Pământul pare că se cutremură: răzmeriţe în Brazilia, revolte în Egipt, tulburări în Turcia, revoluţie în Tunisia, război civil în Libia, represiuni în China etc. Concomitenţa acestor evenimente ne face să ne întrebăm: dincolo de particularităţile locale, au ele cauze comune? Mai multe, fără îndoială.
În primul rând, creşterea demografică accelerată pe planeta noastră. Populaţia Terrei s-a dublat în ultimii 40 de ani. Concentraţia în zonele urbane este spectaculoasă. Această explozie demografică a aruncat mii de tineri pe piaţa muncii, într-un moment în care şansele lor de a găsi de lucru sunt tot mai mici, din cauza încetinirii creşterii economice mondiale. Iată, fără îndoială, primul motiv al acestor crize. Tineretul lumii se simte înşelat, cu atât mai mult cu cât prelungirea duratei de viaţă îl va face să poarte tot mai mult povara celor inactivi.
Al doilea fenomen: exacerbarea inegalităţilor, care nu au fost nicicând mai revoltătoare. Frantz Fanon şi alţii vorbeau deja de asta comparând ţările dezvoltate cu lumea a treia. Astăzi, aceste inegalităţi sunt flagrante chiar în interiorul fiecărui stat. China este ţara în care coexistă sărăcia cea mai insuportabilă cu cel mai mare număr de milionari. Iar transparenţa datorată mass media mondiale face ca aceste inegalităţi să fie tot mai insuportabile de către cei defavorizaţi.
Acest lucru nu este valabil doar pentru săraci, ci şi pentru clasele de mijloc, care dobândesc tot mai multă pondere. Francis Fukuyama constata de curând că, în China, clasa de mijloc produce mai mulţi absolvenţi de facultăţi decât poate absorbi ţara. Nu este de mirare că aceste noi forţe nu ezită să respingă elitele, atunci când se eliberează de constrângerile economice, fiscale sau chiar morale pe care îşi bazau dominaţia. Sentimentul fatalităţii, consolarea celor săraci, nu-i mai îndeamnă la resemnare. Atunci când se incing spiritele pe străzile din Rio de Janeiro, de vină sunt corupţia şi proasta calitate a serviciilor publice, mai mult decât mizeria.
Alt factor: caracterul instantaneu al informaţiei. De mai multă vreme, mass media aduce în cele mai îndepărtate unghere ale cartierelor sărace imagini ale superconsumismului în ţările bogate, provocând o amărăciune uşor de înţeles. Deja, internetul şi reţelele sociale împart acest impact în mai bine (schimbul), mai puţin bine (frustrarea) şi chiar mai periculos (chemarea la arme)...
Merită menţionat că recentele erupţii au avut loc, toate, în ţări emergente, în vreme ce tinerii din ţările vechii economii par striviţi de criză. Am avut, bineînţeles, Occupy Wall Street. Dar, fără să se supere lăudătorii lui Stephen Hessel, mişcarea s-a stins destul de repede şi nu am de gând să-i fac apologia. De fapt, istoria pare să-şi fi schimbat geografia: din primăvara lui 1968, energia străzii, ca şi creşterea, s-au deplasat pe suprafaţa Pământului. Este adevărat că ţările numite emergente au mai mult regimuri teocratice (Tunisia), autocrate (Turcia) sau tiranice (Siria), care incită la revoltă.
Să privim partea bună a lucrurilor. Ni se tot vorbeşte de confruntarea civilizaţiilor şi de declinul Occidentului... Dar, pentru moment, asistăm mai degrabă la o occidentalizare a culturilor, purtătoare a principiului de libertate. Atunci când se revoltă tinerii, în Piaţa Tahrir sau în Piaţa Taksim, o fac în numele unor valori care, să o spunem în treacăt, provin din vechea Europă şi din secolul Luminilor: individualism, laicitate, primatul legii... Chiar reacţia violentă a Islamului fundamentalist trebuie privită ca ultima tresărire a unei culturi care nu a ştiut să se adapteze la lumea modernă.
Dar nu este cazul să fim prea optimişti. Din păcate, cunoaştem nebunia maselor. Raymond Aron spunea: "Omul este raţional; oamenii? Nu este prea sigur". Ar fi greşit să credem că orice revoluţie duce la un proces democratic, după cum se vede în clipa de faţă în Egipt. De asemenea, ar fi o naivitate să credem că fenomenul internet nu vehiculează decât mişcări de protest legitim al unor tineri care luptă pentru drepturile lor. Reţeaua serveşte drept suport şi unor forţe mai obscure, mânate de demagogie şi chiar xenofobie.
Apoi, mai presus de toate, concertul naţiunilor zise civilizate nu pare capabil să canalizeze aceste frământări. Din acest punct de vedere, pasivitatea europeană în faţa dramei siriene nu ne permite să rămânem calmi şi senini. Dacă Luminile mai strălucesc încă în lumea noastră, trebuie să ne întrebăm dacă scânteierea lor nu vine de la un astru mort. Această tăcere a Europei în ceea ce-l priveşte pe dictatorul de la Damasc ne reaminteşte fără să vrem de laşitatea democraţiilor în timpul războiului din Spania, laşitate care a dus la tragedia mondială pe care o cunoaştem.
Europa, încă odată, a ratat ocazia de a-şi face vocea auzită. Când pământul se cutremură, continentul nostru dormitează. Cine-l va trezi?
