acestea, mai practic pentru unele persoane şi cu rezultate similare este gogoşarul roşu crud, mai bine tolerat de cei care au o digestie sensibilă.

Varianta roşie la culoare este de 7-10 ori mai bogată în vitamina C şi în beta-caroten (provitamina A) decât cea verde. Compuşii fenolici, în schimb, în special flavonoidele, scad pe măsură ce acesta se coace şi devine roşu, cantitatea lor fiind mai mare când gogoşarul este de culoare verde.

Prin vitamina C pe care o conţine, gogoşarul are un rol important de protejarea oaselor, cartilajelor, dinţilor şi gingiilor. Creşterea oaselor şi menţinerea sănătăţii pielii sunt favorizate de vitamina A, gogoşarul fiind astfel recomandat în alimentaţia copiilor. În plus, vitamina C ne protejează de infecţii şi facilitează absorbţia fierului din legume, precum şi accelerarea procesului de cicatrizare. Gogoşarul roşu conţine vitamina B2 cu rol de reparator în ţesuturi şi care ajută şi la formarea globulelor roşii.

Proprietatea cea mai de preţ cu care au fost înzestraţi gogoşarii ar putea fi considerată cea antioxidantă. Ei conţin unele substanţe aflate pe lista celor care combat cancerul de prostată, cel de vezică, cel de plămâni, cancerul cervical şi cancerul pancreatic. Din grupa carotenoidelor (compuşi antioxidanţi), predominante sunt licopenul şi betacarotenul. Mai multe studii efectuate de coreeni în ultima vreme au scos la iveală şi o legătura între consumul de gogoşari şi incidenţa cazurilor de cancer la sân.

Consumul regulat de gogoşari are un efect benefic şi în cazul unor afecţiuni respiratorii precum astmul, emfizemul pulmonar, infecţiile la plămâni. Ca şi sucul de ardei roşu, sucul de gogoşari poate fi consumat cu încredere pentru a calma şi a vindeca durerile în gât, dar şi pentru a diminua sângerările nazale.

Gogoşarii oferă celor care îi consumă un spectru larg de vitamine şi microelemente; fiind bogaţi în fibre dietetice, proteine vegetale şi cu un conţinut redus de calorii, sunt indicaţi în orice tip de dietă de slăbire. Studii recente au arătat că gogoşarii activează procesul de încălzire a organismului şi măresc rata metabolică, ajutând astfel la arderea mai multor calorii, deci ne ajută şi să slăbim.

Publicat în Sanatate
Luni, 02 Noiembrie 2015 00:00

Prunele, sursă naturală de energie

Cultura prunului românesc are o tradiţie îndelungată în ţara noastră. Fructele sale foarte gustoase ne ajută să ne menţinem atât corpul, cât şi mintea sănătoase.

Prunul (Prunus domestica) este un arbore fructifer din familia rozaceelor, care mai include şi piersicile, nectarinele şi migdalele. El creşte în zonele de înaltă fertilitate, preferabil deluroase. Este unanim cultivat la scară comercială în Statele Unite ale Americii, în Europa, în Japonia şi în China. Mai multe soiuri de prune sunt cultivate peste tot în lume, ele diferind în culoare, dimensiune şi gust. În general, fiecare soi de prun are fructele de dimensiuni uniforme, iar acestea ajung la maturitate între lunile mai şi septembrie. Prunul poate fi cultivat în aproape orice grădină obişnuită şi trăieşte aproape 50 de ani.

Prunele sunt printre cele mai importante surse naturale de vitamine şi de minerale, ele ajutând organismul în tratarea diverselor afecţiuni şi în prevenirea unor boli grave. Fructele cărnoase, de culoare albastru închis sau gălbui sunt consumate în stare proaspătă, dar îşi găsesc multiple întrebuinţări şi în industria alimentară, ele fiind folosite pentru conserve, gemuri sau sucuri. Fructele care nu au ajuns la maturitate deplină sunt uneori întrebuinţate în combinaţie cu murăturile. 

Prunele sunt o sursă importantă de vitamina C, fiecare fruct conţinând 7% din aportul recomandat zilnic unei persoane. Vitamina C este un antioxidant care apără celulele de o posibilă degradare. Mecanismul prin care prunele combat anemia şi previn reapariţia acesteia nu este legat de conţinutul ridicat de fier al acestor fructe, ci de acţiunea vitaminei C, care intervine în absorbţia fierului la nivelul organelor digestive, jucând astfel un rol indirect în prevenirea şi tratarea anemiei feriprive.

