Societatea românească este bântuită (încă) de anumite tare educaţionale, de gândire şi comportamentale din perioada de tristă amintire. Poate cea mai dureroasă este cea legată de familie, mai exact de modul în care partenerii înţeleg şi se raportează la acest concept. Mulţi dintre compatrioţii noştri consideră că odată căsătoriţi, îşi pot permite să facă absolut orice, pornind de la terorizarea psihică a partenerului şi până la bătăi crunte aplicate cu simţ de răspundere membrilor familiei. Dacă nevasta încearcă să iasă din acest cerc absurd al violenţei, riscul de a se ajunge la crimă este de aproape 90%. Zilnic buletinele de ştiri abundă în astfel de cazuri, ceea ce spune multe despre stilul medieval de gândire al unora dintre români. Uciderea partenerului de viaţă reprezintă o formă de laşitate, pentru că respectivii conştientizează, probabil pentru prima dată, că nu sunt altceva decât nişte persoane demne de milă, incapabile să se exprime altfel decât prin violenţă verbală şi fizică. Laşitatea supremă este dată însă de sinucidere sau încercarea de a-şi lua viaţa, fără să se gândească niciun moment că cel mai mult vor avea de suferit copiii. Ei ajung de multe ori ai nimănui şi şansele ca drama la care au asistat în familie să o repete, la rândul lor, este foarte mare. Educaţia este singurul mod prin care copiii pot scăpa din acest cerc vicios al violenţei, pentru că părinţii lor nu vor şi, de cele mai multe ori, nu pot să iasă din acest tipar comportamental. Aş adăuga şi consilierea psihologică, pentru că traumele care i-au marcat pe micuţi nu pot fi eliminate decât prin această abordare. Statul nu s-a preocupat deloc în ultimii ani pentru a afla dimensiunea exactă a acestui fenomen, astfel încât să poată fi identificate soluţii pentru reducerea lui, că de eliminare nici nu poate fi vorba. Culmea, au fost făcuţi paşi în direcţia corectă, însă de către alte structuri ale statului, cum ar fi serviciile de probaţiune. Vrând-nevrând, bărbaţii care au recurs la violenţă extremă în raport cu partenerii de viaţă sau propriii copii au fost nevoiţi să urmeze cursuri educaţionale, astfel încât să nu mai ajungă în astfel de situaţii. Asta în cazurile fericite în care, cumva, consoarta a scăpat cu viaţă. Ca de obicei, punem carul înaintea boilor, în sensul că doar reacţionăm la ce ni se întâmplă, când firesc şi normal este să lucrăm la prevenirea acestor manifestări violente în familie. Pentru femeile care au avut noroc să scape cu viaţă după ce au încercat să se despartă de partener începe un nou drum, deloc uşor, deoarece riscul de a ajunge într-o situaţie similară cu un alt bărbat este foarte mare. Problema este aceeaşi: lipsa educaţiei. Nu vorbim de ecuaţii matematice complicate, ci de o problemă comportamentală a unor grupuri sociale cu o educaţie precară, ce îşi poate găsi rezolvarea la nivel sistemic, atât timp cât se acţionează constant şi aplicat în acea direcţie. Va mai curge însă ceva apă pe Dunăre, iar multe femei vor muri sau vor fi traumatizate pe viaţă până când se va schimba ceva şi în această zonă, pentru că, până una-alta, guvernanţii au preocupări mult mai importante, cum ar fi să scoată studierea Limbii Latine din programa şcolară.