Un rezervor uriaş de apă cu salinitate redusă, descoperit sub fundul oceanului

La prima vedere, ideea existenţei apei dulci sub fundul oceanului pare paradoxală. Totuşi, o expediţie ştiinţifică desfăşurată în largul coastei de est a Statele Unite a confirmat prezenţa unui rezervor vast de apă cu salinitate scăzută, prins sub sedimentele platformei continentale. Cercetătorii estimează că acest „depozit” ar avea un volum suficient pentru a alimenta teoretic un oraş de dimensiunea New York timp de câteva sute de ani, dar subliniază că între descoperirea ştiinţifică şi o eventuală exploatare practică există numeroase obstacole şi incertitudini.
Datele preliminare sugerează că apa a fost izolată în subsolul marin în urmă cu aproximativ 20.000 de ani, într-o perioadă mult mai rece, asociată ultimei ere glaciare. Această origine posibil glaciară schimbă radical perspectiva asupra resursei, întrucât ar putea fi vorba despre o acumulare veche, greu sau chiar imposibil de reînnoit la scara timpului uman.
Interesul pentru acest fenomen a fost reaprins de Expedition 501, o misiune de foraj şi eşantionare desfăşurată în largul statului Massachusetts, în zona insulelor Nantucket şi Martha’s Vineyard. Pe parcursul a aproape trei luni de lucru pe mare, echipa a extras aproximativ 50.000 de litri de apă din sedimente situate la sute de metri sub fundul oceanului, pentru a putea analiza compoziţia chimică, vârsta şi mecanismele prin care apa a ajuns acolo.
Forajele au coborât până la circa 400 de metri sub fundul mării şi au evidenţiat o structură clar stratificată: sedimente sărate la suprafaţă, urmate de un strat de argile şi silţuri cu rol de barieră relativ impermeabilă, iar dedesubt sedimente poroase saturate cu apă mai puţin sărată. Acest „capac” explică de ce rezerva a rămas izolată de ocean şi este esenţial pentru a evalua riscul de migrare sau contaminare a apei în timp.
Un element-cheie îl reprezintă gradientul de salinitate observat în probe. Apa este mult mai puţin sărată în apropierea ţărmului şi devine progresiv mai salină spre larg. Într-un punct de foraj apropiat de coastă, salinitatea măsurată a fost de aproximativ 1 parte la mie, valoare aflată la limita superioară asociată apei potabile. Mai departe, salinitatea creşte la 4–5 părţi la mie, iar în zonele cele mai îndepărtate ajunge la 17–18 părţi la mie, adică aproximativ jumătate din salinitatea oceanului. Această variaţie arată clar că nu întregul rezervor conţine apă direct potabilă, iar ideea de exploatare devine mult mai complexă.
Ipoteze privind astfel de rezerve subterane offshore au existat încă din a doua jumătate a secolului trecut, inclusiv în rapoarte guvernamentale americane, însă mult timp au rămas la nivel de observaţii fragmentare. Abia metodele moderne de cartare geofizică şi forajele dedicate au permis testarea riguroasă a scenariilor de formare, prin corelarea datelor chimice şi geologice.
Cercetătorii iau în calcul mai multe mecanisme. Unul este legat de nivelul mai scăzut al mării în perioadele glaciare, când precipitaţiile puteau pătrunde în solul expus al platformei continentale, apa fiind ulterior „sigilată” de sedimentele depuse după creşterea nivelului oceanului. Un al doilea scenariu presupune alimentarea dinspre uscat, prin curgerea apei subterane către mare, însă pentru regiunea de coastă a New England această explicaţie pare mai puţin convingătoare din cauza reliefului relativ domol.
Cea mai plauzibilă ipoteză, susţinută de datele preliminare, implică direct gheţarii. În timpul extinderii calotelor glaciare, apa de topire se poate acumula la baza gheţii, unde presiunea este enormă. Sub greutatea straturilor groase de gheaţă, această apă poate fi forţată în adâncime şi împinsă în sedimente, chiar şi prin straturi care astăzi par impermeabile. Vârsta estimată de aproximativ 20.000 de ani corespunde tocmai perioadei de maxim glaciar, când un asemenea proces ar fi fost posibil.
Pentru a clarifica originea apei, echipa analizează „amprente” chimice precum radiocarbonul, gazele nobile şi izotopii stabili, capabili să distingă între apa provenită din precipitaţii şi cea rezultată din topirea gheţarilor. Primele rezultate indică o contribuţie glaciară majoră, probabil combinată cu un aport din precipitaţiile din faţa gheţarilor, sugerând un sistem mixt.
Afirmaţia că rezervorul „ar putea alimenta New York-ul timp de 800 de ani” trebuie înţeleasă ca un ordin de mărime, nu ca un scenariu realist de alimentare. Estimarea se bazează pe volum şi pe consumul urban, fără a include costurile energetice ale extracţiei, infrastructura necesară, impactul asupra mediului marin, variaţiile de salinitate sau problema esenţială a reînnoibilităţii resursei.
Chiar şi apa cu salinitate relativ scăzută poate necesita tratare, mai ales în zonele unde valorile depăşesc 4–5 părţi la mie. La acestea se adaugă alte necunoscute: microorganisme adaptate mediului subteran, elemente chimice dizolvate din sedimente, compuşi organici şi modul în care apa comunică, în timp, cu oceanul. De aceea, cercetătorii au colectat nu doar apă, ci şi probe din sedimente, pentru a evalua volumul total şi conectivitatea straturilor.
În plus, orice discuţie despre utilizare deschide probleme legale şi politice: cine controlează apa de sub fundul oceanului, cine decide ritmul extracţiei şi cine îşi asumă riscurile dacă echilibrul dintre apa dulce şi cea sărată este perturbat. Într-un context global marcat de stres hidric şi schimbări climatice, astfel de resurse ar putea deveni rapid surse de conflict.
Rezervele subterane offshore cu salinitate redusă nu sunt unice, fiind sugerate şi în alte regiuni ale lumii. Cazul de pe coasta de est a SUA este însă remarcabil prin faptul că este investigat sistematic, prin foraje dedicate, nu doar dedus indirect. Chiar şi aşa, cercetătorii insistă asupra prudenţei: faptul că o resursă există nu înseamnă automat că poate fi exploatată în siguranţă. Diferenţa dintre „este acolo” şi „poate fi folosită” rămâne esenţială.
Expediţia a fost concepută tocmai pentru a crea o bază solidă de date, de la forajele marine până la analizele detaliate realizate pe uscat. Rezultatele finale vor conta nu doar pentru această regiune, ci şi pentru modul în care, la nivel global, sunt evaluate rezervele ascunse de apă dulce din zonele de coastă, acolo unde populaţia creşte, seceta se accentuează, iar presiunea asupra surselor tradiţionale devine tot mai mare.