Prunele sunt o importantă sursă şi de vitamina A, vitamina K, potasiu, magneziu, fosfor, seleniu, zinc şi fibre, potrivit www.natureword.com. Prin conţinutul de vitamina A, sunt recunoscute pentru faptul că susţin refacerea şi creşterea oaselor. Prunele sunt bogate în potasiu, un mineral ce ţine sub control tensiunea arterială şi reduce riscul accidentelor vasculare cerebrale. Vitamina K din prune contribuie la funcţia de coagulare a sângelui. Unele studii de specialitate au descoperit că aportul suplimentar de vitamina K reduce riscul de apariţie a bolii Alzheimer.

Prunele conţin triptofan, un aminoacid esenţial, pe care corpul nostru îl transformă în serotonină. Triptofanul joacă, de asemenea, un rol important în sinteza proteinelor.

Studiile de laborator asupra prunelor au demonstrat că acestea au o acţiune antitumorală intensă, fiind printre cele mai bune fructe recomandate în prevenirea cancerului. Se pare că aceasta se datorează conţinutului ridicat de acid malic din prune şi conţinutului foarte scăzut de acid citric.

Atât pruna proaspătă cât şi cea uscată conţin doi nutrienţi unici, denumiţi neoclorogenic şi acid clorogenic, care au calităţi antioxidante puternice, ei distrugând radicalii liberi care atacă celulele umane. De asemenea, fenolii, alţi compuşi benefici din prune, protejează stratul natural de grăsimi care compun neuronii creierului uman. Bogate în complexul de vitamine B, prunele au proprietăţi de protecţie cerebrală şi de stimulare a memoriei. Flavonoidele din prune au rol de protecţie împotriva tulburărilor cognitive legate de înaintarea în vârstă, prevenind boli precum Parkinson sau Alzheimer, potrivit www.nutrition-and-you.com.

 

Ideale în diete şi pentru prevenirea aterosclerozei

 

Prunele sunt sărace în calorii, ceea ce înseamnă că sunt benefice în dieta persoanelor ce doresc să ţină cure sănătoase de slăbire. Consumul de prune are un efect garantat. Prunele sunt foarte sărace în grăsimi şi nu conţin grăsimi saturate, care ar putea mări riscul atacului de cord, prin creşterea colesterolului. Persoanele ce doresc să se menţină cât mai tinere şi mai sănătoase trebuie să ştie că prunele previn ateroscleroza.

Aceste fructe sunt surse bogate de betacaroten şi vitamina E, două vitamine importante în menţinerea sănătăţii ochilor. Coaja prunelor conţine unul dintre cei mai puternici antioxidanţi din natură, şi anume resveratrolul, substanţă ce contribuie şi la culoarea mov a fructelor şi care se găseşte şi în strugurii negri, în afine, în fructele de pădure.

Prunele au mari proprietăţi energizante, în special datorită conţinutului natural de zaharuri. În plus, ele alungă oboseala sau senzaţia de stres, fiind şi un aliat de încredere al majorităţii funcţiilor intestinale.

Consumul de prune ajută în prevenirea şi tratarea constipaţiei, o porţie de prune la 2-3 zile, de preferabil după-amiaza, fiind recomandată graţie conţinutului crescut de celuloză şi mucilagiu, care au acţiune benefică asupra intestinului, stimulând tranzitul şi conferind astfel un efect laxativ.

Diabetul se caracterizează prin tulburări ale metabolismului glucozei şi prin variaţiile acesteia în sânge. Deşi au un conţinut moderat de glucide, prunele proaspete prezintă proprietăţi de reglare a glicemiei şi previn apariţia diabetului prin stimularea metabolismului glucid. Aceste fructe reprezintă una dintre cele mai importante surse naturale de prevenţie a diabetului.

Trebuie să avem în vedere faptul că prunele uscate nu sunt recomandate persoanelor care suferă deja de diabet zaharat, pentru că au o concentraţie ridicată de glucide. De asemenea, consumul de prune este contraindicat în boala diareică acută sau cronică şi în caz de suferinţe renale, cum sunt pietrele la rinichi. 

Publicat în Sanatate
Vineri, 30 Octombrie 2015 00:00

Sezonul rece şi carenţele de vitamine

În timpul curelor de slăbire, mai ales în perioada de iarnă, apar o serie de deficienţe nutritive, fie din cauza unui aport insuficient de trofine (substanţe alimentare), fie din cauza unui superconsum sau a unor pierderi de substanţe nutritive în timpul digestiei, explică nutriţioniştii.

Potrivit acestora, astfel apar o serie de simptome care pot fi un semn de deficit al uneia sau a mai multor vitamine. Prezentarea la medic în momentul apariţiei acestor manifestări este obligatorie pentru a se stabili exact cauza şi tratamentul lor.

