Miercuri, 27 Aprilie 2011 02:36

Tot înainte, în şomaj!

Scris de
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
„Oficial, o ducem bine”, zicea acum câţiva ani un cântec auzit până la exasperare. Nu neapărat exasperare din pricina cântecului în sine, care era destul de bunicel, cât mai ales din cauza mesajului transmis, taman în plin avânt al crizei care nu era recunoscută oficial nici în ruptul capului. Acum, la nişte ani după ce ne-am obişnuit să trăim cu mai puţin (indiferent că e vorba de mai puţini bani, de mai puţină sănătate ori de mai puţină fericire), statistica ne arată că lucrurile au reînceput să meargă pe panta normală pentru România, adică în jos, locurile de muncă se împuţinează cu un elan demn de cauze mai bune, iar starea naţiunii pare să arate aidoma unei republici bananiere, cu un pumn de bogătaşi ajunşi fără să ştie nici ei cum în fruntea unor topuri 100, 300, 500 sau naiba mai ştie de care, cu o „clasă de mijloc” reprezentată cu brio de o adunătură de inşi care au învăţat repede lecţia capitalismului de peşteră practicat cu obstinaţie în ţărişoara asta nenorocită, şi cu o imensă masă de nefericiţi care nu au nici după ce bea apă, aduşi la capătul răbdării şi al suportabilităţii omeneşti de aceiaşi parveniţi fără scrupule ori suflet.
Am ajuns ca din opt milioane de salariaţi, cât număra economia noastră înainte de '90, să avem acum „imensa” cifră de puţin peste 4 milioane, am ajuns să aşteptăm (nu toţi, dar suficienţi cât să nu ne fie bine) pomenile azvârlite ca unor cotarle fără stăpân în anii electorali, în numele „solidarităţii şi omeniei” pe care o trâmbiţează toţi politicienii o dată la patru ani, am ajuns să ne întrebăm (dar fără a propune vreo rezolvare a acestei situaţii) de ce ne pleacă tinerii (şi nu doar tinerii...) în străinătate, am ajuns să ne simţim mai bine stând cu mâna întinsă la un stat corupt, fără vlagă şi verticalitate.
De ce? Pentru că nu mai avem chef să ne apărăm starea noastră de oameni, pentru că ne mulţumim cu un trai lipsit de sens şi de ţeluri, pentru că nu ne mai miră că după ce am trecut la „glorioasa” economie de piaţă de tip mioritic, am ajuns să aruncăm la fier vechi puzderie de capacităţi de producţie, vânzându-le pe nimic unor investitori atât de „strategici” că în câţiva ani au reuşit să radă de pe faţa pământului combinate întregi, să transforme uzine în terenuri virane, unde nici iarba nu creşte, să dea tunuri după tunuri în cele mai ciudate domenii de activitate, numai pentru a-şi păstra buzunarele doldora, să acorde oamenilor care le-au fost salariaţi mai puţin respect decât ar avea un bolovan care se rostogoleşte peste un fir de iarbă. Şi ne mai miră că din cei vreo 50.000 de mii de muncitori cât număra Galaţiul acum vreo 20 de ani au mai rămas doar o treime, ori că visul suprem al unui om obişnuit nu mai e să apuce pensia, ci să aibă putere să plece să trudească prin Spania, Italia ori Grecia... Chiar aşa - ce-i mai rămâne de făcut unui om lăsat pe drumuri de un patron de modă nouă? Doar să îngâne, cu picul de vlagă pe care îl mai are, un refren repetat de tot mai mulţi români: „Tot înainte, în şomaj!”...

Lasă un comentariu