SSD-urile NVMe ieftine: rapide pe hârtie, imprevizibile în realitate

La prima vedere, SSD-urile NVMe accesibile par una dintre cele mai bune achiziţii din zona hardware. Promit viteze mari în specificaţii, pornire rapidă a sistemului şi un preţ mult sub cel al modelelor premium. Pentru mulţi utilizatori, combinaţia pare ideală.
Problema este că, dincolo de cifrele de marketing, există un compromis major pe care mulţi producători îl menţionează doar în treacăt: lipsa memoriei DRAM dedicate. În 2025, diferenţele dintre SSD-urile cu DRAM şi cele fără DRAM nu mai sar imediat în ochi pentru utilizatorul obişnuit, dar ele continuă să existe şi pot influenţa serios performanţa pe termen lung, mai ales când unitatea este folosită ca disc principal.
DRAM-ul dintr-un SSD nu trebuie confundat cu memoria RAM a sistemului. Rolul său este foarte clar: stochează tabelul de mapare care face legătura între adresele logice „văzute” de sistemul de operare şi locaţiile fizice reale ale datelor din memoria NAND. Fără acest tabel rapid, controlerul ar fi nevoit să caute constant informaţia direct în flash, un proces mult mai lent.
În plus, DRAM-ul funcţionează ca un buffer inteligent pentru scrieri. Operaţiunile mici şi fragmentate sunt adunate temporar şi scrise ulterior în blocuri mari şi eficiente, reducând fenomenul de „write amplification”. Cu cât acest proces este mai bine gestionat, cu atât memoria NAND este mai puţin stresată, iar durata de viaţă a SSD-ului creşte.
Renunţarea la DRAM scade costurile de producţie, motiv pentru care multe SSD-uri ieftine aleg această cale. Compromisul apare în utilizarea reală, atunci când unitatea este supusă zilnic la multe scrieri, ştergeri şi actualizări. Performanţa nu dispare complet, dar devine inconsecventă.
Pentru a compensa lipsa DRAM-ului, producătorii folosesc două trucuri principale. Primul este Host Memory Buffer (HMB), o funcţie din standardul NVMe care permite SSD-ului să folosească o mică parte din memoria RAM a sistemului, de obicei sub 100 MB. Aceasta este utilizată pentru tabelul de adresare şi este accesată prin PCIe. Deşi HMB este mult mai rapid decât accesul direct la NAND, nu poate egala viteza şi latenţa unui DRAM integrat.
Diferenţa nu este întotdeauna evidentă în sarcini simple, dar devine vizibilă în multitasking, instalări de aplicaţii, actualizări de sistem sau copieri simultane de fişiere.
A doua soluţie este cache-ul SLC. Majoritatea SSD-urilor moderne folosesc memorie TLC sau QLC, care este mai lentă la scriere. Pentru a masca acest lucru, o parte din memorie este configurată temporar ca SLC, mult mai rapidă. Datele sunt scrise iniţial acolo, apoi mutate ulterior în zonele permanente. Când acest cache se umple, viteza de scriere poate scădea brusc, uneori până la niveluri comparabile cu hard disk-urile clasice.
Alegerea corectă depinde de rolul SSD-ului. Dacă unitatea va găzdui sistemul de operare, aplicaţiile şi jocurile, un SSD cu DRAM rămâne cea mai sigură opţiune. Sistemele moderne generează constant mii de operaţiuni mici în fundal, iar DRAM-ul face diferenţa atât în fluiditate, cât şi în uzura pe termen lung.
Pentru stocare de fişiere mari — filme, fotografii, arhive — un SSD fără DRAM poate fi suficient şi mai rentabil. În astfel de scenarii, citirile secvenţiale sunt adesea comparabile cu cele ale modelelor mai scumpe.
Dezavantajul real al SSD-urilor NVMe ieftine nu este lipsa vitezei maxime, ci lipsa de consistenţă şi uzura accelerată în utilizare intensă. Pe termen scurt par o afacere excelentă, dar pe termen lung, diferenţele pot deveni imposibil de ignorat.