Nutriţionistul Lygia Alexandrescu arată câteva tulburări care ar putea apărea din cauza diverselor carenţe vitaminice:

 

Vitamina A — manifestările carenţiale apar atât la nivel oftalmologic, cât şi la nivelul epiteliului (pielii) şi al mucoaselor şi se datorează fie aportului alimentar insuficient, cât şi existenţei unor disfuncţii ale ficatului sau pancreasului. O dietă bogată în alimente care conţin vitamina A şi beta caroten (lapte, brânză, gălbenuş, ficat, peşte, spanac, roşii, morcovi, dovleac) poate trata o astfel de carenţă. Necesarul zilnic de vitamina A (retinolul) variază între 1,3 şi 1,5 mg/ zi la adultul fără nevoi speciale şi poate ajunge până la 2,4 mg/ zi la gravide.

 

Vitamina D — Rahitismul este tulburarea majoră a avitaminozei D; alte manifestări care apar pe deficit de vitamina D sunt: osteopatia de carenţă, tetania, spasmofilia, apariţia cariilor şi decalcifierea oaselor. În acest caz, alimentaţia trebuie să fie bogată în peşte, ficat, gălbenuş de ou, unt, lapte, iar persoanele cu astfel de probleme trebuie să se expună la soare pentru a fi favorizată fotosinteza vitaminelor D. Necesarul zilnic de vitamina D (calciferol) variază între 400 u.i./ zi la adultul fără nevoi speciale şi 800 u.i./ zi la gravide.

 

Vitamina E — manifestările clinice ale carenţei de vitamina E sunt: pubertatea întârziată, dismenoree (menstruaţie dureroasă), avort spontan, sterilitate şi impotenţă, tulburări hepatice şi de fragilitate capilară. Regimul alimentar în această situaţie trebuie să conţină pâine din tărâţe de grâu şi de secară, grâu fiert, grâu încolţit, ţelină, spanac, morcovi, pătrunjel, soia şi nu în ultimul rând peşte. Nevoia zilnică de vitamina E variază cu compoziţia raţiei alimentare, fiind mai mare când se consumă acizi graşi nesaturaţi.

 

Vitamina B1 — carenţa de aport se produce nu numai când aportul este insuficient, ci şi când necesităţile organismului sunt mult crescute — creştere, sarcină, alăptare sau în unele stări patologice: afecţiuni ale sistemului nervos central şi periferic, diabet zaharat, gută sau alcoolism. Raţia alimentară în aceste cazuri trebuie să fie bogată în vitamina B1, scăzută în glucide şi bogată în proteine. Alimentele bogate în vitamina B1 sunt drojdia de bere, ciupercile, legumele uscate, nucile, alunele crude, ficatul şi rinichii şi carnea slabă de porc. Necesarul zilnic de vitamina B1 (tiamina) variază între 1,1 şi 1,5 mg/ zi la adult.

 

Vitamina B2 — Hipovitaminoza B2 este foarte des întâlnită şi se manifestă prin stomatita angulară, leziuni cutanate în regiunea aripilor nasului, pleoape, urechi, atrofie a mucoasei faringiene şi anemie. Alimentele bogate în vitamina B2 sunt laptele, ouăle, ficatul, carnea, zarzavaturile, fructele şi cerealele integrale. Necesarul zilnic de vitamina B2 (riboflavina) variază între 1,8 şi 3 mg/ zi la adult.

 

Acidul folic — tulburările carenţiale apar din cauza lipsei de aport alimentar suficient în perioade în care necesităţile organismului sunt mai mari — sarcina, alăptare, creştere, insuficienţe gastrice, tulburări hepatice sau expunere radiologică frecventă. Alimentele bogate în acid folic sunt ficatul, carnea, peştele, legumele cu pigment închis (ardei, vinete, broccoli, spanac, urzici, etc). Necesarul zilnic de acid folic al adultului sănătos variază între 0,5 şi 1 mg /zi.

 

Vitamina C — manifestările carenţiale se produc deseori, fiind vorba nu de tulburarea majoră, care este scorbutul, ci de numeroasele manifestări minore: astenie, hipotensiune, tulburări metabolice generale, tulburări vasculare, ale capilarelor şi oaselor, scăderea imunităţii organismului. Cele mai bune surse de acid ascorbic sau vitamina C sunt agrişele, măceşele, coacăzele, căpşunile, citricele, ardeiul roşu şi verde, varza, roşiile şi spanacul. Necesarul zilnic de vitamina C la adult variază între 70 şi 75 mg/ zi. În perioada de sarcină şi alăptare se recomandă 150 mg/ zi.

Publicat în Sanatate
Miercuri, 28 Octombrie 2015 00:00

Ouăle de găină, adevărate comori de energie

Ouăle de găină sunt adevărate comori de energie, conţinând aproape toate vitaminele importante, numeroase minerale, precum şi proteine preţioase, relatează 20minutes.ch.

Nutrienţi se găsesc şi în albuş, însă gălbenuşul conţine cantităţi mai mari. Valorile nutritive nu se schimbă, indiferent dacă oul este crud sau pregătit termic. Există totuşi un avantaj în cazul ouălor preparate: ouăle crude consumate în cantitate mare pot împiedica absorbţia de către piele a biotinei, vitamină esenţială pentru piele şi păr.

Unele persoane preferă ouăle cu coajă brună, pe care le consideră mai bune pentru sănătate. Această idee este total lipsită de temei deoarece culoarea nu are nimic de-a face cu calitatea, ci depinde de genele fiecărei găini şi de rasa păsării.

Timp de mulţi ani s-a afirmat că nu trebuie consumate mai mult de două ouă pe săptămână pentru a nu mări cantitatea de colesterol din sânge. Deşi acest mit a fost demolat acum circa 30 de ani, ideea persistă încă. Contrar grăsimilor de origine animală, nivelul ridicat de colesterol din ouă nu are practic efect asupra nivelului de colesterol din sânge. 

Publicat în Sanatate

Vremea se răceşte uşor, dar cantitatea de fructe şi legume de la piaţă nu scade nicidecum. În farfurie, începutul toamnei vine cu o explozie de culoare şi cu multe vitamine. O metodă pentru a vă încălzi serile de toamnă este de a testa reţete noi.

1. Merele – Fie că le mănânci crude, fie le transformi în tarte delicioase, merele sunt pline de fibre şi antioxidanţi, beta-caroten şi vitamina C, au puţine calorii, nu conţin grăsimi şi colesterol. Pe scurt, sunt super-fructe. Sezon: august – noiembrie.

2. Varza de Bruxelles – Gătită corect, această legumă de dimensiuni mici este absolut delicioasă. În plus, este una din cele mai bune surse de fibre, vitamine şi minerale. Conţine vitaminele A, C, E si K şi acizi graşi esenţiali Omega 3. În plus, varza de Bruxelles îţi alcalinizează corpul. Sezon: septembrie – martie.

3. Perele – Suculente şi dulci, perele dau un plus de savoare în orice reţetă le-ai include. Au vitamina C din plin şi fibre. Sezon: august-februarie.

4. Napul – Face parte din aceeaşi familie ca şi varza kale şi broccoli, despre care ştim deja că aduce numai beneficii pentru organism. Este bogat în potasiu, fibre, vitamina C şi antioxidanţi. Chiar şi frunzele de nap sunt bune pentru dietă: au calciu şi vitamina K. Sezon: septembrie – aprilie.

5. Conopida – Crudă sau gătită la aburi, conopida rămâne o vedetă între legumele bune pe care să le incluzi în meniul săptămânal. Pe lângă gustul dulce pe care îl adaugă mâncărurilor, conopida este o sursă excelentă de vitamine şi minerale de care poţi să profiţi la fiecare masă. Conopida are din belşug şi fibre care îmbunătăţesc digestia, acid folic, care este necesar pentru a apără organismul împotriva anemiilor, dar ajută şi la regenerarea ţesuturilor. Sezon: septembrie – iunie.

6. Dovleac – Este simbolul lunii octombrie, dar nu doar datorită Halloweenului, ci şi versatilităţii în bucătărie. Dovlecii sunt buni în orice reţetă i-ai include. Iar proprietăţile lor nutritive nu sunt deloc de neglijat: conţin alfa şi beta caroten, fibre şi multe vitamine, excelente pentru vedere şi sistemul imunitar. 200g de pulpă de dovleac are peste 200% din doza zilnică de vitamina A. Sezon: octombrie – februarie.

7. Rodia – Este un fruct cu puţine calorii, multe fibre, vitamine şi antioxidanţi care previn apariţia mai multor boli. O singură rodie pe zi asigură 40% din doza zilnică recomandată de vitamina C pentru adulţi, este bogată în acid folic, vitaminele A şi E şi are de 3 ori mai mulţi antioxidanţi decât vinul roşu.

Sezon: august – decembrie.

8. Curmalele – Acest deliciu din Orientul Mijlociu merge de minune inclus în tocane, în deserturi sau ca gustare. Sunt o sursă foarte bună de fibre şi potasiu. Sezon: septembrie – decembrie.

9. Grapefruitul – Conţine peste 75% din doza zilnică recomandată de vitamina C, este o sursă excelentă de licopen şi, datorită conţinutului de pectină, scade nivelul colesterolului din sânge. Consumaţi-l în sezonul rece în salate, combinat cu avocado şi creveţi sau fă-ţi sucuri. Sezon: septembrie – aprilie.

10. Tangerinele – Sunt asemănătoare cu mandarinele, dar sunt de culoare roşie, pulpa mai zemoasă şi mai puţine seminţe. Tocmai de aceea sunt şi preferate în gastronomie. Se pot folosi pentru un dressing de salată delicios (amestecate cu ulei, oţet şi ghimbir). Sezon: noiembrie – aprilie.

Publicat în Sanatate

Dovlecelul (Cucurbita pepo) este o plantă erbacee anuală din familia cucurbitaceelor, practic aceeaşi specie ca dovleacul şi văr bun al castravetelui, cu care are destul de multe însuşiri comune. Originea acestuia a fost multă vreme un subiect de controversă. În cele din urmă, se pare ca paternitatea acestui aliment a fost "revendicată" şi câştigată de către străvechile populaţii preincaşe de pe teritoriul actualului Mexic. Pe continentul european, planta a fost adusă şi răspândită cu câteva sute de ani în urmă, de către turci şi italieni. În prezent, pe lângă varietatea cu coaja de un verde deschis, există şi dovlecei italieneşti de un verde închis (zucchini), galbeni, roşietici sau chiar albi. Cei care se cultivă la noi în ţară au culoarea alb-verzuie, marmorată, când sunt foarte proaspeţi, fiind mari şi alungiţi precum castraveţii.

Dovleceii folosiţi în terapia naturală sunt cei comestibili, care se consumă la vârsta imatură, când sâmburii nu sunt decât foarte puţin formaţi, coaja este fină şi întreagă. Aceştia sunt foarte bogaţi în apă (aproape 95% din masa lor), însă în pulpă şi mai ales în coaja lor găsim şi cantităţi foarte mari de vitamine B9, B1, A, fosfor, mangan, potasiu, magneziu, dar şi alte substanţe nutritive, precum cupru, acid folic, zinc, fier, calciu, vitaminele A şi K.

Ei sunt consumaţi în special fierţi sau prăjiţi. Indiferent de modul de preparare a dovleceilor, este necesar să reţinem un lucru foarte important: majoritatea vitaminelor, a mineralelor şi a altor substanţe active (enzime, flavonoide etc.) sunt depozitate în coajă. Dovleceii prăjiţi sunt cel mai puţin indicaţi pentru a fi consumaţi. În stare proaspătă, sunt mai rar consumaţi, deoarece pot produce uşoare balonări şi senzaţii de disconfort abdominal. În această formă, au însă efecte terapeutice excelente. Se pot consuma ca atare, tăiaţi în felii lungi, ca şi castraveţii, ori tăiaţi cuburi mărunte şi introduşi în salatele de vară alături de roşii, de ardei, de castraveţi etc.

Studii făcute asupra populaţiilor din America Centrală, unde această legumă face parte din alimentaţia zilnică, au arătat că în aceste zone scleroza multiplă este practic necunoscută. Se pare că flavonoidele, vitamina B9 şi alte substanţe active din coaja dovlecelului protejează teaca de mielină, pentru a nu fi distrusă.

Mâncarea de dovlecei preparată prin fierbere şi bine condimentată este ideală pentru vară şi pentru cei care vor să slăbească. Este uşoară, foarte uşor digerabilă şi neaşteptat de săţioasă. Conţine fibre alimentare, potasiu şi foarte puţine calorii (100 de grame de dovlecei proaspeţi au aproximativ 17 calorii), fiind un adevărat antidot pentru kilogramele în plus, potrivit www.nutrition-and-you.com.

În general, aportul de vitamina A şi conţinutul ridicat de carotenoizi (luteina) fac din dovlecei un remediu foarte important pentru menţinerea sănătăţii ochiului. Sunt recomandaţi cu precădere persoanelor de vârsta a treia, pe care le protejează de afecţiunile oculare specifice.

O alimentaţie în care predomină dovlecelul, datorită vitaminelor A, C şi B9 din compoziţia sa, scade incidenţa diferitelor forme de cancer cu aproape 30%. Datorită fibrelor, facilitează eliminarea toxinelor, prevenind staţionarea acestora în colon şi astfel diminuând riscul de cancer de colon.

Celor care suferă de hipertrofia prostatei, li se recomandă pulberea de seminţe de dovlecel. Substanţele anti-oxidante din compoziţia acestor seminţe reduc volumul prostatei, previn inflamaţia şi procesele mutagene.

Există studii în curs de desfăşurare care arată că, alături de castraveţi, dovleceii ajută la refacerea finelor ţesuturi articulare distruse sau fragilizate de boală. Au rol antiinflamator în osteoartrită, reumatism, poliartrită.

Reduce riscul de infarct şi accidente vasculare cerebrale (datorită magneziului şi folaţilor). Este benefic în scăderea tensiunii arteriale (magneziu, potasiu).

În general, anumite substanţe din coaja dovleceilor (cumarinele, în special) împiedică formarea trombilor şi migrarea lor prin sistemul vascular. Se consumă dovlecei cruzi ca atare sau sub formă de suc. Dovlecelul are excelente proprietăţi anti-îmbătrânire, poate îmbunătăţi memoria şi reduce procesele infecţioase, potrivit site-ului sanatate.bzi.ro.

Tonifică şi hrăneşte orice tip de ten. Blochează radicalii liberi, reducând procesul de îmbătrânire a pielii şi chiar a încărunţirii părului.

Pe fondul unor valori crescute ale colesterolului, consumul de dovlecei proaspeţi şi/sau preparaţi în cantităţi cât mai mari, este recomandat în timpul verii. Conţinutul de fibre alimentare şi de substanţe hipocolesterolemiante din coajă ajută la ţinerea sub control a acestei afecţiuni, care poate deveni extrem de periculoasă. Datorită faptului că au conţinut ridicat de potasiu, dovleceii sunt recomandaţi şi contra aritmiei cardiace şi a tahicardiei, fiind foarte eficienţi pentru prevenirea infarctului miocardic.

Dovlecelul este o sursă de fibre, dar cantitatea şi calitatea lor variază în funcţie de vârsta acestuia. Cei tineri conţin pectină, cei maturi celuloză. În plus, dovlecelul este un veritabil pansament gastric, fiind indicat în gastrite, ulcere şi alte afecţiuni ale aparatului digestiv. Contra constipaţiei severe, este indicat sucul proaspăt, un pahar dimineaţa, pe stomacul gol, cu 2 ore înainte de a mânca orice altceva. Tratamentul cu dovlecei proaspeţi, ca atare, şi mai ales sub formă de suc, poate avea ca efect scaune diareice, balonare şi crampe abdominale. De aceea, se va începe cura cu cantităţi ceva mai mici, mărindu-se pe măsură ce sistemul digestiv se obişnuieşte cu acest aliment proaspăt.

Publicat în Sanatate
Miercuri, 05 August 2015 00:00

Porumbul – istoria unei plante milenare

Ce alt aliment poate fi în această perioadă un sinonim mai bun al verii decât porumbul auriu, proaspăt cules pe care îl savurăm fiert sau copt? Porumbul fiert ne aduce aminte de copilărie şi ne dă o stare de bine, pentru că îl asociem cu vara şi cu vacanţa. În ciuda miturilor alimentare, el este şi un aliat în lupta cu kilogramele în plus. Iar dincolo de plăceri şi beneficii pentru sănătate, există şi o istorie interesantă, presărată cu legende milenare.

Porumbul (Zea mays) are origini americane şi denumirea sa ştinţifică provine de la termenul spaniol de „maize”, dat de conquistadori. A fost cultivat pentru prima dată în America Centrală acum mai bine de 8.000 de ani şi alimentul era considerat sacru în culturile triburilor respective, fiind preluat mai apoi şi de amerindieni.

La începuturile civilizaţiilor precolumbiene se vorbeşte despre Tepeu şi Gucumatz, omologii lui Adam şi Eva, împreună cu patru animale: Yac (puma), Utiu (coiotul), Quer (papagalul), şi Hoh (corbul). Cei doi umanoizi erau în căutarea hranei, iar animalele le-au arătat drumul către Paxil, loc în care creşteau “ştiuleţi albi şi ştiuleţi galbeni”. Tepeu şi Gucumatz au sfărâmat porumbul şi acesta “a intrat în carnea omului, şi acesta a fost sângele său; din acesta a fost făcut sângele omului”. Aşa descrie Popol Vuh, biblia Mayaşilor, porumbul.

Originile porumbului sunt sud-americane şi la prima vedere, “patria” sa pare a fi Valea Sacră din Peru, unde de secole există aproximativ 200 de varietăţi. Dar Popol Vuh, biblia mayaşă, a fost scrisă în Guatemala şi seminţele cele mai vechi de porumb cultivat au fost descoperite lângă Tehuacan (Mexic). Sigur este faptul că, porumbul, plantă sacră, a stat la baza alimentaţiei primelor civilizaţii pre-columbiene: Maya, Moche şi Chimu, urmate de azteci şi incaşi. Sigur este şi faptul că primii conquistadori spanioli, la întoarcerea în Lumea Nouă, aveau cu ei saci plini de aur, seminţe şi plante ciudate: roşii, ardei, cartofi şi porumb.

Primul care a adus porumbul în Europa se consideră că a fost Cristofor Columb după a doua sa călătorie (1493-1496). Numeroase scrieri atestă însă existenţa porumbului în Africa orientală cu mult înainte de sfârşitului secolului al XV-lea. Dar nu se cunosc originile sale, pentru că porumbul a fost cultivat cu mult timp înainte de sosirea europenilor în Africa. În vestul continentului african, locuitorii cunoşteau porumbul de foarte multă vreme iar când au fost întrebaţi de provenienţa sa aceştia arătau cu mâna spre deşertul Sahara. Şi mai uimitoare sunt dovezile că porumbul a fost cultivat şi în Asia cu mult timp înainte de sosirea lui Columb în America. Numeroase sculpturi din templele din India, ce datează de prin secolul al XI-lea, înfăţişează ştiuleţii de porumb ce erau aduşi ofranda zeităţilor.  Nici până în prezent nu s-a stabilit originea porumbului, cu toate că cei mai mulţi oameni de ştiinţă cred că se trage din Lumea Nouă.

Civilizaţiile olmece sau mayaşe foloseau planta atât în alimentaţia de bază, dar şi în ritualurile religioase sau în artizanat. Aceste practici au fost mult timp ignorate de coloniştii din secolele XV-XVI, care au căzut victime unei boli numite pelagră, cauzată de lipsa vitaminei B3 asociată consumului excesiv de porumb pe fondul unei diete din care lipseau alte surse de nutrienţi de origine animală. Populaţiile indigene practicau un ritual menit să potenţeze absorbţia acestei vitamine, înglobând cenuşă în porumbul pe care-l preparau. Combinaţia de minerale din această cenuşă diminua riscul de a face pelagră. În zilele noastre, adaosul de hidroxid de calciu în făina de porumb are acelaşi rol, mai ales în ţări precum Mexicul, unde consumul acestei cereale este predominant.

Descoperiri mai recente indică faptul că mayaşii consumau atât porumb pentru mălai, cât şi porumb pentru floricele. Acestea din urmă nu ocupau un loc esenţial în dieta lor, fiind consumate mai mult ca o gustare ocazională.

 

Drumul de la plantă ornamentală la aliment de bază

 

Aşa cum s-a întâmplat cu multe plante noi de cultură, şi porumbul a produs modificări profunde în viaţa oamenilor din ţările unde a fost introdus. Ibericii l-au primit cu neîncredere şi l-au considerat o plantă ornament. Ca şi cartoful, la început a fost etichetat ca un aliment greţos, indigest, fiind desconsiderat. Succesul porumbului în cultură a fost asigurat de marea masă de săraci care l-au adoptat, de nevoie, ca aliment de bază. Alături de celelalte plante alimentare, el a avut o contribuţie esenţială la satisfacerea nevoilor populaţiei sărace aflată în continuă explozie demografică.

Porumbul este descris în marile ierbare europene încă din secolul al XVI-lea. La 1536, medicul şi botanistul francez Jean Ruel, în lucrarea sa „Da natura stirpium”, îi atestă prezenţa ca plantă exotică, iar peste şase ani, botanistul Leonard Fuchs îi face o descriere amănunţită. Cu toate acestea, succesul său în Europa este deplin de-abia la începutul secolului al XVIII-lea. Pentru a deveni o cultură de bază, a fost necesar ca mai întâi ţăranii să se obişnuiască cu noua plantă, să înveţe cum să o cultive şi cum să se hrănească cu ea.

În Europa, porumbul a fost botezat, nu se ştie de ce – „grâu turcesc”, poate pentru că în epoca respectivă, toate produsele de import (mirodenii, mătăsuri etc.) erau considerate turceşti.

La noi în ţară, el s-a răspândit foarte repede deoarece asigura producţii mai mari decât meiul iar mămăliga sa era mai bună la gust, având o valoare nutritivă ridicată faţă de mămăliga de mei, folosită de mii de ani de către strămoşii noştri. Aşa se explică de ce numele vechi românesc al meiului, „mălaiul”, a fost dat făinii de porumb, făcând să dispară aproape, din limbă, înţelesul iniţial. Denumirea de „porumb” i-a fost atribuită datorită asemănării fructului cu pasărea numită „porumb” sau „porumbel”, din latinescul „palumbes”.

Valea Dunării a fost una dintre regiunile Europei ideale pentru cultivarea porumbului, deoarece planta necesita căldură si umiditate. În Timişoara, Banat , porumbul apare datat în 1692, sub regionalismul de „cucuruz” (probabil adus de către comercianţii sârbi, kukuruz fiind un cuvânt slav); în Moldova se utiliza termenul de păpuşoi, mămăliga de mei, fiind înlocuită treptat cu mămăliga din porumb. Existenţa mămăligii pe bază de porumb este atestată în 1873 în ediţia Larousse: Mămăliga s.f . Fiertura din făină de porumb.

 

România, în primele zece ţări cultivatoare de porumb la nivel mondial

 

Alături de liderul mondial în producţia de porumb, SUA, marile ţări cultivatoare sunt China, Brazilia, Mexic, Rusia, Ucraina, România şi Africa de Sud. 

România a fost al doilea producător de porumb din Uniunea Europeană în 2014 şi s-a situat pe a douăsprezecea poziţie în topul mondial. Cu o producţie de aproape 11 milioane de tone recoltate, ţara noastră a produs peste 8% din cantitatea totală recoltată în UE. În ceea ce priveşte randamentul, ţara noastră nu stă însă foarte bine. Deşi avem cea mai mare suprafaţă cultivată de porumb din UE, randamentul la hectar este de două ori mai mic comparativ cu Franţa sau Belgia.

 

Beneficiile multiple pentru sănătate

 

Toate soiurile de porumb provin din planta originară Zea mays, dar în timp au fost obţinute peste 100 de subspecii şi varietăţi: porumb cu bob alb, galben, roz, roşu, mov sau negru. Planta are tulpina înaltă şi groasă, neramificată, care se numeşte popular „cocean”, cu frunze lungi şi ascuţite la vârf, aspre. Pe aceeaşi plantă se găsesc flori feminine şi flori masculine. Florile masculine se găsesc în vârful tulpinii. Inflorescenţa este sub forma unui spic sau panicul. Florile feminine se găsesc la subsoara frunzelor.

Fiecare specie de porumb conţine o combinaţie unică de fitonutrienţi şi antioxidanţi extrem de benefici pentru sănătate. Porumbul galben are cea mai mare concentraţie de carotenoizi, în special luteină şi zeaxantină, importante în sănătatea ochilor şi a ţesuturilor. Porumbul mov conţine acid hidroxibenzoic şi protocatehic, cu puternic rol antioxidant.

Consumul de porumb protejează inima, rinichii, ficatul, sistemul nervos şi conferă vitalitate pe termen lung. Pe termen scurt, poate contribui la pierderea în greutate.

Deşi noţiunea de carbohidraţi într-o dietă este controversată, aceştia sunt esenţiali pentru buna funcţionare a organismului. Un adult are nevoie zilnic de circa 130 gr de carbohidraţi pentru ca organismul său să funcţioneze normal. Un ştiulete de porumb fiert conţine cam 30 gr de carbohidraţi, ceea ce înseamnă că dacă vrei să slăbeşti, poţi înlocui masa de seară cu porumb fiert, plin de fibre săţioase.

Porumbul conţine proteine, care acţionează ca un combustibil pentru metabolism, dar, în acelaşi timp, are un conţinut scăzut de grăsimi, ceea ce îl face mai eficient şi hrănitor decât o friptură grasă.

Porumbul fiert conţine fibre vegetale, care menţin senzaţia de saţietate şi te fac să mănânci mai puţin. În plus, fibrele te ajută să menţii glicemia în limite normale şi menţine colesterolul la un nivel acceptabil.

Porumbul fiert conţine şi potasiu, necesar pentru buna funcţionare a muşchilor, inimii şi a echilibra cantitatea de apă reţinută de corp.

Vitamina A, prezentă din abundenţă, este un antioxidant natural foarte important pentru sănătatea ta şi funcţionarea corectă a organismului, pentru un metabolism rapid, care te ajută să slăbeşti uşor.

Consumul de porumb pe o durată mai mare de 25 de zile poate determina o creştere cu până la 7-8% a lungimii totale a reţelei de vase de sânge capilare. Aceasta are ca efect scăderea acumulării de toxine în organism, reducerea vitezei de îmbătrânire, dar şi de îmbolnăvire a tuturor organelor.

Cea mai sănătoasă metodă de preparare a porumbului fiert este cea cu aburi, care păstrează atât gustul delicios cât şi nutrienţii. Iar un truc esenţial pentru ca porumbul să rămână fraged este ca sarea să fie adaugată doar la final.

Publicat în Mozaic